DESPRE INCON?TIENT POETIC ?I OCULTARE, CU PIERRE JEAN JOUVE ?I GELLU NAUM

 

Această nouă exigență privind inconştientul poetic îi va permite lui Jouve să se distanțeze, în acelaşi timp, atât față de suprarealism, căruia îi reproşează, printre altele, «o exploatare foarte artificială a elementelor inconştiente», cât şi față de estetismul «absolut» al lui Paul Valéry, acuzat de a fi transformat limbajul profund al lui Mallarmé într-un nou academism. Dacă privim mai atent atitudinea lui Jouve față de suprarealism, observăm şi un alt paradox: în aceleaşi conferințe, Louis Aragon este singurul (fost) suprarealist amintit şi apreciat de Jouve, citat în compania  contemporanilor de care se simte apropiat, Paul Claudel, Saint-John Perse şi Pierre Emmanuel. Ruptura dintre Aragon şi Breton nu este evocată în nici un fel de Jouve. Iată însă ce scrie acesta despre poemul lui Aragon, «Prière pour faire pleuvoir qui se dit une fois l’an sur le seuil de Brocéliande  la margelle de la fontaine de Bellenton» («Rugăciune pentru a aduce ploaia care se spune odată pe an pe pragul Broceliandei la ghizdul fântânii din Bellenton»): «Rugăciune pentru a aduce ploaia. Sub masca legendei celte a Broceliandei (Pădurea fermecată a Magicianului Merlin), Aragon scrie în 1942 o invocare la adresa ploii (eliberarea) care trebuie să aducă sfârşitul secetei (în realitate fiind vorba de oroarea ocupației)». Este interesant de remarcat că un poem de Pierre Emmanuel, poet considerat de Jouve «mesager al tinerei generații», citat în acelaşi context şi datând tot din 1942, intitulat «Ah si j’avais les ailes de la colombe», beneficiază de o analiză tot atât de succintă ca şi cea a poemului lui Aragon, însă mult mai edificatoare asupra ideilor lui Jouve privind evoluția dezirabilă a poeziei. (« A fost unul dintre purtătorii de cuvânt ai rezistenței spirituale; dar, care, în acelaşi timp, a reînceput cercetări în profunzime, în special despre raportul dintre poezie şi gândirea religioasă, prin interpretarea marilor mituri.»)  

 

Ca argument în favoarea păstrării distincției dintre inconştientul freudian şi cel poetic, operantă pentru înțelegerea evoluției ideilor lui Jouve despre relațiile poeziei cu mistica occidentală, se poate observa şi absența noțiunii de inconştient poetic în textul său din 1933, «Inconştient, spiritualitate şi catastrofă»). Numit ca atare, inconştientul poetic apare pentru prima oară în En miroir, jurnalul «fără dată», publicat în 1954 la Mercure de France, în capitolul Sueur de sang, dar şi mai pregnant în cel intitulat «Le thème Nada», unde poetul scrie despre «spiritul condus de inconştientul poetic» (am discutat acest pasaj în articolul din numărul 3-4/2013, «În fața istoriei secolului XX, între inconştient poetic şi mistica carmelitană»). Între aceste două date se înscriu conferințele din anii 1946-47, în care noțiunea de «inconştient poetic» este văzută ca fiind «cheia de boltă» a conştiinței de sine a poeziei moderne. «Une reine secrète, prise et jamais conquise est le symbole de cette réalité dont s’approchent les poètes du XIXe siècle – l’inconscient perçu et entrevu, devenant l’inconscient poétique.» («O regină secretă, posedată şi niciodată cucerită este simbolul acestei realități de care se apropie poeții secolului XIX – inconştientul perceput şi întrevăzut, devenind inconştientul poetic. »), şi această frază a lui Pierre Jean Jouve e precedată de două citate unde apare aceeaşi «regina». 

Primul este, comme il se doit, din Gérard de Nerval: «Mon front est rouge encore du baiser de la reine…», iar în cel de-al doilea se exprimă Faunul lui Mallarmé: «Je tiens la Reine! 

Ô sûr châtiment…

Non, mais l’âme» 

 

Ne putem întreba ce vrea să spună exact Jouve, prin exigența, mai sus amintită, ca în poezie inconştientul să rămână «ascuns». Această injoncțiune poate fi mai exact înțeleasă dacă ne referim la distincția făcută de Jouve între opera mistică a poetului şi actul mistic al conştiinței religioase. Precizînd înainte de toate, din perspectiva propriei sale poezii, că mistica constituie orizontul teleologic al creației (sub toate formele ei), Jouve atrage atenția asupra diferenței dintre sfânt, care este, «în profunzimea şi tăcerea sufletului său», omul singur în fața lui Dumnezeu, şi poet, care nu este implicat într-o astfel de relație  decât ca «purtător de cuvânt» («porte-verbe»). Dacă privim însă mai atent, într-un anumit sens raportul dintre sfânt şi poet se inversează, în relația lor cu ceea ce Jouve numeşte inconştientul poetic. «Opera mistică (…) – scrie Jouve – are ca primă necesitate, ca scop imediat şi îndepărtat, de a fi comunicabilă, pentru a provoca o stare identică în sufletul pe care vrea să-l atingă. » - eu subliniez -. Poetul, dimpotrivă, rămâne, orice-ar face, un «cântător» («chantre»). La orice nivel de spiritualitate ar ajunge, scopul creației sale nu este însă comunicarea, nici ca primă necesitate, nici ca scop imediat sau mai mult sau mai puțin îndepărtat, ca să reluăm termenii folosiți de Jouve în descrierea misiunii asumate în scrierile misticilor. Prin comunicare, care nu este «misiunea» poeziei, inconştientul poetic s-ar devaloriza, crede Jouve, şi-ar pierde substanța, eficiența sa specifică. Iată de ce el nu trebuie să fie expus, ci ocultat. 

 

Regăsim aici, în subtext, şi unul dintre reproşurile lui Jouve la adresa suprarealismului, de a cărui atracție a simțit frecvent nevoia să se distanțeze, scriind în jurnalul său, de exemplu, despre «exploatarea publicitară a inconştientului». Cu toate acestea, iată însă că într-un mod cu totul neaşteptat, recitind dialogurile lui Gellu Naum («Despre interior/exterior – Gellu Naum în dialog cu Sanda Roşescu», Paralela 45, 2013), am descoperit o serie întreagă de convergențe cu ideile lui Pierre Jean Jouve despre inconştientul poetic şi necesitatea ocultării. Gellu Naum a ținut să precizeze el însuşi modul în care se raporta la suprarealism la începutul anilor 70, în aceste dialoguri care, din motive evidente, nu erau destinate publicării.

«Dar văd că vorbim, într-un fel sau altul, tot despre suprarealism, ca şi cum suprarealismul ar fi fost marea, unica aventură a vieții mele…Şi nu e deloc aşa…Eu trebuia să fiu suprarealist, nu se putea să fiu altceva. Aş putea spune că eram predestinat pentru asta. (…) N-am căutat suprarealismul, nu mi-am căutat prietenii, i-am întâlnit pe drum, firesc, iar despărțirea s-a petrecut la fel (…)”. Despărțit de prietenii care, cu una sau două excepții, plecaseră de mult din țară, Gellu Naum rămăsese însă extrem de receptiv față de manifestările poetice cele mai inovante ale contemporanilor săi, oricât de departe de Bucureşti şi Comana s-ar fi aflat aceştia. Trăind în timpuri de după catastrofă, şi el a fost obligat să se confrunte cu paradoxul necesității de a rămâne acelaşi ca poet şi de a deveni, cu totul altul, pentru «conservarea vie şi spirituală a iubirii». Vorbind despre aceeaşi iubire despre care scrisese Jouve, Gellu Naum spunea:

 

«Aş vrea să-ți spun doar că prin dragoste pătrundeam în marele mister al lumii, prin dragostea pe care o realizam eu şi pe care, fără nici un fel de orgoliu, cred că o realizează foarte puțini oameni.». Şi continuă: «Eu nu vorbesc acum numai despre învelişul şi despre miezul extatic al dragostei, numai despre faptul că în dragoste, în misterul dragostei, se afla cheile principale ale lumii. Dragostea, întelegerea şi împlinirea dragostei sînt dincolo de tot ce am spus, acolo unde încep incredibilul şi incomunicabilul. (…)» (sublinierea mea). 

 

Citind ultimele fraze, îl putem imagina pe Gellu Naum continuînd în mod firesc să vorbească, după ce numise iubirea şi misterul iubirii «cheile principale ale lumii», despre ceea ce Jouve numise inconştientul poetic, definit în prioritate ca incredibil şi incomunicabil. Despre incomunicabil şi despre necesitatea ocultării, într-un dialog ulterior, Gellu Naum preciza: «nedefinind, incomunicabilul devine sesizabil prin nedefinire…”. Şi tot despre necesitatea ocultării a ceea ce este contrariul «conştientului», sinonim pentru Gellu Naum cu «partea bolnavă», cu «infernul», cu «maladia generală a omenirii», în fragmentul care urmează, din aceeaşi carte de dialoguri, spunea: «Contrariul conştientului (care nu se reduce numai la a fi contrariul conştientului, ci e miezul nostru real) poartă un nume pe care n-am să-l rostesc…» (sublinierea mea).

Acest contrariu al conştientului trebuie însă înțeles ca fiind diferit de inconştientul freudian, jungian etc. Regăsim aici distincția lui Jouve între inconştientul poetic şi inconştientul psihanalizei. («Vreau să-ți repet doar că e altceva, cu totul altceva decît inconştientul şi că miscarea sa este cu totul alta decît cea pe care încearcă să ne-o înfățişeze Jung şi ceilalți…Fireşte, nu vorbesc despre unii întelepți care ştiu foarte bine şi de foarte multă vreme despre ce e vorba, ci despre teoreticieni şi în primul rînd despre maestrul tău Jung, care mi se pare mie destul de avertizat, cînd e vorba de inconştient…»).