SCRIITORI ROMÂNI ÎN EXIL NEAGU DJUVARA: ÎNTRE DEZASTRUL VIEȚII ŞI SUCCESUL PRIN LITERATURĂ

 

 

Cînd s-a întors, în februarie 1990, în România, după un exil politic de peste 45 de ani, Neagu Djuvara n-avea cum să ştie că îi era dat să trăiască o a doua tinerețe, în cursul căreia să se realizeze ca istoric, dar mai ales ca prozator. În februarie 1990, avea aproape 74 de ani, supraviețuise ca exilat timp de aproximativ două decenii în Franța (unde, de altfel, îşi desăvîrşise înainte de război educația şcolară şi universitară), iar, din 1961 pînă în 1984, funcționase în Africa, în calitate de consilier diplomatic pe lîngă Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Niger. Se afirmase ca filosof al istoriei, obținînd chiar un premiu al Academiei Franceze, după ce îşi publicase teza de doctorat susținută la Sorbona, dar scriitor nu fusese decît în intenție, adică fără să se fi putut realiza cu adevărat. În 1958–59, compusese la Paris, în limba franceză, un mic roman parțial autobiografic, intitulat Însemnările lui Gheorghe Milescu, pe care era pregătit să-l ofere unei edituri, dacă (mult mai realist) Cioran nu i-ar fi explicat că nu sînt şanse să şi-l vadă publicat în Franța, din motive mai ales politice. Scos din sertar după 1989, tradus de autor în româneşte şi publicat în 2002, la Bucureşti, romanul (cu personaje destul de schematice şi intrigă aproximativă, dar şi cu cîteva scene tipice pentru viața unor exilați) a fost înregistrat mai mult din politețe.

Ratată în adevăratul sens al cuvîntului a fost şi aventura redactării unui roman erotic (poate chiar pornografic) compus pe furiş, în 1975–76, în atmosfera toridă a Africii sud-sahariene, sub influența a ceea ce francezii numesc „le démon de midi“, dar şi după lectura a două romane erotice de mare succes (Emmanuelle şi Histoire d’O), ajunse cine ştie cum în capitala Nigerului francofon. Căci, odată încheiat, în loc să fie semnat cu un pseudonim, după care să fie trimis unei edituri din Franța, dactiloscriptul romanului (originalul de circa 150 de pagini, plus alte două copii, plus hîrtiile indigo folosite la maşina de scris!) a fost aruncat în mare taină pe foc, ca să nu mai rămînă de pe urma lui nici o urmă. „Dar Dumnezeu, ce vede toate,/ Seara la cinci şi jumătate,/ Pândindu-mă de peste drum,/ Îmi a văzut păcatu-n scrum…“, îşi va aminti mai tîrziu autorul, parafrazîndu-l cu această ocazie, foarte nimerit, pe Tudor Arghezi.

Şi totuşi, odată cu publicarea Amintirilor din pribegie (Bucureşti, 2002), literatura este cea care i-a adus istoricului Neagu Djuvara, după 1989, cele mai mari satisfacții. Scris la cerere (deci nici măcar din proprie inițiativă), masivul volum de peste 460 de pagini, reeditat de zece ori la Bucureşti (ultima dată în 2012, într-o somptuoasă „ediție aniversară“), tradus aproape imediat în franțuzeşte şi publicat la Paris (Bucarest–Paris–Niamey et retour ou Souvenirs de 42 ans d’exil, 1948–1990, L’Harmattan, 2004), l-a impus dintr-o dată pe autor ca pe unul dintre cei mai savuroşi, mai simpatici şi mai consistenți memorialişti ai întregii noastre literaturi, atît de bogată la acest capitol care începe la noi cu cronicarii. Nu încape nici o îndoială că după apariția aceastei cărți se poate vorbi de o reuşită deplină. Prin ce?

Mai întîi, desigur, prin bogăția şi prin neobişnuitul faptelor trăite şi apoi povestite. Căci (pentru a da doar cîteva exemple) destinul nu acordă oricui şansa de a fi trimis în plin război, în misiune ultrasecretă, la Stockholm, în chiar ziua în care, la Bucureşti, mareşalul Antonescu urma să fie arestat din ordinul Regelui Mihai I. Cu atît mai mult cu cît nu el, Neagu Djuvara, ci un alt curier ar fi fost îndreptățit, conform programărilor de serviciu, să plece, cu probabilitatea (strîns dependentă de „logica“ norocului) de a ajunge teafăr la destinație, prin Viena şi prin Berlin. Şi nici nu-i este dat oricărui muritor de rînd să răspundă de Serviciul (secret) de Informații al Comitetul Național Român (un fel de guvern neoficial al exilaților) şi să se ocupe, în această calitate şi în strînsă legătură cu francezii şi cu americanii, de selectarea, instruirea şi paraşutarea unor voluntari (dotați cu arme şi cu aparatură radiofonică de transmisie) în Republica Populară Română. Pentru ca puțin mai tîrziu să se ilustreze ca redactor la postul de radio Europa Liberă, într-una dintre cele mai încinse faze ale războiului rece. După cum nici cei peste douăzeci de ani petrecuți în Africa postcolonială nu reprezintă un capitol de viață cu care să se poată lăuda prea mulți europeni. De altfel, nu de puține ori, titlurile diferitelor capitole ale Amintirilor din pribegie spun aproape totul despre ineditul, complexitatea, amploarea sau măcar pitorescul tuturor acestor experiențe: „Dintre compatrioți: câteva « cinstite obraze » şi câteva mai puțin cinstite“. Sau: „Cum m-am trezit consilier diplomatic în Africa“. Sau: „Fiică-mea se mărită cu un diplomat american şi eu o revăd pe mama după 20 de ani“. Sau: „Poveşti despre vraci, vrăjitori şi superstiții“. Sau, alt exemplu de titlu provocator: „În clima nigeriană, femeile albe îşi pierdeau mințile“. De unde, probabil, şi interesul special al autorului pentru romanul erotic.

Despre o adevărată reuşită se poate vorbi şi în legătură cu oralitatea (sau mai bine, colocvialitatea) charismatică a memorialisticii lui Djuvara (dar o colocvialitate cu stil, adică nu doar extrem de fluentă, ci şi elegantă şi echilibrată), care produce impresia unei sincerități depline şi te cucereşte de la primele pagini, pentru că (aşa cum ar fi spus Caragiale) exercitarea ei îl prinde pe autor. „Să vă povestesc“ este formula rituală a acestei memorialistici, completată din cînd în cînd cu cîte un „iată că iar m-am îndepărtat de la istorisirea“ mea. Însă cu toate meandrele pe care le face (şi care, în definitiv, sînt specifice genului), Amintirile din pribegie avansează pe două direcții principale. În prima lor parte (intitulată „Refugiat politic în apus“) este vorba de anii petrecuți în cadrul exilului românesc (cu problemele şi cu reprezentanții săi mai mari sau mai mici), în timp ce partea a doua („În Africa sud-sahariană“) e consacrată anilor petrecuți în capitala unei foste colonii franceze, care tocmai şi-a cîştigat independența. 

Pentru cititorii interesați de viața şi de performanțele românilor din exil, extrem de interesante sînt paginile în care vine vorba despre (în ordinea în care au fost evocați) cei doi lideri ai Comitetului Național Român, generalul Nicolae Rădescu şi fostul ministru de externe Constantin Vişoianu, despre Iosif Constantin Drăgan sau despre Cioran, Eliade, Ionescu, Lupaşcu, Turdeanu şi Brăiloiu, cunoscuți destul de îndeaproape. De aceea, nu de puține ori, referințele la toate aceste personaje (în mare parte, celebrități) sînt întregite cu cîte o „fotografie“ atent developată, prilej pentru a constata că în persoana scriitorului Neagu Djuvara avem de a face nu numai cu un delectabil povestitor al unor întîmplări memorabile, dar şi cu un redutabil portretist. Un bun exemplu din această categorie îl reprezintă portretul antropometric (şi vag genealogic) al etnologului Constantin Brăiloiu:   

 

Brăiloiu! Aparența lui fizică era tot atât de extraordinară ca şi inteligența lui. În spatele unei frunți enorme, craniul cel mai lunguieț, cel mai dolicocefal ce mi-a fost dat să văd în viața mea. Un astfel de cap, cu față smeadă, aproape măslinie, aşezat pe un trup mărunt şi slăbuț, avea la prima vedere un efect surprinzător care ar fi putut îmbia la zeflemea de n-ai fi fost îndată fermecat de vivacitatea privirii, de expresia plină de ironie, de agerimea vorbirii. Când îl întâlnisem prima dată, rămăsesem înlemnit în fața neaşteptatei apariții; mă întrebasem de unde naiba putuse să iasă asemenea chip în spațiul carpato-dunărean? Cu zeci de ani mai târziu, când avui norocul să vizitez insula Creta, mi s-a părut că-i văd semenii pe frescele minoice din palatul de la Cnossos: un cretan din al doilea mileniu înainte de Christos! La urma urmei, cum avea după maică-sa sângele grecesc al Lahovareştilor, am putea închipui asemenea resurgențe plurimilenare…

 

Alte cîteva fragmente din Amintiri… se referă la Peter Neagoe, despre care aflăm că la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial ar fi lucrat pentru americani, la Viena, ca anchetator al „Persoanelor Deplasate“ (DP) din România, supuse unor interogatorii amănunțite, înainte de a li se permite sau nu să se stabilească în Occident, la Silviu Crăciunaş (şi la falsul apel al acestuia, pentru a fi ajutat să iasă din țară), la doi dintre directorii departamentului românesc al postului de radio Europa Liberă, Noel Bernard şi Ghiță Ionescu, la Virgil Veniamin (suspectat că ar fi întreținut legături cu Securitatea din R.P.R.) şi la soția acestuia (care abia scăpată din țară şi ajunsă la Paris se sinucide într-o stație de metrou, aruncîndu-se sub roțile vagonului-locomotivă), sau la Vintilă Horia (cu scandalul declanşat de comuniştii din R.P.R. şi din Franța, după acordarea Premiului „Goncourt“) şi la „Cazul Constantin Virgil Gheorghiu“ („un personaj abject“, după cum notează dezgustat memorialistul).

Cel puțin la fel de vii şi de pasionante sînt şi paginile consacrate perioadei africane, în cea de-a doua parte a Amintirilor din pribegie. Însă de data aceasta, cei care ne rețin în primul rînd atenția sînt oamenii politici întîlniți de memorialist (în postura de consilier diplomatic al preşedintelui Republicii Niger, Diori Hamani) „la cel mai înalt nivel“. Negusul Haile Selassie, împăratul Etiopiei („în vârstă de peste 70 de ani, foarte mic de statură, destul de negricios la față, dar fără trăsături negroide“), Kwame Nkrumah, preşedintele Ganei („de o ambiție nemăsurată şi de o trufie obraznică“) sau preşedintele Republicii Guineea, Sékou Touré (pe care „câțiva ani de exercițiu al puterii absolute l-au transformat într-o bestie“). N-ar fi deloc o surpriză ca, mai devreme sau mai tîrziu, secvențele în care sînt surprinse toate aceste personaje să fie studiate cu atenție de imagologii din țările africane prin care memorialistul nostru a călătorit la un moment dat. 

Remarcabile prin ineditul lor sînt şi scurtele note de călătorie prin Sahara, consemnarea unor obiceiuri locale (fără pretenția de a le fi înțeles în toată complexitatea lor, nu de puține ori magică) sau, pur şi simplu, înregistrarea cîte unui peisaj specific, încadrat cinematografic într-o extrem de potrivită ramă biblică:

 

Cine a văzut o dată în Sahel o cireadă de boi cu coarnele mari înaintând în amurg într-un nor de praf cărămiziu, având în frunte un copilandru aproape gol, cu ciomagul în spinare, câte un bărbat de strajă pe margini, cu un câine, la urmă ceata de bătrâni şi de femei cu prunci, a văzut atunci o scenă din vremea fiilor lui Abel şi Cain.  

 

Însă pentru a ne face o imagine mai apropiată de ceea ce a putut să însemne cu adevărat viața unui european în Africa, ar trebui să revedem „fişa medicală“ a povestitorului, schițată de el însuşi, mai în glumă, mai în serios:

 

Cred că nu era săptămână să n-am de a face cu doctorii. Ba ochii, ba dinții, ba nas, gât şi urechi, ba diaree cu care te repezeai să afli de nu e holeră sau vreo altă boală mortală. Cred că am avut de toate, dizenterii, virusuri şi microbi, candida albicans, bilarzioză, amibiază, şi – pe căldurile alea sălbatice – fel de fel de „coci“, streptococi, gonococi, stafilococi, staidetecoci, de toate.

 

Probabil că aşa se explică de ce, după seria aceasta de experiențe nu tocmai agreabile şi după ce s-a întors în România, memorialistul a decis să rămînă, în ciuda şocului pe care i l-a provocat primul contact cu „oamenii noi“ şi cu noile lor „realizări“. Însă o explicație mai solidă pentru această ultimă decizie e de căutat în sentimentul existenței unor rădăcini personale adînci, pe care povestitorul, înzestrat cu o memorie genealogică ieşită din comun, le evocă în ultimul capitol al amintirilor sale:

 

Sunt bucureştean get-beget. M-am născut la Bucureşti, am copilărit la Bucureşti. Giuvăreştii mei, la puțină vreme după ce au venit din Pind (pe la 1770) aveau case în Bucureşti – am dovezi din primii ani după 1800 […]. Iar dinspre mamă, sunt aici nu de 200 de ani, ci de cel puțin 350 (dovadă un zapis al lui Constantin Şerban Basarab, unde se vede că Bunea Vistierul Grădişteanu avea case în Bucureşti în 1657!).

 

De adăugat ar mai fi şi faptul că, aşa cum se întîmplă mai mereu atunci cînd reprezentanții unor lumi îndepărtate intră în contact, Neagu Djuvara nu doar a luat (streptococi, gonococi, stafilococi), ci a şi dat. Între altele, competență juridică şi protocolară, spirit organizatoric (el este cel care a pus la cale înființarea primului club de călărie din Niamey, un fel de Jockey Club african) şi chiar inovații gastronomice. Rețeta gustosului caviar d’aubergines (adică salată de vinete coapte şi tocate), băştinaşii din capitala Republicii Niger de la Neagu Djuvara au învățat-o.

 

§ Ca o continuare firească a memorialisticii din Amintiri… pot fi citite şi numeroasele mărturii înregistrate de gazetarul George Rădulescu, în volumul de interviuri inti-tulat Un secol cu Neagu Djuvara (Bucureşti, 2010). De fapt, după amintirile declanşate de experiența exilului, aceasta e a doua treaptă – cea a vieții într-o Românie regală – pe care sîntem invitați să coborîm (anamnetic) în biografia autorului, după care, întorşi împreună cu el în propria noastră contemporaneitate, să putem înțelege mai bine pe ce lume trăim. Şi surpriză! De data aceasta, cu un interlocutor prezent în carne şi oase, şi mai ales în fața unui gazetar decis să afle de la o sursă sigură cît mai multe cu putință, Neagu Djuvara e ceva mai slobod la gură şi mai confesiv decît în cazul Amintirilor din pribegie. Pe de altă parte, la fel ca acolo, elocvența titlurilor de capitole poate înlocui şi de data aceasta orice rezumat. „Am fost sărăcit de două ori“ (prima dată prin exproprierile de după Marele Război, a doua oară de comunişti), „Scăpați ca prin urechile acului din Rusia bolşevizată“ (o aventură extraordinară, din vremea în care povestitorul abia împlinise un an), „O curvă de mare lux“ (nimeni alta decît Mița Biciclista), „Învățasem să nu ne placă fizicul evreilor“, „Hitler fascina“, „Făceam parte din grupul conspirativ al Regelui“, „Radu Duda împiedică revenirea monarhiei“, „Începutul revoluției a fost o lovitură de stat“, „Va trebui să ieşim din acest rahat“, „E aberant să existe un stat separat dincolo de Prut“, „Vom fi minoritari în țara noastră“, „S-a schimbat profilul etnic al românului“ şi aşa mai departe.

 

§ Memorialistice şi autobiografice în esență sînt şi cele patru povestiri scrise pentru revista lui Mircea Dinescu, Plai cu boi, şi publicate în volum în 2009, sub titlul Amintiri şi poveşti mai deocheate. Un prilej pentru narator de a mai face un pas spre adîncurile memoriei şi de a scormoni (cu mult haz) în erotismul incipient (dar curajos!) al copilului care a fost cîndva (la Mamaia, în 1922, de exemplu, unde o fetiță de patru anişori îl reclamă pe viitorul povestitor, mai mare cu doi, „arătându-şi dosul cu deştul:/ – Neagu a vlut să-mi pună lobinetul lui aici!“), dar şi în hățişul relațiilor ceva mai serioase ale oamenilor mari. Ca de exemplu în frumoasa poveste de dragoste a (pe atunci) tînărului Mihai Pop, eminentul folclorist de mai tîrziu, născut într-o familie de țărani din Maramureş, cu o „boieroaică“, Irina, născută Sturdza, din Căsătorie între ardeleni şi boieroaice răgățene, într-o Românie miraculos întregită după primul război mondial. Totul încheiat cu citarea unei constatări uimite a nepoatei naratorului, care se întîmplă să-i cunoască pe cei doi la Bucureşti, mai spre bătrînețe („ea septuagenară, el octogenar“): „Să ştii că ei se iubesc!“

Există în poveştile acestea şi pasaje eficient edificatoare, nu doar umoristice, uşor piperate sau pitoreşti, ca de exemplu atunci cînd vine vorba despre „metoda“ care l-a ajutat pe elevul Neagu Djuvara să-şi perfecționeze franceza, după ce a fost înscris la un liceu din Paris:

 

De la prima oră de franceză [profesorul] ne-a dat un sfat: ca să învățam să scriem frumos, să ne alegem un mare stilist din trecut – nu chiar trecut foarte vechi, ca limba să fie încă cea prezentă, şi ne-a recomandat patru autori: Gustave Flaubert, Guy de Maupassant, Pierre Loti (marinarul cu nume de împrumut, care s-a împrietenit cu Carmen Sylva şi i-a consacrat o carte) şi, în fine, unul şi mai recent, cred Georges Duhamel. Am ales Flaubert, dar nu din Madame Bovary, ci din Salammbô [...]. Tehnica recomandată era următoarea: odată culcat seara, ca o pregătire la adormire, să citeşti încet, timp de o jumătate de ceas, doar o pagină [...]. Adormi cu acea muzică a frazelor. Cred că am fost singurul din clasă care a luat sfatul în serios. După trei luni eram primul la franceză […].   

 

§ În definitiv, tot o poveste (începînd chiar cu titlul) este şi Saga Grădiştenilor (Bucureşti, 2010), plină de evocări ale unor figuri boiereşti din toate timpurile, de paranteze cu întîmplări şi cu anecdote dramatice sau de amintiri de familie, retrăite cu o intensitate capabilă să le redea o nouă viață. Cu atît mai mult cu cît unele dintre aceste amintiri sînt încadrate de Neagu Djuvara în categoria unor adevărate revelații. Ca de exemplu, identificarea unui copil din flori, conceput de bunicul său matern, generalul Nicolae Grădişteanu. Aşadar, o soră vitregă a mamei. „Nu ştiu dacă mama a avut cunoştință de această misterioasă soră“, notează uimit autorul. Sigur rămîne însă faptul că, la scurt timp după ce a fost făcut general, bunicul vinovat de concubinaj „s-a îmbolnăvit de cancer la colon“ şi s-a împuşcat. „Făcuse un al doilea păcat de moarte, curmându-şi viața, după ce nu recunoscuse pe fiica sa din flori.“ Şi în loc de judecată finală: „Nu ştim care din două atârnă mai greu în socotelile cereşti. Ştim doar că şi mai fierbinte ar trebui să fie ruga noastră pentru el.“ Nici celebrul detectiv Hercule Poirot nu s-ar fi retras mai elegant dintr-o poveste atît de delicată!

Alt exemplu spectaculos de personaj cu existență epică: un grand-oncle al autorului, nenea Petrache (Petre) Grădişteanu, „o figură a « societății » bucureştene de la sfârşitul veacului al XIX-lea“. Între altele, subiect de scandaluri literare (în dezacord cu Maiorescu, cel care l-a eternizat în Răspunsurile Revistei Contimporane), dar şi politice (între care mai ales cel declanşat la Viena de o aluzie la unirea cu Transilvania, dintr-un discurs rostit de nenea Petrache în iunie 1883, la Iaşi, cu prilejul dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare. Ceea ce a provocat „o reacție vie din partea împăratului Franz Joseph al Austro-Ungariei“).

Ca să nu mai vorbim de amploarea mai mult decît epică a temei centrale a cărții: înrudirea lui Neagu Djuvara, pe linie maternă, cu mai toată protipendada noastră moldo-valahă. O veritabilă oligarhie ereditară, implicată timp de aproximativ patru secole în mai toate afacerile interne şi externe ale Principatelor şi, mai tîrziu, ale statului român. Altă idee dragă autorului, care la anamneza autobiografică din Amintiri din pribegie, din Un secol cu Neagu Djuvara sau din Amintiri şi poveşti mai deocheate, adaugă tabloului general o nouă perspectivă, printr-o savantă incursiune de anamneză genealogică.

În Dascăli greci şi dascăli români (din Scrisori către Vasile Alecsandri), Ion Ghica îşi aminteşte de o soră a unei bunici, Elenca Dudeasca (mama poetului Iancu Văcărescu) şi de pasiunea acesteia pentru numeroasele ei atestate de boierie, păstrate cu mare grijă într-un voluminos sipet al familiei. Drept pentru care, după ce îşi pune nepotul să-i citească din tot felul de zapise şi de hrisoave, aceasta nu lipseşte să exclame, extaziată: „Vino să te sărut, evghenisul mamei, că eu, cînd mă gîndesc la evghenia familiei noastre, uite, îmi vine amețeala. Noi cu toți boierii cei mari suntem rude, şi cu Cîndeştii, şi cu Bărcăneştii, şi cu Cîmpinenii, şi cu Filipeştii, şi cu Cantemireştii, şi chiar cu Maria Tereza.“

Ceea ce pomeneşte doar în rezumat sora bunicii lui Ion Ghica, enumeră şi exemplifică Neagu Djuvara de-a fir a păr, cu fotografii, cu citate şi cu note de subsol. Basarabi, Cantacuzini, Drăculeşti, Mavrocordați, Brîncoveni, Cîndeşti, Ghiculeşti, Cantemireşti, Băleni, Dudeşti, Văcăreşti, Cîmpineni, Rosetteşti şi, bineînțeles, Grădişteni. Fără înfumurare (ca în cazul Marthei Bibescu, cea din La Nymphe Europe), însă cu minuție şi convingere absolută, aşa încît totul să poată fi înscris în cele din urmă într-un ingenios tabel genealogic circular, brevetat chiar de autor şi publicat în anexele documentare ale volumului. Nu un arbore cu mai multe rînduri de crengi, cum obişnuiesc să deseneze genealogiştii, ci o secțiune la rădăcina unui masiv trunchi arhondologic, o buturugă înțesată de cercuri concentrice (şi de coronițe voievodale), înmulțite necontenit, de-a lungul cîtorva secole. Iar pe „tronul“ din centrul (sau din vîrful) acestei buturugi, nu Maria Tereza, ca în amintirile lui Ghica, ci însuşi legendarul principe Negru Vodă, alias cumanul Thocomer, tatăl lui Basarab I! 

 

Bibliografie:

Amintiri din pribegie (1948–1990), Bucureşti, 2002 (Bucarest–Paris–Niamey et retour ou Souvenirs de 42 ans d’exil, 1948–1990, Editura L’Harmattan, Paris, 2004; Bucureşti, 2005; ediție nouă, revăzută şi adăugită, Bucureşti, 2007; „ediție aniversară“, cu cîteva fotografii, Bucureşti, 2012); Însemnările lui Gheorghe Milescu (roman autobiografic), Bucureşti, 2004 (Însemnările lui Georges Milesco, Bucureşti, 2011, ediție revăzută); Amintiri şi poveşti mai deocheate (cu ilustrații de Andrei Gamart), Bucureşti, 2009 (2010, cu noi adăugiri); Ce au fost boierii mari în Țara Românească? Saga Grădiştenilor (secolele XVI–XX), Bucureşti, 2010, ed. a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, 2011 [cu un „Tabel genealogic al boierilor Grădişteni“, un „Tabel de ascendenți ai Ecaterinei (Tinca) Grădişteanu, mama autorului“ şi cîteva fotografii]; Misterul telegramei de la Stockholm din 23 august 1944 şi unele amănunte aproape de necrezut din preajma dramaticei noastre capitulări, Bucureşti, 2012. Vezi şi George Rădulescu, Un secol cu Neagu Djuvara (volum-interviu, cu numeroase fotografii; cuvînt înainte de Andrei Pleşu, postfață de Mihai Răzvan Ungureanu), Bucureşti, 2010.