Persefon
Andrei Codrescu
AVANPOSTURILE AMERICII. FLORIDA Ontologie platoniciană subiectivă şi leacuri poetice
Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2013
E bine să fii la Miami, un adevărat avanpost al avanposturilor şi, de asemenea, un produs al imaginației. Orice loc începe, într-un fel, la modul imaginar, dar puține alte locuri au mai început atât de imaginar ca Miami. De fapt, întregul megalopolis format din Miami, Fort Lauderdale şi Palm Beach poate fi considerat fără precedent în întreaga istorie a fuziunii dintre imaginație şi capital. În imaginarul la scară mare, imaginația necesită capital, dar imaginația lăcomiei este adesea neînțeleasă, fiindcă e un viciu rareori asociat inspirației artiştilor. În mitologia artei, imaginația vine prima, de la zei, şi capitalul după ea, ca o coadă primită de la diavol.
Desigur, nu de ordinea creației e vorba aici, deşi eu am, personal, şi nu ştiu de unde, convingerea că o creație care costă mai mult de cincizeci de dolari pe zi este fatal contaminată. Scara e fenomenul, după cum bine-a zis preacitatul Poincaré, aşa încât diferența dintre Frank Lloyd Wright, care era înalt si arogant, şi săracul E.A. Poe, care era slăbuț şi înfometat, este pur şi simplu diferența dintre arhitectură şi poezie. Dar nici despre asta nu-i vorba. Subiectul este imaginația unui vânzător de terenuri, a unui capitalist care nu dădea doi bani pe artă. Ceea ce face din lăcomia lui artă este forța de a convinge oamenii că, ceea ce nu există, există. Escrocheria devine artă în contextul imaginarului de unde se naşte. Imaginarul e o țară unde trăiesc boemi, dictatori şi escroci. Posteritatea, în acest caz eseistică, poate să-i facă cetățeni egali. Pare ciudat, fiindcă „posteritatea” înseamnă „post”, sau „după”, o noțiune temporală, dar de fapt posteritatea are un echivalent mai adecvat în „posterior”, în sensul în care Einstein, întrebat ce ar vedea omul care ar călători cu viteza luminii, a răspuns că şi-ar vedea fundul. Aş zice că artiştii solitari care se străduiesc să-şi vadă fundul în oglindă sunt dezorientați de numeroasele fantome care trec prin oglindă aproape cu viteza luminii, având aceeaşi intenție. Utopiile visate, civilizațiile fantastice, tărâmurile edenice, cedează în fața inevitabilelor distopii când în loc de fund văd un artist din viitor privind în oglindă.
Nomadul oarecare nu poate estima distanța şi nu realizează nici câte violențe poate să comită în floarea forței, nu îşi cunoaşte limitele. El îi imită pe Attila, pe Alexandru din Macedonia, pe Napoleon, pe Flagler – cunoaşte tipul pentru că nu e altceva decât o proiectare enormă a propriilor lui viziuni. Întemeietorii de imperii sunt genii organizatorice care adună şi orientează imaginarul utopic-nomadic în numeroase alte dimensiuni: în spațiu, la nivelul biologiei, în ceea ce priveşte mecanismele sociale şi cele tehnice, în traducerea şi simplificarea obositoarei treceri a timpului şi a festelor memoriei, limbi publicitare şi imagini paradisiace. Adună un milion de oameni nemulțumiți şi neastâmpărați şi dă-le lumea pe care au văzut-o hipnagogic în miniatură şoptită. Ideologiile secolului trecut au creat revoluții din acest material. În America, aceste revoluții au fost mai degrabă tehnologii şi escrocherii, decât teze marxiste sau naționaliste. Calea ferată a lui Henry Flagler, construcțiile lui Addison Mizner, Miami Beach a lui Carl Fisher sau Mouse Ear de la Disney World Project al lui Michael Eisner sunt utopii capitaliste care au supraviețuit utopiilor ideologice. Flagler, Mizner şi Fisher sunt versiunile americane ale lui Marx, Engels, si Lenin. Ei au avut, fiecare, un soi de imaginație napoleonică bazată pe statistică, densitate, transport şi lăcomie.
Propriile mele cerințe pentru a trăi într-un anumit loc sunt acelea ale unui imigrant, ale unui cetățean şi ale unui poet, ipostaze contradictorii. Imigrantul are nevoie de adăpost, de stabilitate şi oportunităti financiare: el preferă New Yorkul, un oraş comercial, animat de oameni diferiți, care a crescut organic din interior. Pentru poet, oraşul ideal e anarhicul Napoli. Cetățeanul ar dori să fie aproape de un centru al puterii, Washington DC, de exemplu. Cu toate acestea, toți trei ar pune aceleaşi întrebări unui oraş: Cum se menține echilibrul dintre prosperitate şi ospitalitate? Cât din spațiu mai e destul de favorabil inocenței? Care e procentul de tihnă din istoria localității în contextul nervozității istorice? Nenorocirile din trecut au condus la prosperitate sau la vigilență? Şi – o întrebare europeană – este primitor față de pietoni, există ceasuri publice şi fântâni cu apă potabilă? Se poate îmbătrâni în pace aici? Majoritatea marilor oraşe americane, cu câteva excepții, nu reuşesc să răspundă satisfăcător la aceste întrebări. Excepțiile sunt New York, San Francisco, Portland şi New Orleans. New Orleans este la mijloc între oraşele unde artiştii (imigranți din propriile societăți sau din alte țări) pot să-şi găsească ritmul unei vieți interesante (şi scurte). Oraşul a fost devastat de incendii, jefuit, răvăşit de forțe cosmice şi de legi nedrepte, dar cetățenii au răspuns istoriei prin muzică, teatru comic şi izbucniri melodramatice, mini-revoluții menite să răstoarne convențiile. După fiecare reconstrucție dramatică, New Orleansul şi-a găsit un soi de linişte sufletească. Eu mă liniştesc pe dată ce mă găsesc în acest loc, unde oamenii au trăit şi au murit dramatic de-a lungul veacurilor. Istoria mă calmează. Oraşele noi îmi dau fiori, pentru că am sentimentul că nenorocirile urmează să se întâmple, că se găsesc încă aşteptând în viitor, iar nu aşezate confortabil în trecut. Desigur, nenorocirile trecute nu reprezintă o garanție că nu vor mai veni şi altele în viitorul imediat, însă modul în care comunitățile s-au redresat după dezastre survenite cu ani în urmă e reconfortant în cea mai mare măsură.
Miami, oraşul imaginat de Henry Flagler, este un exemplu strălucit al unui oraş nou, sosit direct din imaginar, ca un papuaş eşuat pe plajă, sub zgârie-nori, care a cules grăbit o istorie de pe urma unor dezastre naturale şi a unor concepții bizare. Chiar la început, a fost lovit de două uragane devastatoare, în 1926 şi în 1928. Furtuna din 1926 a împins valurile de pe plaja Miami până în oraş şi a ucis sute de oameni. Bursa s-a prăbuşit nu mult după aceea, în 1929. Indecis dacă era un oraş turistic sau un fort permanent, Miami a amestecat stiluri de la hotelurile deco la case-mobil ascunse prin bananieri, palmieri şi orhidee. Lângă hoteluri era ancorat un vapor, lângă colibe, câte o luntre.
Deşi relativ recente, aceste experiențe şi ezitări au făcut ca acest oraş să aibă un soi de atitudine tip carpe diem şi de îndrăzneală, ce pot fi observate până azi şi reprezintă cel mai mare pariu al său cu viitorul. Şi care, cu siguranță, îi dau dreptul să primească şi titlul de avanpost. Avanposturile sunt cele dintâi care dau piept cu orice dezastru, fie că e vorba despre dezastre naturale sau despre atacuri venite din partea oamenilor, iar asta le îmbogățeşte cu îndemânarea şi autoritatea supraviețuitorilor. Ele oferă oricărui adolescent un model istoric pentru gustul de aventură. De asemenea, oferă modele pentru cei ce cred în renaşterea din propria cenuşă. Sunt tezaure ale poveştilor, au un adevărat surplus narativ necesar pentru comerț şi dezvoltare, iar în aer pluteşte întotdeauna o anumită amenințare.
Aşadar, să reluăm: pentru ca un anumit oraş să fie locuibil, trebuie să fie bogat în poveşti, în eros şi în privelişti. Acestea sunt cele trei componente esențiale ale bogăției unei comunități: un anumit „bagaj” narativ, cel libidinal şi structura peisagistică. Ceea ce e mai important în legătură cu toate acestea este faptul că ele nu depind de economie, de omogenitate sau de trecerea modelor. Au nevoie, într-adevăr, de spații verzi, transport în comun, de biblioteci deschise, de teatre în mai multe limbi şi de locuri de desfăşurare a spectacolelor, de festivaluri populare şi de o artă civică, creată de diferitele etnii care trăiesc acolo.
Miami are toate acestea în mare parte pentru că se deschide la Oceanul Atlantic înspre Caraibe şi primeşte valuri de imigranți care vorbesc dialecte creole, spaniola şi franceza: din Martinica în Cuba, valul uman debarcă pe plajă. Strălucirea orbitoare de la South Beach s-a transformat din zonă părăginită în teren de joc pentru milionarii americani. Imigranții din zonă au făcut avere când au dobândit experiență şi noii emigranți au sosit ca să-i servească pe milionarii autohtoni şi pe îmbogățiții peste noapte. Caracteristicile străzilor cubaneze din alte cartiere s-au lărgit pentru a-i primi pe noii veniți. Mlaştinile au fost (şi sunt) supuse unui proces de sistematizare şi canalizare. Natura s-a retras, dar numai până la un punct, fiindcă fertilitatea tropicală concurează în timp real cu viteza macaralelor şi cu cimentul. Miami e oraşul unde mergi atunci când visezi la îmbogățire rapidă: drogul ei favorit este cocaina. Oamenii fac afaceri rapid, îşi transformă corpul ori identitatea prin chirurgie estetică şi falsificare, falimentează, se sinucid, cheltuiesc cât pot de mult. South Beach a devenit centrul internațional pentru modele şi modă. Totul e de vânzare: oameni, haine, apartamente, obiecte de lux noi şi (recent) uzate. Unul din doi americani are o fantezie recurentă de a trăi la tropice şi mulți dintre ei sfârşesc prin a o şi realiza. Cuvântul important aici e „sfârşesc”. Visul tipic este nutrit în tinerețe, dar practic se mută numai cei retraşi de la muncă, pe la vârsta de 65 de ani. A te muta în locul unde curge râul de lapte şi miere e un vis universal, dar pentru americani locul exact este Miami. Din primele zile ale stabilirii europenilor pe pământ american, mlaştina cu plaje de la tropicul atlantic a fost denumită „fântâna tinereții”, o reclamă deja patentată în secolul al XV-lea, de aventurierul spaniol Ponce de Leon şi devenită apoi adevărată trăsătură genetică a caracterului național. Idei mai recente, cum ar fi aceea că un oraş trebuie să se ofere pietonilor, într-un mod neagresiv față de mediu, nu prea au valoare în Miami. Miami e un oraş nou dintr-un stat uriaş unde se află cel mai vechi oraş de pe continentul nord american, St. Augustine, şi cel mai nou, Miami, cu suburbiile care-l înconjoară. Suburbiile sunt orăşele cvasi-independente, proiectate pentru oameni în vârstă, înconjurați de autostrăzi şi de sute de doctori, farmacii, cosmeticieni, prăvălii cu cărucioare pentru bolnavi ce trebuie împinse de servitori, ghicitori în cărți, în palmă şi în cafea, prostituate şi tot felul de înşelători mici şi mari, amatori sau profesionişti.
Împreună cu numărul enorm de imigranți, zona numără şi cei mai mulți imigranți din toate statele americane. Coasta oceanului este un amestec clocotitor şi conştient de statutul său, dar în interior, la doar câțiva kilometri depărtare de Miami, e fieful uneia dintre cele mai crude istorii rasiste din întregul Sud al Statelor Unite. Migrația internă activă şi o varietate minunată de ecosisteme abia pot ține piept dârzeniei din interior. Şi pentru toate astea, istoria care s-a desfăşurat deja e doar o schiță pentru acea istorie care urmează să aibă loc. Prezența oamenilor aici, din epoca preistorică şi până la cele mai recente valuri de imigranți haitieni, nu a schimbat încă iremediabil peisajul şi ecologia coastei, al treilea element al acestei aşezări. Geografia (Natura) face parte egală din triumviratul Vis, Ură şi Natură. Forța acestui triumvirat vine din imaginile puternice ale unui formidabil aparat de publicitate.
Hai să presupunem pentru o clipă că ne aflăm în reclama unui paradis abia atins de dezvoltare şi de vânătorii de orhidee de la Hollywood. În acest caz, istoria pe care a trăit-o acest teritoriu de coastă e încă deschisă în fața valurilor umanității autohtone şi caraibeene aflate în căutarea Visului. A gândi altfel înseamnă a închide uşa în fața dorinței şi creativității emanate de culorile reclamei, sau a reduce această dorință şi ideea însăşi de creativitate pur şi simplu la nivelul de satisfacție. Reclama cere extaz. Satisfacția e o biată umilință câştigată prin înțelepciune. La Miami, acest fenomen este interzis. Dovadă că istoria de-abia a început e chiar faptul că puțini oameni se simt în largul lor aici: cei veniți mai demult sunt nesiguri în fața celor veniți de curând, cei în vârstă se simt amenințați de trupurile tinere şi perfecte de pe plajă, toți oamenii se simt neînsemnați în fața oceanului, speculanții trăiesc un vertij permanent, orăşelele-satelit din apropiere de Miami nu ştiu unde încep şi unde se termină, întreruperile cele mai gălăgioase se produc exact în timpul siestei, lumea animală e încă suficient de vizibilă pentru a reproşa oamenilor asaltul vădit, iar clima e în acelaşi timp perfectă şi imprevizibilă. Florida e cunoscută drept „statul schimbărilor”, şi pe bună dreptate, deoarece populația ei se află într-un flux continuu, iar politica sa e o operă în desfăşurare perpetuă.
Simbolul civic pentru acest stat şi pentru organizarea sa politică ar fi buletinul de vot din anul 2000, cunoscut ca „fluturele derutat” care i-a făcut pe mulți oameni să voteze altfel decât intenționaseră, asta doar pentru că buletinul nu a fost găurit complet – o parte din el flutura liber, dar era încă lipit de cartonaş. Aceste găuri parțiale, datorate în mare parte slăbiciunii mâinilor şi ochilor bătrânilor, au decis alegerile în favoarea lui George W. Bush. Simbolul arhitectural ar fi Hotelul Fontainbleu din Miami, acolo unde, la sfârşitul anilor ’50, Frank Sinatra a definit vârful mitic al Floridei drept un tărâm al soarelui şi al dictonului carpe diem. Legenda lui Sinatra conține un nesfârşit şir de femei, precum şi faimoasele lui bacşişuri în bancnote de o sută de dolari oferite cu generozitate portarilor şi hamalilor.
Dacă ieşim din reclama istoriei care încă nu a fost trăită şi a unui viitor încă plin de speranțe, e clar că o mare parte din paradis a fost pierdut în Florida – poate chiar iremediabil – iar şansa pe care o presupunem în interiorul reclamei este doar un atelier de falsificat şi de cheltuit bani de joacă. Soluția Frank Sinatra, bacşişul tropical, dispare într-o singură clipă de tăcere, când poți auzi ceea ce pământul, marea şi chiar oamenii au de spus. Există falsuri şi falsuri, dar a asculta liniştea specifică unui anumit loc reprezintă diferența dintre artă şi kitsch. Iată o sarcină importantă, numai şi numai pentru locuitorii Floridei: închiderea gurii, întreruperea electricității, liniştea dinaintea uraganului.
O altă soluție, mult mai în ton cu inventarea oraşului de către Flagler, ar fi să se vândă oraşul Miami unei mari corporații, aşa cum s-a vândut deja Orlando Companiei Disney (care l-a şi construit). Cu marile sume primite, se pot construi şcoli, unde să se predea jaful şi schemele jocurilor piramidale, şosele pe care maşini care se conduc singure duc oamenii la prăvălii, se pot cumpăra biciclete pentru uzul gratis al oamenilor, ca în Amsterdam, şi instrumente muzicale ce ar putea, apoi, fi găsite în tufişuri sau pe plajă (fiind plasate acolo de compozitorii şi muzicanții plătiți să asculte ritmurile oraşului şi să decidă de ce fel de muzică este nevoie.) Paradisul, în acest caz, ar fi un oraş lipsit de suflet, la dispoziția Domnului Diavol Disney. Specialitatea Diavolului este de a crea iluzia şi kitsch-ul, pe cât de temeinic cu putință, tocmai deoarece sunt false. Dacă ți-e foame, iei o porție mare de mâncare falsă, iar dacă vrei să visezi, iei de-a gata ceva deja visat pentru tine, la un preț rezonabil. Iar când te trezeşti, dacă te mai trezeşti vreodată, astupă-ți automat urechile, şi te va paraliza un miros puternic de parfum sintetic purtat de un model clonat.
Mai trebuie, oare, să vorbim despre Paradis când există Miami? Simpla rostire a numelor „Miami” sau „Florida” transformă subiectul în Paradis. Acum câteva secole, „Paradis”, cuvânt esențial în limbajul uman, a pornit-o pe o cărare anevoioasă către dispariție, o cărare care a devenit şosea, o şosea care a devenit, apoi, o mare autostradă. Un cuvânt-idee distrus de publicitate este împrăştiat peste tot şi nu mai are noimă. Orice vor fi crezut spaniolii despre Paradis atunci când au debarcat în Florida s-a pierdut pe drum. Imaginarul Paradis, dacă mai e nevoie terapeutică de el, există numai în interiorul reclamei, care s-a lărgit tot mai mult, astfel încât să includă aproape tot ceea ce numim „realitate”. În acest Paradis artificial-publicitar se poate vorbi despre arhitectură, în sensul că forța creatoare îşi construieşte fanfaronadele pentru prima oară în mintea creațiilor sale, iar cea mai importantă dintre aceste construcții este simțul uimirii, sentimentul că te afli într-adevăr în Paradis, pentru că eşti uluit. În realitate, poți fi chiar la Detroit, dar uimirea te situează exact în Paradis, la Miami. Uluirea este una dintre cele mai desăvârşite construcții ale Creatorului, floarea lui arhitecturală, Parthenonul lui, o clădire măreață pentru care există în mod aprioric un spațiu în fiecare minte umană. Când mă găsesc în această stare de uimire, voi resimți o plimbare pe strada Decatur din New Orleans la ora patru dimineața, la fel de intens cum aş trăi o călătorie în Borneo, să spunem, la răsăritul soarelui. Diferența e că plimbarea pe Decatur şi răsăritul soarelui în Borneo justifică monumentul uimirii, pe când la Miami nouăzeci la sută din el este iluzoriu. Poți să faci proba dacă îți întinzi mâna prin zidul pictat al oraşului Miami, dar simți cum îți iese din peisaj, asemenea unui bolovan printr-un panou.
Totuşi, am avut parte de asemenea stări de uimire şi înțelegere şi la Detroit, în 1966, atunci când am ajuns pentru prima dată în Statele Unite şi hoinăream singuratic „ca un nor” prin canioanele goale de pe Bulevardul Michigan, după ora şase seara. Cred că în acest caz, destul de comun, visul şi realitatea fuzionează temporar într-o materie solidă şi trainică, ce nu se dezgheață până când ți se deschid ochii. Despre asemenea materii solide este vorba şi în ocaziile în care, după cum spune poetul William Carlos Williams: „The pleasures of travel/ depend on/ the strange hours/ we keep to see them.” Aceste „ciudate ore” sunt momentele când experimentăm din interior construcția Paradisului făcută de Creator, acolo unde fiecare fereastră e o primă privire asupra lumii. Dacă lumea nu înseamnă natură, atunci ea este arhitectură, şi e mare lucru când construcțiile dintr-un oraş îți şi răspund la priviri. În astfel de locuri, ceasul e întotdeauna fixat la ore stranii, iar a-l fixa aşa mi se pare ideal pentru toți arhitecții.
Este la fel de evident că nevoile unei comunități trebuie să răspundă dorințelor poeților adolescenți, dar şi că aspectele fizice ale locului şi economia o să dicteze forma reală a habitatului. Dacă orice aplecare către inocență supraviețuieşte vicisitudinilor imaginilor publicitare, asta se întâmplă deoarece o magnifică inteligență lucrează undeva ca să țină Paradisul în stare solidă. O asemenea inteligență este una poetică în primul rând, cuprinzând şi alte câteva calități, mai cu seamă capacitatea de a asculta ceea ce un anumit loc are de spus.
Ceea ce coasta Floridei spune în numeroasele dialecte ale particularităților sale este foarte complex, ceva mereu în schimbare şi greu de articulat. Pentru a aduna laolaltă cântecele, flecăreala şi strigătele după ajutor ce se ridică de pe această coastă a Americii, e nevoie de colaborarea poeților, filosofilor, ecologiştilor, antropologilor, sociologilor, a celor aleşi în fruntea comunităților, a arhitecților, industriaşilor, negustorilor, precum şi a aşa-numitului „electorat”, dar toate astea s-ar reduce la statutul de simplă informație, dacă nu ar fi înțelese într-o singură şi sincronică sclipire de geniu. De aceea, pun poeții în fruntea tuturor, cu mențiunea că, evident, nici o sclipire de geniu nu poate apărea în absența unei baze solide pentru povestire, eros şi privire, adică, altfel spus, istorie, ecologie şi tihnă. Asta în caz că regiunea e în stare de a fi remediată. Mă refer la poeți, nu pentru a privilegia forma, ci pentru a evidenția poezia drept mediul pre-eminent, pentru a reliefa forma acestui discurs de şi despre regiunea de coastă şi pentru a-l traduce în ceva util. Zona de coastă reprezintă întâlnirea dintre uscat şi mare, atunci când te afli pe pământ; şi cea dintre mare şi uscat, privind dinspre mare.
Pentru primele trei sute de ani din cele cinci veacuri de când europenii au ajuns în America pe mare, bogăția a pornit-o tot pe mare, înapoi spre Europa, exact de pe aceste țărmuri. Corăbiile ajungeau aici fie goale, fie încărcate cu sclavi, aventurieri, colonişti, unelte pentru a obține materii prime, şi câteva mituri consolatoare sau misionare. Se întorceau pline cu bogății şi poveşti de prin partea locului. Este important să observăm calitatea poveştilor care veneau şi care plecau de aici: corăbiile încărcate cu sclavi, aventurieri, unelte şi colonişti aduceau cu ele doar poveştile cele mai simple, cele mai rudimentare, cele mai schematice, cele mai lipsite de profit în Lumea Nouă, la loc de cinste printre acestea fiind povestea lui Isus, un om care a promis paradisul în viața de apoi, în schimbul unei credințe oarbe şi a supunerii în această viață. Însă tot aceste corăbii erau cele care duceau înapoi în Europa poveşti cu mult mai numeroase şi cu mult mai complexe: poveşti ale triburilor băştinaşe, pline cu tot soiul de credințe în zei cu roluri specifice, apoi poveşti etnografice, botanice, minerale şi lingvistice. Pentru fiecare poveste păstrată, marinarii-colonişti luau şi duceau în Europa un surplus de imaginar, cu procente variabile de adevăr. Componentele fanteziei proprii poveştilor din Lumea Nouă repovestite în Lumea Veche constau de obicei dintr-un amestec de relatări utopice, care circulaseră deja în Europa cel puțin de la Herodot încoace, crescute şi îmbogățite de schimbările majore care au avut loc chiar în Pacific, traversat şi el de marinari străini de Europa. Potopul de bogății, deopotrivă materială şi narativă, pe care corăbiile europene le-au transportat pe mare luându-le de pe țărmurile Americii, au devenit parte a culturii fundamentale a Europei de pe la 1600 încoace. Asemenea cartofilor şi porumbului aduse de pe noul continent, poveştile Americii au devenit puncte de reper ale culturii europene. Multe dintre aceste poveşti erau deja cunoscute în Europa dinainte de Columb, ajungând aici în alte variante, provenite din India, Persia sau China. Poveşti care străbătuseră globul în lung şi-n lat pot fi găsite, de pildă, şi la Herodot, dar cartofii şi porumbul au o dată precisă a sosirii, şi anume secolul al XV-lea. O dată exactă de apariție are şi „Nobilul sălbatic”, conceput după demnitatea uşor de remarcat şi aparenta libertate edenică a unora dintre băştinaşii americani, transformat, via Jean-Jacques Rousseau, în utopia Iluminismului, iar apoi în imaginea care a hrănit Revoluția Americană şi pe cea Franceză, precum şi doctrina egalității între toți oamenii; de unde a ajuns, trecând şi prin alte furci caudine, a se transforma într-un soi de „guru” al filosofiilor hedoniste ale oraşului Miami.
Dar mai sunt şi pirații. Pirații din Caraibe au acționat ca un soi de sistem de curățare, un purificator de poveşti, un transformator şi un garant al memoriei paradisului. Cu mult după ce comuniştii goi şi paşnici din Cuba „găsită” de Columb au fost ucişi de cei plini de ferocitate din interiorul țării, pirații au scos la iveală un soi de comunism non-pacifist. Ei jefuiau şi scufundau corăbiile europene şi se foloseau de golful Caraibelor şi de insulele şi țărmurile acestuia, pentru a ascunde şi transplanta poveştile şi bogățiile cu o atitudine de nepăsare anarhistă. Sarcina piraților consta în a complica fluxul de jafuri explicite pus la cale de creştinii Europei. Prin urmare, între idealizările lui Jean-Jacques Rousseau, cel care punea la cale călătorii circulare fantasmagorice printre ideologiile şi utopiile revoluționare, pirații erau cei care aveau ocupația reală de a menține zona periculoasă şi complexă.
Bogățiile obținute în mod facil şi sentimentul de bunăstare de după Cucerire au făcut loc unor secole întregi de proteste venite din partea europenilor, împotriva americanizării minților lor. Acest protest a îmbrăcat forme numeroase, adesea violente. S-ar putea chiar susține că numeroase războaie ulterioare Cuceririi Americii, inclusiv Războaiele Mondiale ale veacului din urmă, au fost purtate împotriva „frumuseții moleşitoare” a viselor americane din zona de coastă a „fântânii tinereții” căutate de Ponce de Leon. Aceste revolte au fost un eşec, iar explicațiile sunt mai multe: numeroşi istorici ar fi tentați să afirme că tehnologia a reprezentat punctul forte pentru cucerirea rapidă de către America a imaginației europene, dar o asemenea explicație pierde din vedere faptul că cele două Americi au umplut spațiile imaginarului din mintea europenilor aproape imediat ce primele corăbii au făcut drumul dus-întors – de fapt, în aceeaşi măsură – şi că întregul proces era, probabil, terminat prin secolul al XVIII-lea, epocă în care Jules Verne îşi plasează prima dintre numeroasele sale poveşti ştiințifico-fantastice. O altă explicație ar fi aceea că vasele ce se întorceau în Europa încărcate cu nenumărate bunuri materiale furate, transportau şi nişte pasageri nevăzuți, o întreagă armată de băştinaşi învinşi, transformați sau deghizați în poveşti, o armată care a reuşit să-şi învingă pe furiş şi foarte repede cuceritorii, şi a făcut-o atât de eficient, încât mulți dintre ei n-au observat acest lucru nici chiar până în ziua de azi. Armata povestitoare. Pe de altă parte, pasagerii-fantome care se îndreptau spre țărmurile Americii, puțini la număr, n-au fost mai puțin eficienți, în mod deosebit, în sensul acesta, povestea Sfântului Duh.
Perspectivele locuitorilor țărmurilor Americii au fluctuat, depinzând de modul în care priveau, în interior sau spre exterior, sau în ambele direcții. Până în secolul al XVI-lea, nu a fost nevoie ca vreun băştinaş să privească defensiv înspre mare. Fortificațiile care fuseseră construite priveau, ele însele, spre interior, în vederea apărării proprii. După secolul al XVI-lea, însă coloniştii europeni au început să se teamă că alți colonişti europeni ar putea să vină tot pe mare, la fel ca şi atacurile din interiorul teritoriului, aşa încât, au construit forturi pentru a ține piept atât flotelor vrăjmaşe, cât şi posibililor invadatori din interior. Aşezările care s-au dezvoltat în jurul forturilor au luat ființă în primul rând pentru a le susține pe acestea, dar, pe măsură ce importanța forturilor a început să scadă, ele s-au dezvoltat în alte direcții, păstrând vechile fortificații în mijlocul lor, doar pe post de, să zicem, elemente de decor. În secolul XX, când statul american s-a constituit în adevăratul sens al cuvântului de-a lungul coastei atlantice, nu prea mai era nevoie de metereze şi de forturi, aşa încât aşezările umane s-au liniştit şi au început să urmeze mai îndeaproape ecologia şi clima propriei lor poziții şi să aibă, de asemenea, o relație tot mai complexă şi mai poetică cu marea. Pescuitul şi scufundările au extins modul de viață al oamenilor din comunitățile litorale, iar vasele comerciale s-au orientat către comerțul pe scară largă.
Miami a intrat târziu în acest joc, deoarece era o mlaştină de nelocuit, numai că dezvoltarea Nordului i-a schimbat înfățişarea. Fiecare perioadă de stabilitate sau creştere economică a cerut o nouă arhitectură, iar fiecare nouă arhitectură a reținut, în felul ei, istoria comunității. Până la mijlocul anilor ‘60, când pescuitul sau ascensiunea vreunui alt port puteau cauza declinul unei comunități, nu părea a exista vreun mod de a reveni în actualitate. Numeroase porturi din Nord al căror declin s-a produs anterior, înainte de 1960, pur şi simplu s-au stins deoarece n-au fost capabile să înțeleagă valoarea propriului lor trecut. Florida, pe de altă parte, cu aparenta sa climă perfectă şi cu o istorie modernă mult mai scurtă, a avut parte de un mare noroc. Chiar de la începuturile fanteziei europene de aici, ea a produs mai mult imaginar decât istorie verificabilă. Cantitatea de imaginație combinată a negustorilor grăbiți şi a speculanților a curs, imposibil de stăvilit într-o clasică schemă piramidală: cei care au ajuns primii şi-au vândut beneficiile celor care au venit mai apoi, până când anarhica construcție a infrastructurii de care e nevoie pentru ca toată lumea să fie fericită a dat naştere unor monştri precum Fort Lauderdale, aşa ca totul, Vis, Natură, Peisaj, Politică au fost puse între ghilimelele unei simple reclame care se reînnoieşte din ea însăşi. Imigranți din Caraibe umplu rapid structurile abandonate de către refugiații din interior, înstâpânindu-se şi asupra fanteziilor acestora şi adăugându-le pe ale lor, personale. Singura inteligență în acțiune aici a fost automatizată: creşterea şi metastaza kitsch-ului utopic se poate vedea imediat în denumirile locurilor de agrement, ale străzilor şi magazinelor. Chiar şi aşa, kitsch-ul utopic mai este util dacă nu-şi pierde cu totul legătura cu elementul decorativ care susține reclama Paradisului.
Comunitățile care şi-au schimbat cu succes bazele economice de la pescuit la turism au reuşit să facă asta reinfuzând, cumva, simbolurile istoriei lor cu spiritul kitsch-ului. Oare funcționează şi în alt mod? Poate un kitsch al elementului decorativ? Există acum, evident, o mişcare de piraterie mult mai marcată la Key West, şi cu mult mai mulți pirați la Disneyland, decât au fost prin zona Caraibelor în orice altă epocă. Mai mult chiar, noii pirați sunt amabili şi drăguți. Asta e singura diferență dintre istoria reală şi cea falsificată. În istoria adevărată, nimeni nu era amabil şi drăguț.
Pe lângă bune maniere şi gestionarea poetică a elementului de decor, n-am de gând să enumăr soluții reale, cum ar fi creşterea controlată, managementul resurselor, respectarea nevoilor pietonilor şi aşa mai departe, din simplul motiv ca acestea cer o ieşire din reclamă. Nu cred că ecologia fragilă a Visului de Florida e capabilă să reziste. Mă voi limita să adaug doar câteva mijloace poetice deja existente, care ar putea menține şi revitaliza comunitatea prezentă:
Încurajarea Poveştilor. Cetățeni în vârstă care vorbesc cu toții în stațiile de autobuz să fie plătiți zilnic cu o sumă fixă. Cluburile de noapte de hip-hop unde se spun poveşti pentru tineri să fie scutite de taxe. Un stimulent economic ar încuraja şi folosirea amintirilor înregistrate, pentru realizarea unei opere colective de istorie a comunității, fie ea reală sau imaginară şi, grație internetului, acest mod de colaborare ar putea fi difuzat pe scară largă, dar în porții mici (Twitter), în porții mijlocii (Facebook) şi în porții enorme (streaming). Părți ale acestei Istorii vor fi reprezentate şi sub forma unor construcții alcătuite din imagini în mişcare perpetuă (fie circulară, fie cruciformă).
Nave aeriano-acvatice dedicate Dramei, Poeziei şi Muzicii care circulă pe plaje se opresc pentru a lua în croazieră pe oricine doreşte. Comunitățile cu plaje trebuie să aibă spații speciale dedicate prezicătorilor. Numărul de meşteri, libertini, psihologi şi poeți trebuie să-l depăşească pe cel al oamenilor-automat sau pe cel al roboților care servesc actorii. Aceşti artişti în perpetuă mişcare sau venind în ritm de surfing pe valuri o sa aibă extensii subacvatice de o milă sau chiar mai mult, cu locuri speciale pentru alimentare şi cu dormitoare. În cadrul acestor spații, trebuie să se găsească şi un anumit număr de angajați însărcinați cu recombinarea kitsch-urilor, pentru producția unor obiecte de vânzare ce vor fi oferite gratis micilor antreprenori pentru ca aceştia să le vândă, apoi, turiştilor.
Sărbătorile idiosincratice deja declarate astfel să fie încurajate să producă sărbători subordonate şi, eventual, noi sărbători ale căror zeități tutelare, arhetipuri sau rațiuni de a exista să fie inspirate de evenimente specifice din istoria reală sau imaginară a comunității. Ritualurile colective din timpul acestor sărbători trebuie să evidențieze fragila rețea temporală şi spațială ce ține în viață organismul cetății. Sunt conştient de faptul că, aşa cum se întâmplă în unele țări balcanice, ritualurile nu sunt uşoare pentru majoritatea oamenilor, astfel că, pentru acest scop, ar putea fi importați un număr de poeți. În orice caz, imediat ce poeții spun sau cântă ceea ce vor să exprime, ei pot fi alungați din oraş. În vremurile vechi, asemenea oameni închiriați de doamne în castelele medievale părăsite de bărbați erau duşi în Cruciade. Un exemplu de sărbătoare încă nerealizată în Miami: Ziua Elvis, o zi menită să exprime un omagiu adus epocii de la mijlocul anilor ‘50, atunci când Frank Sinatra dădea bacşişurile acelea fabuloase. Aceste sugestii nu scutesc diversele grupuri etnice de nici o posibilă incompatibilitate în înțelegerea lumii, dar de-a lungul întregului proces e absolut necesar pentru calendarul oficial să fie presărat cu date calendaristice care omagiază renaşterile şi morțile ora?ului – de exemplu, fuga de Castro în 1959, exodul Mariel şi sosirea, echivalentul său haitian, data căsătoriei lui Lucy cu Ricardo, Marea Cacealma a Balotajului din anul 2000 şi orice alt punct de reper important, pe care comunitatea vrea fie să-l țină minte, fie să-l uite. Modul în care aceste date de calendar vor fi accentuate sau ignorate depinde de cei implicați, şi nu vor avea loc nici un fel de intruziuni din partea civililor sau autorităților, având în vedere că orice violență sărbătorească este pur simbolică. Evident, datele de calendar accentuate sau ignorate pot să coincidă cu Sărbătorile Oficial Idiosincratice, însă recomandarea mea e ca ele să se deruleze simultan, în scopul unei plăcute confuzii dintre Voioasa Lipsă de Sens, pe de o parte, care e scopul Sărbătorilor Idiosincratice, şi, pe de alta, dorința de a trece peste durere şi sentimente negative care e legată, fără îndoială, de altele.
Festivalul de Schimbare a Identității nu mai trebuie sancționat şi cu atât mai puțin penalizat. Dată fiind multitudinea de zile libere, unii ar putea să considere redundante alte festivaluri, dar acestea sunt până acum cele mai însemnate evenimente ale constituirii comunității. E greu de stabilit momentul exact când relația dintre dezvoltare şi istorie a început să se modifice în oraşele de coastă din sudul Floridei: elementele decorative ale acestora s-au golit progresiv de sens până când firul subțire care le mai ținea legate de istorie s-a rupt, iar amnezia a ajuns să fie înlocuită de kitsch. Dar hai să plasăm acest moment la mijlocul anilor ‘50, la o dată aflată cumva între două unități de apoteoză, între Sinatra şi Elvis. Rotindu-se pe partea exterioară a nucleului acestei culturi pop se găseau câțiva scriitori, nişte pensionari (încă nu o grămadă), vreo câțiva locuitori de pe o insulă misterioasă, câțiva mafioți, vânzători de ulei de şarpe, Ratso Rizzo, nişte întreprinzători. Doar exact în clipa cea mai de pe urmă dinaintea colapsului, într-o totală non definire, averea reală a devenit suficient de ieftină pentru ca tinerii utopici să se mute cu totul în ea prin anii ‘60, când unele comunități, cum ar fi Key West sau Coconut Grove şi-au amintit trecutul lor imaginar, precum şi locul pe care îl ocupau în peisaj. Noilor Nobili Sălbatici, refugiați din interior, li se cerea la modul fizic de către băştinaşii de mult plecați să restaureze şi să reconstruiască eco-memoria fizică şi culturală. Visele de beatitudine infinită ale tinerilor hippies erau determinate de o dorință de a-şi abandona identitățile lor americane. Mulți dintre ei şi-au schimbat numele, iar alții şi-au ales nume noi după denumiri de plante sau de animale. Unii dintre ei chiar au fraternizat cu plantele şi cu animalele şi cu ființele mării, iar acum nu se mai poate spune care este cel adevărat. Uneori au fost mâncați în unele dintre cele mai elegante restaurante. Pe scurt, a existat un mini-val de noi băştinaşi în formă. La puțină vreme după aceea, numeroase puncte dintre Miami şi Key au fost inundate din două direcții, de valuri majore de oameni care au creat un nou peisaj psihic, cultural şi fizic într-un timp extrem de scurt. Formele şi contururile culturilor apărute peste noapte reprezintă cel mai puternic element în stare să modeleze peisajul postmodernismului floridian. Cei refugiați aici, neavând pe nimeni la care să se întoarcă sau la care să apeleze, au fost nevoiți să pună laolaltă diferite bucăți şi fragmente de stiluri pentru a-şi satisface nevoile, dintre care cea mai importantă a fost (si este) menținerea iluziei Paradisului terestru. Paradisul e un loc foarte exact: pentru a funcționa are nevoie de tinerețe şi, în lipsa acesteia, de o cultură tinerească şi de o mulțime de doctori. Iar clima trebuie să fie invariabil perfectă. Pentru ca toate aceste elemente să funcționeze, locuitorii trebuie să-şi schimbe identitățile preedenice. Cu alte cuvinte, trebuie să moară la New York pentru a renaşte la Fort Lauderdale.
Spre deosebire de refugiații veniți din interior, noii veniți din Caraibe nu au încă puterea economică şi civică de a-şi crea propriile lor versiuni de Paradis, dar posedă puterea poetică. Ei încearcă să recreeze o versiune legată de locurile lor natale, primită cu reticență, până când va fi acceptată şi amestecată cu ideile deja consacrate ale pensionarilor. Asta se va întâmpla fără îndoială, fiindcă neținând seama de limbă şi culoare, toate valurile de refugiați sunt postmoderne. Pensionarii sunt postmoderni în mod aproape curent, dar dotați sunt şi cei veniți din zona Caraibelor. Toate noile imagini ale culturilor lor de origine sunt simulacre: mâncare care arată ca aceea gătită în casă, dar e cumpărată de la supermarket, băuturi tropicale colorate făcute din Coca-Cola, construcții care par haitiene, dar sunt ridicate din oțel şi beton american, pereți pictați de băieți olandezi, până şi ceremonii santero cu bastoane de plastic şi cutii de pocnitori de la magazinele Walmart.
Aceste festivaluri tip Paradis nu trebuie să fie exagerat de complicate, căci fundalul este constituit prin valurile care şi-au schimbat deja identitatea. În prima fază a unui asemenea festival fiecare face schimb de identitate cu oricine altcineva, iar apoi va trăi experiențele culturale ale celorlalți, până la etapa finală, când cu toții îşi vor arunca identitățile în mare şi chiar vor deveni ființe ale mării. De exemplu: Dick Meyer va face schimb cu Carlos Flambeau şi vor deveni mai întâi Carlos Meyer şi Dick Flambeau, apoi Carlos Flambeau va deveni cu totul Dick Meyer, iar Dick Meyer, Carlos Flambeau; iar pe urmă Dick Meyer născut Carlos Flambeau va absorbi muzică Klezmer, în vreme ce Carlos Flambeau născut Dick Meyer se va cufunda, pentru exact aceeaşi perioadă de timp, într-o baie de hip-hop cu accente de salsa, după care, atât Carlos, cât şi Dick îşi vor arunca paşapoartele şi cărțile verzi la peşti. Ce vor face fiecare după aceea, e treaba lor.
Eu propun poezia deschisă a avanpostului.
În româneşte de Rodica Grigore