BARZA

Cristi şi Cristina se sărutau în luminile violet şi albastre, se învârteau în mijlocul ringului, căzând apoi pe scaunele moi cu privirea în depărtare. Pe geam se zări o clipă pata alburie în mişcare, iar îndrăgostiții tresăltară, arătând: Uite o barză! Poate ne aduce noroc!

Locul unde fusese tabloul era gălbui, plin de praf şi pânze de păianjen, iar bătrânul rămăsese chircit pe un scaun, cu fața în palme, îngrozit de furtul Anemonelor, care erau singura lui avere. Totul se petrecuse noaptea, scara nici măcar nu scârțâise, iar hoții puseseră mâna pe o valoare la care nici nu nădăjduiau. Băiețelul stătea pe podea, numărându-şi jucăriile – elefănțica Ebony şi soțul ei Po-Chin, hipopotamul Hipo (care conducea un atelier de reparat biciclete), ursuleții Paco, cel priceput la afaceri, micuța Chloe Ford şi Moscovici, precum şi Pussy, Lucky, Cliff şi Sori. Nu lipsea niciunul – Pongo, Dino, Plutarh şi Seneca erau la locul lor, precum şi Rudolf, Pitty şi Samanta. Se ridică şi privi mult pătratul de culoare deschisă, ca pe un ecran, locul fusese capodopera pe care, din neştiință, la zile aniversare o ocheau cu pistolul cu ventuze, acoperită apoi de praf până la venirea bunicului din casa demolată şi,,descoperirea” calității copleşitoare, semnătura lui Luchian, care acoperea în miliarde paupera lor existență. Se apropie de dreptunghiul gălbui şi desenă cu un creion de grafit o barză într-un picior, zâmbind şi privind cu bucurie jucăriile neatinse. Bătrânul, scuturat de emoție, deschise fereastra şi prinse creionul micuțului, pentru a schița cu atenție, după o lungă cumpănire, un ochi minuscul în dreptul capului păsării desenate de copil.

 

Chipul acelei fete trimitea la sexul ei. Avea un gen de concentrare a trăsăturilor spre vârful nasului, punct de fugă spre care emergeau trăsăturile feței, un uşor strabism convergent pe pielea albă-albă, în părul negru vopsit atât de întunecat încât părea albastru şi gândeai că spune: – Ai grijă cum te porți, poate ajungi,,acolo”. Senatorul Făzănescu, după o căsătorie pe care o distrusese în aplombul de a face elogiul dictaturii trecute, se recăsătorise, dar,,dragostea” lui nu durase prea mult. Îi căzuse, aflat din nou în vârful piramidei, pe această femeie de stradă căreia îi jura iubire în toate joile proaste şi discursurile, în al cărei apartament se afla, după ce i-l cumpărase, adunând-o de prin baruri şi hoteluri. Barza privea prin geam cum senatorul Făzănescu o alerga prin casă, fata nemaidorind să îl vadă dacă nu îi cumpăra o maşină Porsche, iar numitul nu se mai putuse apropria de ea câteva luni bune. Acum se învârteau în jurul mesei, tânăra strigând că s-a săturat de el, iar Făzănescu, imens, cât o bute triplă, de-abia reuşea să se strecoare prin cameră, încercând să o posede, dezbrăcat pe jumătate, roşu (culoarea lui de bază, de ani de zile, sub barba albă) şi încins de efort, furie şi neputință. Îi cumpărase un apartament, la insistențele ei – sau mai bine zis, ea i se băgase sub piele până obținuse ceea ce dorea – pe care fata îl vânduse şi atunci când vrusese să intre îl găsise încuiat. După câteva zile de zbucium ridicol, Făzănescu se dusese la casă şi îl găsise pe noul proprietar, prietenul fetei, care îl pofti afară, arătându-i actele casei pe numele lui. Făzănescu mai scrise câteva zeci de,,poezii” groteşti şi obținu o emisiune la un post tv, unde să îşi verse oftica în public, ca de obicei.

 

Radu se întorcea în „Dacia” lui verde de la serviciu în ziua de salariu. Cei doi polițişti puteau fi văzuți şi de o barză în zbor, numai Radu nu observa gestul de oprire pe dreapta, şi bonierul înregistră o amendă echivalând banii primiți astăzi de tânărul şofer. După o inspecție sumară, o nouă chitanță a fost considerată acoperită de haina de piele a lui Radu, pe care polițiştii o traseră de pe umeri. O nouă foaie – o nouă confiscare – blugii erau suficienți şi iată-l pe conducătorul auto în slip, lângă maşina pe care cei doi o ridicară cu o automacara, odată cu un bon final. Speriat, înfrigurat pe marginea şanțului, tânărul e luat şi presat pe asfaltul autostrăzii, în dreptul gropilor, şi îndesat cu piciorul astfel încât spinarea lui să asigure netezimea drumului, slabă şi dungată de urmele de cizme.

 

Pe strada Berzei, imobilul somptuos fusese moştenit de familia Fotache, proaspăt întoarsă din străinătate. Scările care duceau spre opt camere mari şi opt dormitoare erau din marmură aleasă, aurită, ca în casa Vernescu şi Monteoru, iar parasolarul de deasupra intrării o făcea să semene cu fațada actualului muzeu Enescu, clădire construită în stil baroc francez de I.D. Berindei, în primul deceniu al secolului douăzeci. Toate detaliile corespundeau cu planurile clădirii, astfel că domnul Fotache îşi instală biroul de director comercial în marile săli ale clădirii. Doar o nişă nu putea fi identificată de pe harta îngălbenită de vreme. Întreaga familie – domnul director, Emilia, care la cincizeci de ani începuse să se mişte mai greu, Mimi şi Toni – cotrobăiseră zile în şir, bătuseră cu degetul în pereți, iar capul familiei ascultase chiar cu stetoscopul în căutarea golului din cărămizi care să numească firida proiectată la parter în dreptul holului imens. Toni zicea că oficiul trebuie să corespundă undeva, astfel că insistară în demersuri prin biblioteca de la etaj, scotociră carte cu carte. În sfârşit, stetoscopul găsi eternul raft fals, care corespundea în adâncime cu un fel de coş imens care se termina la primul nivel. Mirosul de praf şi tencuială veche a fost învins cu greu şi un sipet de mărime mijlocie fu scos din firida ancestrală. Înăuntru se afla un corp îmbălsămat, nu foarte înalt, la a cărui vedere domnul Fotache se luă cu mâinile de păr. – Să te ții acum declarații, anchete, întrebări şi formulare, de la procuratură până la institutul medico-legal. Să fie aici mâna străbunicului, se întrebau copiii, iar Doru, băiatul în casă, a fost imediat trimis cu cadavrul spre cea mai apropiată cămară, până la venirea autorităților. Doru îl căra cu greu, lăsând urme de pânză de păianjen pe parchet şi, ajuns în debara, zări sub coastă un loc unde pielea pergamentoasă era ruptă. Apăsă şi zări o monedă de aur, iar degetele abile mai scoaseră câteva, pentru ca până la urmă toate să fie basculate de-a lungul lamei unui cuțit de bucătărie, ca dintr-o puşculiță blocată. Doru le strânse în tăcere, punându-le într-un rucsac vechi. – Alo, Angela? Ce crezi că am găsit?

 

Cavalerul trecea în trombă pe străzile capitalei, trăgând cu coada ochilor creoli fără grijă şi fără interes pe fereastra BMW-ului de lux. De mult, din copilărie, drumurile sale se întrețeseau cu acelea ale notorietăților. Devenit el însuşi o autoritate, dicta uşor măsurile care urmau să schimbe viețile atâtor trecători. Felul arogant, de fapt ironic şi distant în care comunica cele mai draconice,,măsuri” devenise celebru şi era o intersectare între,,răceala” oficialului de la externe şi o înclinație naturală, aliaj de superioritate şi dispreț. Agenda, temuta agendă neagră, era ținută uşor între mâini, când maşina viră brusc, gata să calce o barză mică, obosită de zbor, care se odihnea pe caldarâm. Agenda neagră îşi continua destinul – un zero de la pensionari – şi mii de bătrâni prost îmbrăcați, subnutriți, înconjurară maşina, vociferând şi cerând îndurare, cu ochii în lacrimi şi îngenuncheați din disperare. Un zero de la B.I.R. – şi sute de demonstranți cu fețe scofâlcite, nedormite, schimonosite de nemulțumire se aruncară pe automobilul negru. Un zero de la construcții – şi blocul din dreapta se prăbuşi, într-un vacarm însoțit de nori înecăcioşi, de culoare roşiatică. Un zero de la Sănătate şi patru sute de care mortuare se perindară prin fața automobilului, acoperite de valtrapuri şi coroane, în hohotele de plâns ale rudelor. Un zero de la transporturi şi toate maşinile din jur se opriră, sub cerul întunecat, în timp ce pe ferestre se vedeau chipurile nemişcate, privind în față, cu muşchii încordați pe obraz şi lacrimi de prea multă fixație a ochilor. Cavalerul, care declarase mereu că nimeni nu este medicul lui ca să stabilească dacă a obosit sau nu (lucru redat, reluat, mărit şi repetat de jurnale până la exasperare) sssttt – nici măcar Vornicul sssttttt – colinda între Palate cu ochii mobili şi zâmbetul subțire ca lama, imprevizibil, şi învârtea pe mâna stângă o brățară făcută din capetele miniştrilor. În apusul portocaliu, într-un fel de caleidoscop apăreau pe rând când coafuri strânse, sau o pereche de ochelari, când şoferi ori ingineri la lucru, cu ochii coborâți şi gata să tresalte la sunetul stăpânului.

 

Poetul Pădure îşi lansa, în sfârşit, volumul antologic la librăria „Eminescu”, după o lungă aşteptare şi o selecție riguroasă din celelalte cărți. Acolo, între cele,,patru” coperți, se afla întreaga sa viață. Bucătăria copilăriei acoperită de nea, la a cărei vedere micuțul nu scrisese o poezie despre iarnă, ci o strofă despre muscamorul,,zeppelin”, motocicleta din curte care îi căzuse pe picior, vecina Simona care emigrase în primele clase în Israel, Dolfița şi şlefuirea versurilor din revista şcolii, pasiunea pentru istorie şi călătorii, erosuri şi muzica din liceu, Horia şi refuzul americanilor de a-i da viza, aventurile din facultate şi războaiele, lecțiile de tenis şi felul în care opiniile celorlalți se oglindeau în cuvintele lui. Îşi selectase poemele după ce întinsese manuscrisele pe covor, privindu-le ca pe o pictură ale cărei nuanțe le ordonă în orizontul aşteptării cititorului. Prezentarea cărții fusese pregătită minuțios, limonadele şi sticlele erau aranjate pe policioare rânduite şi, deodată, în mijlocul discursurilor plăcute ale celor aleşi, poetul se simți extrem de singur, lăsându-şi ochii să colinde prin sala plină de vânzătoare, persoane care râdeau şi şuşoteau, înghețate şoapte, ridicându-şi chiar involuntar gulerul sacoului, ca în fața unui crivăț necruțător. Cine sunt aceşti oameni, ce caut eu aici, între gesturi şi fețe, multe străine, când am scris eu versurile astea? Şi atunci cărțile se ridicară de pe raft, ieşiră pe uşă şi bătură din pagini ca o barză ce se întoarce obosită spre cuib.

 

 

Cei doi tineri hotărâseră să petreacă sfârşitul de săptămână la,,iarbă verde” şi se îndreptară cu maşina spre Băneasa cu gândul la cochetul restaurant, în vremea prânzului. Dan se mulțumi cu Pepsi, iar Dorina comandă un Cinzano înainte de şnițel şi cordon bleu. Cu degetele lungi bătând în tăblia subțire, fata mai ceru un whisky, în timp ce partenerul ei contempla automobilul, ca un cunoscător, sorbind încet un espresso, îmbujorată, soția îl întrebă dacă mai poate să bea un coniac, aprobat de Dan, aplecat deasupra farfuriei, cu o mişcare din cap. Dorina se clătina uşor pe scaun, neatingându-se de ruloul fierbinte, cu ochi strălucitori şi mişcări ritmice din umeri. Pe ring se dansa, coafura aurie se mişca ritmic şi fata se alătură grupului de dansatori, solicitată apoi de un individ la un blues. Ea acceptă imediat, întorcându-se mai târziu cu un pahar mare de votcă în mână, adus de la bar. Dan simțea că soția sa se apropia de,,zona crepusculară”, cum îi spunea el, stare de spirit în care Dorina devenea intratabilă, aşa cum intra nervoasă întârziind de la serviciu şi nu îi putea intra în voie cu absolut nici o întrebare. Se enerva din te miri ce, îl contrazicea şi îl imita, scălâmbăindu-i cuvintele, de fiecare dată când rămâneau singuri. Se înconjurase de tot felul de cucoane ticăite sau isterice, iar prietenii comuni erau de la bun început un pretext de întreceri bahice. În local, se desprinse unduindu-se de dansator şi se prăbuşi pe scaun, gata să-şi lase capul pe brațe, deasupra mâncării intacte. O luă de mână şi aproape o aruncă în maşină, pentru a opri după o oră la marginea drumului, de partea cealaltă a lizierei înverzite. Confuză, adormi, se trezi pe pământul reavăn şi simți fusta smulsă şi mâinile lui fierbinți de-a lungul coapselor. Se simți contopindu-se cu el într-un spasm lung, şi, ca în vis, cu capul vâjâind, păru că aproape picoteşte. Fruntea i se ridică deodată, alarmată, iar genunchii începuseră să-i tremure, pulpele să transpire, iar țipătul străbătu marginea pustie de pădure. Şoldurile se scuturară cumplit, din pântec părea că urlă, şi Dan scoase la lumină un boț de carne însângerat, cu mâinile tremurătoare. Venise barza.

 

Victor Ieremia colecționase toată viața discuri de gramofon şi apoi de vinil, pasiunea sa oprindu-se atunci când venise vremea casetelor şi CD-urilor. Stătea tot timpul lângă gramofon şi apoi lângă picup, cu ochii închişi şi mâinile pe genunchi, clintindu-se numai atunci când schimba placa. Tânăr ofițer de aviație, cunoscuse sălile de dans ale trecutului, melodiile lui Zavaidoc şi compozițiile lui Fernic, el însuşi pilot. Căsnicia lui fusese o ratare, Nina fiind o învățătoare urâtă şi proastă, pe care o luase în grabă, pentru a nu-şi periclita cariera. Fiica sa paralizase de mică şi viața lui devenise o umbră pentru instrumentele de redat muzica. Dintre melodiile moderne îi plăcea Remo Germani, Celentano şi mai ales o melodie –,,Barza”, pe care o asculta de sute de ori. Nina se scofâlcise de tot, devenise tuciurie la față, iar,,simplitatea” ei de spirit devenise tâmpenie crasă. Prin casă nu se auzea decât,,Barza”, iar fata ajunsese să fie alimentată artificial. Sunetele se ridicau vioaie de pe discuri, iar într-o dimineață Victor îşi vârî gâtul în volutele ritmice care urcau în văzduh, rămânând spânzurat de notele săltărețe, cu picioarele atârnând deasupra pâlniei.

 

– Dacă vreți să vă recuperați,,Jaguarul”, pregătiți o sută de mii de dolari. Vă mai sunăm noi. Tic. Lily, femeia frumoasă la cincizeci de ani, fardată splendid şi zveltă prin fitness, trânti furioasă receptorul. – Mizerabilii dracului! – scăpă ea şi mai trânti o dată telefonul. Maşina era moştenire de la tatăl ei, inginer auto şi reprezenta singura ei avere, dincolo de veniturile sporadice ale unui cabinet notarial. Îşi privi din reflex garderoba, privi costumele Gucci şi Armani din vremuri mai bune şi le resfiră nervoasă pe umeraşe. – Ce să vând? Tatăl ei fusese un maniac al bijuteriilor pe patru roți, maşina furată era mai mult o amintire dragă şi nu avea de unde să facă rost de bani pentru răscumpărare. Îl întâlnea des pe vecinul ei de etaj, un chirurg pensionar care încă mai practica, după o carieră strălucită. Mic, îmbrăcat elegant, cu o şepcuță cosmopolită pe cap, mirosind a after-shave scump şi cu haine din străinătate, doctorul o saluta ceremonios când se întâlneau pe palier, vis a vis de apartamentul în care locuia singur. Gânduri machiavelice încolțiră în mintea Lilianei. Şi primul gest, prima reacție a fost să se ducă la tabelul cu,,întreținerea”. Da, medicul avea datoriile plătite la timp, constată ea, aprinzându-şi o țigară. Aşteptă seara pentru a se îmbrăca sumar şi sună cu o sticlă de şampanie în mână la uşa vecinului. Restul a fost floare la ureche. Bătrânelul se chercheli repede după paharele băute în cinstea ipoteticei ei zile de naştere, după care Lily îl strangulă şi îl îndesă într-un sac de plastic. În dulap găsi aur, valută, lei şi după părerea ei, tablourile puteau fi vândute repede şi foarte bine. Îi dădu drumul pe burlanul de gunoi. Din prada obținută plăti răscumpărarea, iar pe radiatorul maşinii găsi, în locul amuletei din argint masiv reprezentând un jaguar, o barză cu aripile întinse. 

 

Barza trecea încet deasupra casei Romanit, ridicată de boierul Faca între podul Mogoşoaiei şi podul Târgoviştei şi vândută de moştenitori vistiernicului Romanit. Lumea mergea grăbită în lungi lodene şi pălării cu boruri mari, alternau cu fuste strâmte în pliuri şi bluze de culoare deschisă pe sub taiorurile ecosez. Un vuiet trecea prin mulțime, dincolo de casa parohială a bisericii Răzvan, până la casa construită pentru paharnicul Manolache şi ajunsă în proprietatea Cleopatrei Trubețkoi, născută Ghica. De la palatul lui Cezar Liebrecht, director al poştelor pe vremea lui Cuza şi cumpărată la licitație de G.C. Filipescu, mareşal al Palatului, la casa Manu, care a aparținut marelui logofăt Alecu Florescu şi intrată apoi în posesia generalului Gheorghe Manu, de la sediul Cercului militar, făcut după planurile lui Maimarolu în 1912, la casa Lahovary proiectată (la începuturile sale) de însuşi Mincu, un zvon tulbura siluetele în haine reiate sau,,uni” de culori închise, contururile acelor domni cu,,Universul” sub braț şi aprinzând țigară de la țigară – abdicase Regele.

 

Georgiana credea că îl iubeşte pe George aşa cum se crede şi se iubeşte la şaisprezece ani – confuz, abulic, hipnotic. Până şi prietenul lui George, Gigi, observase starea de transă în care intra fata atunci când se apropia prietenul ei, mereu pus pe şotii, tuns scurt şi îmbrăcat în blue jeans de ultima modă. George şi Gigi erau printre cei mai înstăriți elevi de la liceul lor – nu era o problemă să vină la şcoală cu maşina sau să meargă cu taxiul la Sinaia. Georgiana locuia cu tatăl vitreg, handicapat, pe Banu Manta şi grija ei cea mare era ca una dintre cele două perechi de pantaloni de velur să fie curată. Nu-şi permitea un sandviş la şcoală, lăsându-şi profilul să plutească printre bluzele oranj şi discuțiile la telefoane celulare. În seara acelei petreceri, când ea nu avusese ce să mănânce la prânz, George o anunță că şi-a schimbat maşina cu una de lux şi îi dărui drept mărțişor o barză mică de aur, rugând-o să o poarte tot timpul. Trecând dintr-o încăpere în alta, îi găsi pe Gigi şi pe George strâns îmbrățişați, sorbind cu delicatețe picăturile de vermut unul de pe buzele celuilalt.

 

Pe acoperişul bisericii Sfântul Gheorghe vechi îşi făcuse cuibul o barză. Unii dintre enoriaşi se bucurau, considerând-o un simbol al primăverii şi fertilității, alții ar fi vrut ca tabla nouă să nu fie mereu plină de paie aduse de harnica zburătoare. Părintele Vasile avea o singură problemă – blestematul de obicei de a fuma, de care nu se putuse dezbăra nici înainte, nici după hirotonisire. Degeaba îl bodogănea preoteasa, zadarnic fusese mustrat pe cale ierarhică, Vasile nu putea renunța, din oră în oră, la țigareta parfumată, pe care o privea cu dragoste şi devotament. I se spusese – nu se cade, îşi distruge sănătatea, îşi cheltuieşte banii, se leagă prea mult de cele pământeşti – zadarnic – părintele pufăia cu deliciu, îşi umplea pieptul de fum aromat şi scotea cercuri transparente din gura țuguiată grațios. De la un timp, mai lăsase vorba că ar fi renunțat, şi ceilalți nu îl mai vedeau,,cu pipa în gură”, nu mai era însoțit de norişorii cenuşii şi totul părea că intră în normal. La o singură slujbă îl văzuseră surescitat, pământiu, iar mâna tremurătoare ținea cădelnița foarte sus, aproape de chipul căutător şi deodată – retras. Cu spatele, sfinția sa scoase un chiştoc din cădelniță şi inhală fumul prelung, în mirosul de tămâie, cât o rază poncisă de soare străluci brusc cu putere, intră pe o lucarnă a bisericii, poleind cu irizații şi nuanțe reflectate crucea aurie de pe spatele sutanei.

 

Nicoleta nu ştia al cui e copilul. Făcuse testul,,barza” şi data conceperii se situa între seara petrecută cu Vlad după cină, excursia cu Bogdan la munte şi ceaiul deşănțat unde se retrăsese cu Cosmin în dormitor. Pe Vlad Costescu îl aprecia pentru generozitatea lui, puțin brutală, puțin,,marcată”, cât să nu treacă neobservată vreodată. Se înțelegeau grozav la pat, deşi Vlad avea o insomnie rebelă şi nu o lăsa să doarmă, sub o cascadă de teorii despre persoană şi societate. Bogdan Rădulescu era,,copilul” din visele ei, palid şi subțire, visător şi sensibil, cu care se iubea fragil, ritualic, într-un veşnic început. Pe Cosmin Barză îl cunoscuse la o petrecere şi îi spusese că este în căutarea celei care avea să îi devină,,soața”, cum zicea el.

 

Azilul era instalat într-o veche casă de târgoveți din secolul al nouăsprezecelea. Geamurile nu erau noi, nici măcar curățite în fiecare zi, cercevelele simțeau umbra vremii, iar podeaua era din scânduri, ca la începutul veacului. Câinele,,barzoi” se plimba prin curtea largă, urmărit de la ferestre de bătrânii aflați după vizita de dimineață. La Silvia nu mai venise nimeni de zeci de ani – mică, smochinită, îşi cântărea în mână pastilele de piracetam (pentru atenție), lecitină (pentru memorie) şi romparkin (împotriva tremurăturilor). Le luă cu un pahar de plastic şi privi lung răsăritul trandafiriu care vira în dimineață. Alb, deşirat, Kuki îşi pierduse întreaga familie într-un accident şi acum se juca plin de concentrare cu şnurul de la halat, care alunecă pe roțile nichelate între care Kuki îşi petrecea existența. O melodie subțire se auzi din spatele paravanului, un tango sfâşietor despre pampa şi amurguri cu fântâni scârțâind. Cuvintele spaniole păreau o poezie prin ele însele, iar sunetul acoperea mătăsos silabele cu o eşarfă de note. Timid, Kuki conduse căruciorul până lângă Silvia, invitând-o din priviri în mijlocul camerei. Cele două cărucioare trasară linii paralele, până când muzica aduse linii frânte, scurte, subțiri în urma roților de cauciuc.

 

Fabrica se înălțase la marginea oraşului, iar majoritatea oamenilor din acel cartier lucrau acolo. Legați prin părinți şi copii de ritmul uzinei, cu toții trecuți de mulți ani prin halele reci, muncitorii ieşiseră în acea zi în curte, nemulțumiți de anunțarea unor disponibilizări. Totul arăta ca în filmele,,epocii de aur” despre manifestațiile,,progresiste” ale revendicărilor sindicale dinainte de război împotriva patronilor burghezi. Grupurile murmurătoare purtau pancarte cu sloganuri şi rime întâmplătoare, iar demonstranții erau îmbrăcați pestriț, de la salopetele de zi cu zi la canadiene de baseball pe care scria fantezist,,Los Angeles” sau,,Chicago”. În timp ce liderul contestatarilor vorbea la microfon, o parte dintre angajați rămăseseră la lucru în continuare în atelierele zgomotoase. Sandu se urcase ca de obicei pe schelă în hala descoperită pentru a prinde utilajul de cârligul macaralei.,,Uite o barză!” strigase Relu, arătând cu degetul în sus. Sandu privi încordat la intersecția dintre geamurile colorate şi cerul spălăcit, iar un reflex al luminii pe suprafețele lucioase îi luă vederea chiar în momentul când trebuia să pună piciorul pe treapta de metal. Gelu alunecă, iar strigătul său străbătu incinta. Căzut pe podeaua de ciment, se mai mişcă două secunde spasmodic, după care trupul încremeni cu brațele desfăcute şi capul înclinat pe un umăr, lângă o grămadă de stinghii de lemn şi cuie.

 

,,După cum realitatea ne-a demonstrat, creşterea productivității muncii şi reducerea prețului de cost sunt principalele mijloace pentru ca unitățile noastre productive să devină rentabile. În acelaşi timp, se impune o creştere a disciplinei şi o sporire a implicării factorilor de conducere în activitatea concretă, de prelucrare şi distribuție a bunurilor materiale. Am observat şi în acel județ o slăbire a conştiinței revoluționare, o tratare superficială şi formalistă a documentelor de partid, o necunoaştere a importanței resurselor naturale şi o interpretare eronată a raportului dintre modul de proprietate şi mecanismul producerii plus valorii. Acum, când bunurile materiale şi spirituale aparțin întregului popor, este de datoria noastră, a conducerii de partid, să indicăm căile şi mijloacele prin care minunatul nostru tineret poate să aibă acces la cele mai noi cuceriri ale ştiinței şi tehnicii. În acelaşi timp, pe plan mondial se adânceşte prăpastia dintre țările bogate şi cele sărace. Creşterea datoriei externe, racolarea de către marile puteri a cadrelor şi persoanele angrenate în procesul economic, identificarea şi exploatarea preferențială a resurselor naturale fac ca societatea noastră, înarmată cu cele mai înaintate teorii ale marxism-leninismului, să nu poată stăvili amenințarea imperialistă. Doresc tuturor participanților la această largă adunare populară mult succes în activitate, multă sănătate şi fericire, tovarăşi!”.

Barza trecea scârbită deasupra Sălii Palatului, deasupra ziarelor deschise, deasupra delegaților cu ecuson, deasupra radiourilor şi televizoarelor în funcțiune.

 

La secția incubatoarelor din maternitate domnea ca de obicei liniştea, întreruptă din când în când de fâşâitul infirmierelor care verificau starea bebeluşilor. Lumina cădea caldă şi opacă, precum laptele, peste paturile acoperite cu plexiglas în care stăteau doi câte doi cei nou născuți. Ca nişte pâini în scutece albe, precum nişte obuze cu un vârf de piele congestionată, micuții se aflau parcă într-o continuitate cu inerția pre-natală, ținuți de aer ca într-o carcasă invizibilă, rânduiți ca nişte semințe materializate în fruct după numărul aşternuturilor şi etichetelor de la mână. În patul din colț, un bebeluş reuşise să îşi scoată brațul deasupra scutecului şi îl ținea în aer, cu pumnul mic strâns ca o torță de carne. Lângă el îşi continua somnul colegul de incubator şi deodată pumnişorul coborî ca o săgeată deasupra acestuia, lovindu-l în plină față. Copilaşul din dreapta îşi scoase şi el mâna din învelitoare, şi îl atinse serios cu palma pe cel dintâi, tumefiindu-i obrazul. Bebeluşul din stânga lovi cu sete nasul vecinului, umplându-l de sânge. Până la riposta nouă a acestuia, infirmierele se strânseseră şi încercau să îi despartă.,,repede, repede, la secția «Barza»!”.

 

Norii de ploaie se strânseseră în partea de est şi berzele îşi începeau în aerul, cald încă, marea peregrinare. Părăseau cuibul de pe casa unde locatarii sărbătoriseră de atâtea ori Yom Kippur şi Purimul. Se aflaseră alături la sărbătoarea circumciziei, la Bar Mizvah şi fuseseră zăriți împărțind hrană cuşer, plecând cu kippele şi Talmudul la templul coral. Berzele se duceau, lăsând toate acestea, traversând Mediterana la marginea nisipului, lângă un oraş străbătut de strigătul muezinului. Moscheea se profila între caravanele oprite pentru popasul de noapte şi sondele de petrol înconjurate de tancuri şi rampe pentru rachete.

 

În parcul de distracții, tânărul arăta performanțele noii sale puşti de vânătoare unui prieten, printre tot felul de caruseluri, căluşei şi,,montagne russe”. Cartuşul a fost descărcat din neatenție asupra unui cuib de barză de pe casa apropiată şi un țipăt frânt s-a auzit, odată cu zgomotele unei căderi. Pe aleea alăturată, chiar pe tabla ordonată de şah a pasionaților înşiruiți riguros, printre piesele fixe, poposi şi se rostogoli un ou de barză.