Atitudini
Solomon Marcus
EDUCAȚIA: UN BOLNAV CU DIAGNOSTIC CONTROVERSAT
Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2013
Diagnosticul este atât de controversat, încât variază de la o simplă gripă până la cancer. Argumentez pentru a doua variantă. De fapt, organismul educației este macinat de multiple boli. Obiectul însuşi al educației se află într-o gravă confuzie, motiv pentru care unele investiții în acest domeniu rămân fără efect. Spre clarificari în această direcție sunt orientate rândurile care urmează.
Un labirint fără intrări şi ieşiri clare
Într-un labirint obişnuit, intrarea este cunoscută, dar te pierzi căutând drumul spe țintă. În labirintul educației, intrarea este la fel de misterioasă ca şi iesirea. Nu este de loc clar cu ce trebuie început, lucruri diferite trebuie făcute concomitent, nu succesiv. Logica labirintului nu este aceea a intrărilor şi ieşirilor care, comparate, explică ce s-a câştigat; nu conduce la structura arborescentă, a ştafetei, valabilă în matematică, unde, ocupându-te de o problemă, începi prin a te interesa ce alți cercetători s-au ocupat de ea şi ce rezultate au obținut ei, pentru ca tu, preluand de la ei această ştafetă, s-o predai mai departe, sporită cu ceea ce tu ai adăugat. Într-un labirint, te poți trezi oricând că ai revenit pe unde ai mai trecut. În matematică (dar şi în alte ştiințe, ca informatica, fizica, chimia etc) avem o reprezentare a cunoaşterii în care se poate înțelege în ce fel situația la un anumit moment a decurs din cea anterioară; totul poate fi urmărit pe Science Citation Index. În educație, această structură arborescentă este slabă, copleşită de mişcări în cerc, stagnări, tautologii. Doar unele clarificări din domeniul biologiei, cum a fost în urmă cu aproape o sută de ani descoperirea diferențierii funcționale a celor doua emisfere cerebrale, mai hrănesc sentimentul unui progres în înțelegerea proceselor de învățare; poate că putem adăuga şi unele rezultate ale şcolii lui Piaget în domeniul psihologiei copilului. Dar cele mai multe rezultate au numai statut de ipoteze mai mult sau mai puțin plauzibile, în funcție de experimentele efectuate. La fel se întâmplă cu mai toate experimentele din domeniul psihologiei cognitive, începând cu cele din şcoala lui Noam Chomsky, privind interacția înnăscut-dobândit până la cele din domeniul Inteligenței Artificiale.
Comunicare slabă între diferite niveluri de abstracție şi generalitate
Un alt neajuns al cercetării în domeniul educației este incapacitatea nivelurilor superioare, de speculații teoretico-metodologice, de a-şi exercita impactul asupra nivelurilor inferioare, de practică educațională. Discrepanța dintre rafinamentul celor dintâi şi stagnarea celor din urmă este tot mai mare. Lipsesc verigile intermediare. Scenariul dominant imperativ al interacției catedră (profesor)-bănci (elevi) persistența unor programe şi manuale prăfuite sfidează puzderia de conferințe, mese rotunde şi sesiuni de comunicări la care se adună «experți în educație», expresie cu o involuntară încărcătură ironică tot mai vizibilă. Sunt vreo 60 de ani de când particip la astfel de manifestări, mă amuză să întâlnesc la ele oameni tineri, care pot acorda credit unor sloganuri privind interdisciplinaritatea, educația computațională, legarea de practică şi învățarea pe tot parcursul vieții; dar, de fapt, aceste sloganuri au trecut de la o generație la alta, de la un regim politic la altul, rămânând în mare măsură fără acoperire, dacă nu chiar demagogice.
Cum să ieşim din acest blocaj?
După exemplul medicinei, care nu întârzie asupra teoretizării stării de sănătate, ci se ocupă cu identificarea şi tratamentul diferitelor boli, deci a diferitelor abateri de la starea de sănătate; după exemplul ştiințelor juridice, care îşi focalizeaza atenția nu atât pe speculații privind ideea generală de dreptate, de justiție, cât asupra diferitelor tipuri de infracțiuni, să încercăm să identificăm diferite situații asupra cărora vom cădea uşor de acord că ele sunt fenomene negative, patologii care trebuie înlăturate. Să încercăm să le diagnosticăm, să le ierarhizăm după gravitatea lor şi să găsim terapia corespunzătoare. Cu aceste metafore medicale, să pornim la drum. Vom fi obligați astfel să părăsim terenul speculațiilor greu controlabile şi să ne ocupăm de probleme punctuale.
Răni deschise ale educației
Iată câteva (categorii de) astfel de răni: a) ignorarea nevoilor şi drepturilor fundamentale ale copilului şi adolescentului; b) ignorarea imperativelor societății globalizate actuale; c) absența educării unei frecventări adecvate a televiziunii şi internetului, care, din acest motiv, rămân în mare masură antieducaționale; d) persistența unei mentalități înapoiate la mulți părinți, educatori şi factori de decizie, în ceea ce priveşte obiectul educației; e) incapacitatea educării unui comportament bazat pe valori umane; f) incapacitatea depăşirii reprezentărilor fragmentare, impuse de organizarea pe discipline care nu prea comunică între ele; g) persistența unor programe de învățământ peste care s-a aşezat de mult rugina şi care ratează cele mai spectaculoase evenimente ale istoriei ştiinței din ultimii 150 de ani; h) manuale în mare parte plictisitoare, neatractive, uneori neinteligibile; i) val puternic, un adevarat tsunami antieducațional pe care strada, mass media, viața publica îl produc şi care sabotează în mare masură acțiunea şcolii; j) număr crescând de familii incapabile să ilustreze, să confirme înțelepciunea celor «şapte ani de-acasă». Aceste aspecte patologice ale educației sunt strâns legate între ele, teritoriul fiecăruia se intersectează cu teritoriile celorlalte.
Nevoile şi drepturile fundamentale ale copilului şi adolescentului
Exceptând nevoile de adăpost, îmbrăcăminte şi hrană, copilul şi adolescentul nu-şi conştientizează nevoile, nu le pot exprima şi nu pot revendica satisfacerea lor. Ca şi în cazul animalelor, adulții trebuie să preia această responsabilitate. Numai că acest lucru nu prea se întâmplă. De exemplu, o urmărire atentă a comportamentului unui copil, de la cea mai fragedă vârstă, ne dezvăluie nevoia sa de a înțelege ce se întâmplă în jurul său şi cu sine. Toate simțurile sale sunt în alertă, curiozitatea sa nu are margini, el se află într-o continuă dinamică, în care jocul este expresia nevoii sale de libertate, de observare şi experiment. Întrebarea «de ce?» îl obsedează, dar pe mulți părinți şi educatori îi enervează. Încercări, greşeli şi eşecuri fac parte din ceea ce este pentru el aventura cunoaşterii, dar dreptul de a greşi şi de a eşua chiar în mod repetat este o componentă obligatorie a activității sale de explorare a mediului ambiant, este prețul inevitabil pe care trebuie să-l plătească pentru a dobândi capacitatea de a gândi cu capul său şi de a nu se pierde atunci când se află în situații inedite. Dacă am ține seama de acest fapt, n-am mai diaboliza greşeala şi eşecul, acordându-le un statut general de infracțiune, am şti să distingem între greşelile negative şi cele provenite din acțiunea de căutare, din asumarea unui risc.
Nevoia unui echilibru între efort şi recompensa
Nu este vorba de o recompensă materială, ci de una psihologică. Îi cer copilului să facă un efort de atenție, dar atenție la ce? El are dreptul să pretindă că ceea ce i se cere să fie nu doar pe înțelesul său, dar şi în întâmpinarea interesului său, a curiozității sale. Acest interes se formează prin antrenament adecvat. De exemplu, îi dau posibilitatea să asculte diferite compoziții muzicale, îi explic contextul lor cultural şi istoric, în aşa fel încât, la un anumit moment, el simte nevoia să se întoarcă la unele dintre ele; i-am creat astfel nevoia de muzică, urmată firesc de foamea de muzică. La fel cu literatura, cu matematica şi cu biologia. Dar, în realitatea de azi a şcolii, livrarea de cunoştințe prin manual sau de la catedră rareori vine pe fondul foamei de ele. Transmitem cunoştinte pentru care nu este clar la ce întrebări se constituie ele ca răspunsuri. Efortul repetat de a reține şi reproduce enunțuri de acest fel, deci fără recompensa intelectuală şi sufleteasca a înțelegerii semnificațiilor lor, a întrebărilor de la care ele provin, efort îndeplinit doar ca urmare a unei datorii impuse de familie şi de şcoală, conduce la o traumă, de la care nu-i decât un pas până la disconfort şi stres. Acest tip de învățare rămâne fără efect pe termen lung, nu se converteşte în mod de gândire şi comportament. Priviți chestiunile propuse la examenul de admitere în liceu sau la bacalaureat, se discută gradul lor de dificultate, dar se omite întrebarea esențială: care este gradul lor de relevanță pentru capacitatea candidatului de a gândi cu capul său, de a se orienta nu doar în situații standard, ci şi în situații inedite? Care este semnificația lor culturală? Răspunsul este descurajator. Procedee, formule, algoritmi, date calendaristice, nume de persoane, de obiecte sau de locuri, tot felul de şabloane sunt elementele a căror însuşire decide satisfacerea unor baremuri alcătuite nu în funcție de gradul lor de relevanță, ci ca urmare a caracterului lor «obiectiv», mecanic, de aplicabilitate rapidă şi fără ezitări.
Obiectul educației
Acest obiect este frecvent formulat în termeni de dezvoltare a unor abilități cognitive. Accentul pe cunoaştere vine din sloganul Societatea cunoaşterii, care a apărut în continuarea sloganului anterior Societatea informațională, a cărei emergență s-a produs atunci cand paradigma informațională, comunicațională şi computațională a devenit protagonistul scenei sociale. Se înțelege astfel că societatea cere oameni din ce in ce mai educați, tot mai multe profesii cer calificări mai înalte decât în urmă cu 70 de ani. Se subînțelege că sporul de cunoaştere este însoțit de un spor corespunzător de înțelegere a lor. Numai că, în procesul de învățare, mai cu seamă la copii şi adolescenți, se întâmplă frecvent ca anumite cunoştințe să fie reținute şi restituite corect la cererea examinatorului, fără totuşi a fi înțelese. În aceste condiții, putem spune că ele au fost învățate? Conform baremurilor, da. Dar de fapt… Iată cum devine neclar ce sunt abilitățile cognitive, cum pot ele să înşele. Cu o asemenea învățare, este greu de presupus că te poți descurca în situații neprevăzute, în care schimbarea contextului nu mai permite aplicarea mecanică a unui procedeu, sau recunoaşterea unei noțiuni sau folosirea unui rezultat. Adevărata învățare constă în formarea unor capacități de observare şi experiment, de sensibilitate şi de intuiție, de gândire, cunoaştere şi înțelegere şi de comportament atât în situații standard, cât şi în situații inedite.
Ignorarea imperativelor societății globalizate actuale
Nu se acordă atenție educării diferitelor tipuri de identitate pe care lumea de azi le induce şi care trebuie educate de la cea mai fragedă varstă. Să învețe copilul că diferența de vârstă, de sex, de culoare a pielii, de înfățişare, de limbă, de naționalitate, de religie, de obiceiuri, de tradiții, de cultură nu numai că nu este o expresie a adversității, dar poate fi o sursă de îmbogățire afectivă, intelectuală si culturală. Să învețe să comunice nu numai cu cei asemănători lui, dar şi cu cei diferiți de el. Să învețe că identitatea sa personală şi identitatea sa națională sunt perfect compatibile şi chiar se armonizează cu identitatea sa europeană şi cu identitatea sa ca cetățean al planetei. Să capete cât mai devreme posibil înțelegerea faptului că respectul identității se asociază organic cu cel al alterității; ori amândouă, ori niciuna dintre ele. Învățarea unor limbi internaționale şi în primul rând a limbii engleze este o componentă importantă a acestei educații. Ea se asociază cu o altă activitate, fără de care nu se poate concepe azi o educație completă: frecventarea adecvată a internetului. Cunoaşterea unor limbi de circulație creează posibilitatea folosirii internetului pentru a intra în legatură cu ființe umane din orice parte a lumii; comunicarea cu ele ne poate îmbogăți şi conduce la acel sentiment de solidaritate umană care l-a inspirat pe Beethoven într-o muzică ce a devenit un simbol al omenescului.
Televiziunea şi internetul: adversari care trebuie să devină aliați
Televiziunea funcționează pe baza unei filozofii greşite, conform căreia scopul ei este să informeze, să educe şi să distreze. Informația este, de prea multe ori, contaminată de partizanat politic, educația este în bună măsură anihilată de contraeducație (cum este violența verbală şi fizică, ingredient al multor canale de televiziune), iar divertismentul este frecvent de joasă calitate culturală, dacă nu chiar vulgar. Separarea educației de divertisment ascunde o greşită înțelegere a componentei ludice în societate, greşeală care se regăseşte şi în educația şcolară actuală. În condițiile în care jocul este confiscat de divertisment, neînțelegându-se că el trebuie să fie o componentă organică a procesului de învățare şi de gândire personală, eşecul este inevitabil. Omul, în general, copilul şi adolescentul în special, nu se pot îmbogăți intelectual şi spiritual decât având libertatea jocului, adică libertatea unor încercări pornite din nevoia umană de a înțelege, deoarece numai aceasta înțelegere procură bucuria care ne poate stimula să facem în continuare eforturi însoțite de plăcere, nu de caznă. Internetul ascunde comori de cultură, la care putem ajunge numai prin educarea frecventării sale combinată cu frecventarea surselor clasice, tradiționale de cultură. Profesorii de orice specialitate trebuie să participe la aceasta schimbare majoră în activitatea lor. Deocamdată, nu se văd semnele acestei schimbări. Simpla formulare a necesității educației digitale putea fi suficientă înainte de apariția internetului, nu şi acum.
Mentalitati retrograde
Voi da câteva exemple. Unii părinți declară că scopul lor este de a asigura copiilor lor o viață lipsită de griji. Dar, într-o societate cu o dinamică atât de pronunțată, cu o rapidă metamorfoză a profesiilor, nu evitarea grijilor poate fi o strategie înțeleaptă, ci tocmai antrenamentul pentru un comportament adecvat față de apariția unor noi «griji», deci un antrenament care să-ți permita să faci față unor situații inedite, neprevăzute. Dorința de a asigura odraslelor un confort cu orice preț are uneori un rezultat opus celui scontat. De exemplu, este legitimă dorința unui părinte de a se vedea continuat, în profesia sa, de urmaşi. Dar lucrul acesta presupune luarea în considerare a aptitudinilor, înclinațiilor şi dorințelor celor în cauză. Am văzut deseori părinți care, impunând copiilor lor o carieră nedorită de aceştia, le-au creat o traumă care i-a marcat pe viață. Un alt exemplu, care-i priveste pe educatori, se refera la un mod greşit de a întelege ce trebuie să fie un „copil cuminte”; un copil care stă la locul său, nemi?cat. Dar nu cumva acest imperativ vine în conflict cu nevoia pe care o are copilul de a se afla într-o dinamică permanentă? Să ne mai referim la obiceiul multor părinți şi elevi de a reclama faptul că anumite chestiuni propuse la cutare examen (ca la recentele simulări ale bacalaureatului) nu fac parte din programa şcolară. Numai că rostul bacalaureatului tocmai acesta ar trebui să fie: a face față unor teste care pretind altceva decât reproducerea unor cunoştințe sau aplicarea unor procedee rutiniere, cunoştințe şi procedee explicit formulate în programă.
Facem educația valorilor umane?
Nimic nu poate fi mai important în educație decât a inocula copilului şi adolescentului respectul vieții umane. Să-l facem să înțeleagă cât mai devreme că ființa umană este tot ce poate fi mai de preț, că orice act de agresiune verbală sau fizică asupra ei nu se poate justifica decât în condiții excepționale. Această preocupare se asociază organic cu educarea atitudinilor de bunătate față de semeni, de atenție acordată manifestărilor cu dorința de afirmare în arte vizuale, muzicale sau literare, în ştiință, tehnologie sau filozofie, de înțelegere a necesității unor norme de conviețuire, a unui echilibru între ceea ce noi pretindem altora şi ceea ce noi le datoram. Un copil care devine pasionat de ceva, de muzică, de matematică, de tehnologie, de biologie, de informatică, de literatură sau de orice alt lucru care îmbogățeşte ființa umană este mult mai puțin atras în activități nocive decât unul care nu-şi găseşte rostul şi nu ştie cum să scape de plictiseală. Din păcate, accentul excesiv pe latura competitivă, în dauna celei sinergetice, de colaborare, nu favorizează o educație sănătoasă a valorilor morale. Nici instituția dirigintelui, în forma sa actuală, nu o favorizează. Toți educatorii, fie ei învățători sau profesori de diverse specialități, trebuie să acorde atenție comportamentului general al elevilor, toți trebuie să fie «diriginte».
Putem depăşi reprezentările fragmentare?
De vreo 200 de ani, trăim într-o cultură tot mai fragmentată în discipline de tot felul, care au răspuns unor necesități incontestabile de ordonare a cunoaşterii. Dar, de vreo 60 de ani, aceasta segmentare în domenii tot mai multe şi mai restrânse a început să-şi arate limitele. Viața nu este împărțită pe discipline. Tot mai multe probleme, dintre cele mai importante, nu se mai pot formula şi cu atât mai puțin rezolva în termenii unei singure discipline. Dacă cercetarea ține seama de această nouă realitate, educația manifestă o inerție greu de depăşit în această privință. Elevii frecventează concomitent vreo 15 discipline care nu comunică aproape deloc între ele. Această lipsă de comunicare a evoluat inevitabil spre un aparent conflict între diferite grupe de discipline, cum ar fi cele denumite (impropriu) ştiințe exacte şi aşa-numitele umanioare. S-a creat astfel impresia că niciun om nu poate aspira la dobândirea unei culturi complete, fiecare are de ales, sau te orientezi spre gândirea geometrică, sau spre cea de finețe (pentru a prelua un slogan bine cunoscut). Dar, de fapt, cercetarea a depăşit de mai multe decenii aceasta falsă incompatibilitate, alianța dintre discipline aparent în conflict s-a consolidat, începând cu mijlocul secolului trecut. Numai că birocrația educațională nu a aflat înca acest lucru, deşi ea continuă să fluture (dintr-o rutină care între timp a devenit demagogie) sloganul interdisciplinarității. Iată un singur exemplu, foarte recent. Se preconizează, începând cu copiii de la gradiniță, ore separate de muzică, de matematică şi ştiințele naturii, de limba română. Ca urmare, modul în care o întreagă tradiție pitagoreică a adus în aceeaşi albie aritmetica, geometria, retorica, biologia, muzica, astronomia şi artele vizuale nu-şi găse?te locul nicăieri şi generații după generații s-au format ignorând aceste lucruri care onorează spiritul uman. Înveți matematică fără a te antrena să exprimi coerent un raționament, deoarece exprimarea se învață la română, care-i altă disciplină. Înveți muzică fără a afla despre bazele ei pitagoreice, deoarece astfel ai intra pe teritoriul matematicii, care-i altă disciplină decât muzica. Înveți biologia, fără a afla (pentru că ai intra pe teritoriul altei discipline, matematica) despre legea Weber-Fechner, conform căreia, atunci când excitațiile merg în progresie geometrică, senzațiile corespunzatoare merg în progresie aritmetică.
Programe peste care s-a aşternut praful
Programele actuale ratează cele mai spectaculoase evenimente din dezvoltarea ştiinței în ultimii o sută de ani şi, uneori, chiar pe cele din secolul al XIX-lea, cum ar fi geometriile neeuclidiene. Am detaliat în altă parte (de exemplu, în volumul 1 din Răni deschise) acest fapt. În acest fel, gradul de atractivitate al programelor scade considerabil, iar ponderea lor culturală se micşorează şi ea. În schimb, cantități mari de balast care ar trebui eliminat persistă şi se transmit prin inerție, de la o generație la alta.
Manuale ca vai de ele
M-am întrebat de când a devenit epitetul didactic unul de ocară. Am găsit răspunsul: cam de la mijlocul secolului trecut. Puteți verifica după dicționare. Modul arid, uneori neinteligibil pentru vârsta careia i se adresează, abundența de clişee, expunerea monotonă, ca şi cum toate cele prezentate ar fi la fel de importante – sau de neimportante. Incapacitatea de a-l recompensa pe cititor cu o bucurie, o plăcere, pentru efortul care i se cere în urmărirea unor considerații mai tehnice. Absența unui echilibru între intuiție şi raționament, între vizual şi conceptual. Cât de departe suntem (cu excepțiile de rigoare) de manualul capabil să devină o carte de căpătâi, la care să simți nevoia să te întorci, atunci când nu mai ai de susținut niciun examen! Voi da un singur exemplu, pe care mi l-a furnizat o scenă la Realitatea TV, în urmă cu vreo două săptămâni. Un tânăr care prezenta noutăți în IT anunța că „s-a descoperit cel mai mare număr prim”. Dar acel tânăr trecuse inevitabil prin manualul de gimnaziu din care putea afla că nu există un „cel mai mare numar prim”, deoarece mulțimea numerelor prime este infinită. Şi atunci? Explicația este simplă. Manualele sunt burduşite cu tot felul de enunțuri, fără nicio ierarhizare după importanța lor, iar enunțul privind numerele prime, care a constituit o piatră de hotar în istoria culturii, s-a pierdut într-o gramadă de alte enunțuri, cele mai multe nesemnificative. Dacă profesorul nu a avut grijă să suplinească această deficiență a manualului, praf se alege din valoarea educaționala a unui atare manual.
Presiunea antieducațională a străzii
Violența publică a devenit un fapt cotidian. Azi, 19 februarie 2013, în timp ce scriu aceste rânduri, presa comentează uciderea, pe stradă, a unui elev de 15 ani de către un altul, de 18 ani. Un alt elev a ajuns la spital după ce fusese lovit în cap în timp ce suna la interfon. Se bat şoferi între ei, unii profesori îi bat pe elevi, unii elevi îi bat pe profesori. În urma cu vreo trei luni, televiziunea a prezentat o scenă care exprima eşecul major al educației civice: în plină stradă, un bătrân era lovit în cap de un grup de copii, sub privirile indiferente ale cetățenilor care întâmplător se aflau la locul respectiv. Tonul răstit în relația cetățeanului cu instituțiile de orice fel a devenit un fapt comun. El se regăseşte în cele mai multe filme televizate şi prefațează violența fizică. Abaterile în trafic, ale pietonilor şi ale şoferilor, sunt vizibile la tot pasul. În fața şcolilor, universităților şi a altor instituții, grupe de tineri cu țigara într-o mână şi cu ceaşca de cafea în cealaltă au devenit o scenă frecventă. Un val de agresivitate vine din direcția clasei politice, care cultivă prea des tonul răstit, injuria, calomnia. Lupta politică, în loc să fie o dispută de idei, de puncte de vedere, alunecă mereu în violență, se uită că în politică oponentul nu este un duşman, ci un adversar. Critica este văzută ca atac, ciocnirea de idei este interpretată ca un război. Dacă şcolarii asistă la acest spectacol, ce morală pot desprinde?
Ce a mai rămas din cei şapte ani de-acasă?
Da, trebuie să recunoaştem că pentru mulți copii sloganul celor «şapte ani de-acasă» nu mai funcționează. Recuperează şcoala ceea ce s-a ratat în familie? Prea puțin. Această problemă de fond, de substanță ar trebui să ne preocupe mult mai mult decât forma birocratică în care se realizează educația prichindeilor. Am observat programa unor gradinițe particulare, cu taxe mari, şi am constatat că şi acolo educația morală şi pentru societatea globalizată nu beneficiază de atenția corespunzătoare. Se învață limba engleză, dar nu prea se dă posibilitatea folosirii ei la vârsta preşcolară şi şcolară; dar a învăța o limbă straină ca un scop în sine poate fi util pentru un lingvist, mai puțin pentru un copil care învață de toate, dar asimilează numai ce se şi foloseşte.
*
Nu putem amâna tratarea pacientului până toți terapeuții vor cădea de acord asupra diagnosticului. Sunt atâtea probleme punctuale în care un acord general există. Să trecem la acțiune!