MĂŞTI MITOLOGICE

Stăpânit de mirajul antichității, autorul se arată încredințat că trecutul contează în măsura în care se răsfrânge asupra noastră. El citează opiniile în acest sens ale unor precursori cu renume: Elie Faure era de părere că o statuie scoasă din pământ şiroind de umezeală sau cioburile unui vas sunt mărturii ce ne învață mai mult despre noi înşine, decât despre cei vechi (34); Lovinescu credea că fiecare găseşte în Antichitate ceea ce caută (117), în timp ce Moréas socotea că geniul antic n-a încetat să încânte umanitatea, dar fiecare ia din această încântare partea pe care o merită (118). Cât despre eseistul român, el apreciază că există, probabil, tot atâtea Elade câte au fost evocate, iar statuile greceşti spun numai ce suntem în stare să spunem singuri (277). El remarcă, de altfel, imaginea diferită pe care şi-au format-o despre Antichitate epocile succesive din istoria culturii. Renaşterea a privit clasicitatea greco-latină drept exclusiv amicală (151) şi şi-a făcut un ideal dintr-o Antichitate dogmatizată, recompusă din arta grecilor, iar nu din istoria lor, justificarea sa constând nu în recapitularea Antichității, ci în faptul că astfel a descoperit […] o nouă credință (152-153). Lipsită de speranță era hârjoneala societarilor „Arcadiei” din Settecento, ocupați cu jocuri de păstori afectați (251). Mistici ai Frumosului, parnasienii considerau că din Antichitate decadența şi barbaria au invadat spiritul uman (151). Greşeala neoclasicismului ar fi aceea a lui Orfeu, de a nu-şi da seama că din moment ce nu mai avem sufletul vechilor greci, e inutil să le imităm arta, deoarece şi în artă privirea înapoi ucide dacă n-are conştiința ireversibilului (194): ideea recuperării Eladei a constituit o simplă iluzie, iar singurii care au făcut, într-adevăr, să strălucească din nou soarele elenic, au fost cei care au vorbit despre apusul său ineluctabil (210). În opinia scriitorului român, a admira spiritul elin înseamnă a fi de acord că o lume fără Ulise ar fi condamnată să piară, iar dacă aceasta nu ne cere să copiem statuile greceşti, ne cere, în schimb, să ştim ce anume le-a făcut cu putință (73).

În ceea ce-l priveşte, Paler cercetează Antichitatea pentru a înțelege mai bine lumea prezentă. Cel căruia îi ajung adevărurile aflate cu inima (36) declară că reveriile mitologice îi facilitează cunoaşterea de sine şi contactul cu actualitatea: toate acestea au valoare în măsura în care mă ajută să pun ordine în sentimentele mele (38); melancoliile mele elenice sunt numai un stil de a mă apropia de lucrurile din jur (64). Sondarea valorilor antice serveşte, parcă, la întărirea propriilor opțiuni existențiale: solicit umbrelor Eladei gândurile care mă pot ajuta să ader cu o energie sporită la ceea ce iubesc (197).

De multe ori, Paler porneşte de la surse antice în tentativa sa de a reconstitui lumea veche sau biografia eroilor mitici. Citează fraza lui Aristotel Câte s-au întâmplat e evident că-s cu putință, altminteri nu s-ar fi întâmplat când caută să înțeleagă împrejurările condamnării la moarte a lui Socrate (10); reia afirmația Stagiritului că filosofia a pornit din uimire, când îşi exprimă nedumerirea că Ianus nu este un zeu iubit (159); îi dă dreptate întemeietorului Liceului cu privire la condiția solitarului, care poate fi la fel de bine zeu sau bestie (238). Consemnează opinia lui Hesiod că vorbele obscure ale sfinxului pot fi înțelese doar de zei (11); reconstituie imaginea vârstei de aur realizată de poetul epic (249); arată că autorul Teogoniei susține că Zeus l-a trimis pe Heracle să-l dezlege pe Prometeu, drept recompensă pentru faptul că titanul l-a avertizat asupra pericolului însoțirii cu Tetis (114). Constată că destinul care împinge înainte ancheta din Oedip rege se confundă cu voința inflexibilă a protagonistului de afla adevărul (18); preferă intransigența lui Prometeu, atitudinii Antigonei lui Sofocle dispusă să admită, spre a le face pe plac zeilor, că suferințele noastre sunt pricinuite de propriile greşeli (115); evocă scena din Aiax privitoare la nebunia războinicului care masacrează o turmă, după ce Atena i-a tulburat mințile pentru ca el să nu-şi îndrepte răzbunarea împotriva aheilor (270). Se serveşte de sentința lui Heraclit că pentru om destinul este propriul caracter când îl înfățişează pe Oedip drept erou al luptei pentru adevăr (18); reflectează la maxima gânditorului presocratic despre imposibilitatea de a te scălda de două ori în acelaşi râu (107) ca şi la convingerea acestuia că nici soarele nu poate depăşi limitele fixate, fără ca Eriniile să-l readucă pe orbită (259). Prezintă observațiile lui Plutarh cu privire la piersicul cu frunza în formă de limbă şi fructul în formă de inimă, ca semn al necesității acordului deplin dintre inimă şi limbă (27); reciteşte paginile scrise de biograf despre inițierea lui Alexandru Macedon în misterele eleusine (38); utilizează informația oferită de scriitorul beoțian despre satirul descoperit de Sylla în Epir (156). Nu acceptă părerea lui Vergiliu că cele mai ispititoare flori ar fi acelea crescute printre ruine (31); caută în Eneida scena coborârii lui Tezeu şi Piritou în Infern, unde cei doi prieteni au fost țintuiți pe o stâncă (47); află din Georgice cum poate fi silit Proteu să răspundă la întrebări, dacă este ținut strâns (203). Vorbind despre păsărea Phoenix, invocă reflexia lui Platon că dacă am fi zei n-am şti ce este iubirea (92). Aminteşte, de asemenea, relatarea din Fedon despre procesiunea anuală a atenienilor la Delos, pentru a celebra întoarcerea lui Tezeu din labirint (41), asocierea dintre Socrate şi Marsyas făcută de Alcibiade în Banchetul (152), precum şi ideea, exprimată în Republica, a excluderii poeților din cetatea ideală (266). Reține mai multe cugetări ale lui Tales din Milet: despre diferența neînsemnată dintre viață şi moarte (47); despre natura divinității care nici nu începe, nici nu sfârşeşte (173) sau despre sufletul nemuritor reîncarnat mereu în alte ființe sau minerale (276). Îşi întemeiază interpretările mitologice pe spusele lui Homer despre Sisif, cel mai înțelept dintre muritori care legase odinioară moartea (57); despre rătăcirile prin deşert ale lui Belerofon la bătrânețe (196); despre lacul infernal şi oracolul umbrelor consultat de Ulise (236). Notează afirmațiile lui Herodot cu privire la capacitatea de regenerare a păsării Phoenix (91) sau la distrugerea cetății Sibaris (184). Reproduce maxima carpe diem (230), un vers închinat Leuconoei (162) şi caracterizarea făcută de Horațiu lui Hermes, elocventul nepot al lui Atlas (95). După ce atrage atenția asupra remarcii malițioase a lui Petroniu că e mai uşor să întâlneşti un zeu decât un om, subliniind prolificitatea şi inapetența pentru singurătate a divinităților antice, observă că Aristofan nu s-a jenat să sugereze cele mai rele lucruri în legătură cu olimpienii (102). Ulterior, înregistrează o exclamație din Pacea, despre apropierea dintre sculptorul Fidias şi zeițele închipuite de el în marmură (140) şi pune în lumină felul cum le-a descris comediograful pe femeile din Atena ca pe nişte cochete, contrazicând imaginea noastră despre gustul elin (218). Reține cuvintele lui Eschil despre Eriniile memoriei fidele (259) sau despre Prometeu, titanul pedepsit de zei pentru că i-a iubit prea mult pe oameni (110). Rememorează scena din Troienele lui Seneca, în care Andromaca încearcă să-şi ascundă copilul în mormântul lui Hector pentru a-l feri de grecii veniți să distrugă toată seminția duşmanilor (82) şi subscrie la opinia filosofului stoic latin că e o nebunie să mori de frica morții (226). Pune în evidență stratagema lui Euri-pide care întrerupe un raționament ireverențios față de zei pentru a permite corului să înalțe un imn lui Dionysos şi aminteşte că, după pronunțarea replicii lui Hipolit că se simte liber în pofida jurământului depus, autorul tragic a fost nevoit să urce pe scenă pentru a preciza că personajul va fi pedepsit până la urmă pentru vorbele sale nesocotite (47). Paler se referă în treacăt, fără a aprofunda analiza, şi la alți autori clasici greci şi latini de la Empedocle (135), Solon (14), Pindar (198), Tucidide (242) şi Strabo (236) la Cicero (247), Ovidiu (164) şi Marc Aureliu (282). Chiar succinte, trimiterile la textele antice reprezintă punctul de plecare în interpretarea personală a legendelor. Numeroasele referințe livreşti nu dau însă o coloratură preponderent erudită eseurilor, ci mai degrabă asigură suportul dezvoltărilor subiective.

Venit la mare spre a se trata la un sanatoriu, autorul se află într-un cadru care îi favorizează reveriile mitologice. El are ocazia să descopere că pe un țărm respectul pentru clasicitate e atitudinea cea mai firească (116-117). Volumul consemnează puține evenimente din acest sejur, dar aproape de fiecare dată ele prilejuiesc sau susțin evocările mitice. Declarațiile unui bărbat între două vârste despre incapacitatea sa de a urî (44) sau de a-şi reveni dintr-o decepție în dragoste (50) sunt comentate prin prisma grabei lui Tezeu de a o părăsi pe Ariadna, pentru a se arunca într-o nouă aventură: În fiecare dintre noi trăieşte, probabil, mai mult sau mai puțin vag, ceva din sufletul unui Tezeu, gata să uite în schimbul unei corăbii cu pânzele umflate de vânt (50). În deschiderea capitolului despre Nemesis – zeița necesității, care cântăreşte faptele bune şi rele –, este pomenită istorisirea unui doctor despre eforturile sale de o salva pe o criminală aşteptată de  procuror spre a o acuza la proces, amândoi bărbații făcând ceea ce era necesar (218). Mărturisirea propriei atracții pentru ideea de a face experiența unei singurătăți vremelnice la sanatoriu (238) precede reflecțiile despre Meduza condamnată de Atena la o singurătate disperată şi iremediabilă (239). Relatarea unui fost marinar despre câinii unui cioban internat în spital care au refuzat mâncarea şi nu s-au mişcat din fața porții până ce nu şi-au revăzut stăpânul (275) este inclusă în capitolul consacrat hotărârii Antigonei de a cinsti cu orice preț trupul fratelui mort. Punți neaşteptate leagă micile întâmplări din traiul cotidian al autorului şi existența eroilor mitologici.

Paler nu îi judecă la rece, cu obiectivitate, pe protagoniştii legendelor, ci se poziționează afectiv față de ei, declarându-şi câteodată deschis simpatiile şi antipatiile, în funcție de propriile opțiuni morale. El îi preferă pe cei capabili de fermitate şi consecvență în conduită. Îşi afirmă afecțiunea pentru Oedip (29), tebanul dispus la orice sacrificiu pentru a afla adevărul. Selectând din diferitele ipostaze ale eroului pe cea mai apropiată de propria sensibilitate, autorul afirmă: sunt gata să întorc spatele mării dacă mi-ar cere să uit (56). În chip firesc, el prețuieşte mai mult victoria inimii obținută de Ulise prin întoarcerea în insula natală după o viață aventuroasă, decât victoria inteligenței adusă de calul de lemn născocit de cel mai ingenios tovarăş de luptă al lui Agamemnon. Afinitatea este pronunțată răspicat: Ulise vorbeşte despre o nevoie de statornicie pe care fiecare dimineață mi-o aminteşte şi mie pe acest țărm (72); el face să strălucească încrederea în acea parte din mine însumi în care n-a pătruns nimic ambiguu (74). Filiații neaşteptate se stabilesc între personaje de factură diferită. Reînnoindu-şi puterile de câte ori atinge glia, Anteu apare şi el drept simbol al statorniciei: toată forța gigantului se bizuie pe faptul că a înțeles cât datorează fidelității  […] el îşi soarbe puterea din aceeaşi convingere ca şi Ulise, că orice odiseie trebuie să se sprijine pe o Ithacă (133). Un epigon, dintre cei care au învins Teba la zece ani după expediția precursorilor, poate fi prețuit la rândul lui pentru vocația stabilității: el e sortit să nu ajungă niciodată primul şi să se despartă greu, spre deosebire de exploratorul incapabil să rămână într-un loc, un veşnic solitar căutând mereu drumuri care să-l ducă în necunoscut (210). Obstinația lui Sisif de a relua de fiecare dată rostogolirea stâncii echivalează cu a opune scepticismului credința că acesta e destinul său şi trebuie să şi-l împlinească nu cu resemnare, ci cu convigerea că depinde de el să împingă stânca sau nu (61). Într-un fel oarecum asemănător, când îşi evaluează propriul traseu existențial, autorul arată că a căutat mereu să dea sens încercărilor destinului, independente de voința lui: poate n-a depins totdeauna de mine pe care din drumuri am apucat, dar ceea ce trebuie să-mi aparțină integral e dacă merg drept sau nu pe acest drum (262). Perseverența dovedită de Sisif îl atrage pe eseistul care detestă scepticismul (230) şi afirmă tranşant: scepticismul profesat îmi aminteşte acel club al Hedoniştilor Osteniți, de care pomenea Oscar Wilde […], în care niciodată nu m-aş fi înscris (98). Aversiunea pentru scepticism pare să stea şi la baza admirației pentru Icar, acest visător care zboară, înălțându-se ca o flacără barocă deasupra prudenței clasice şi astfel îşi bate joc de toți scepticii (128).

Odată ce pune preț mai cu seamă pe statornicie şi fidelitatea față de principii, e firesc ca Paler să nu aibă prea multă simpatie pentru eroii impulsivi şi aventuroşi, veşnic în căutarea altor senzații tari. Trăind spectaculos şi superficial, Tezeu se comportă ca un escroc față de Ariadna pentru că nu ştie să rămână într-un singur loc (42), ci, biciuit în permanență de setea sa de noutate, nu simte plăcere decât în miezul fierbinte al întâmplărilor (43). Temător de necunoscut, comentatorul îşi dă seama că nu este imparțial cu personajul în care nu-l mai vede pe învingătorul Minotaurului, ci doar pe bărbatul infidel iubitei abandonate la Naxos: poate n-ar trebui să-l judec prin prisma sensibilității mele retractile, care se teme să piardă ceea ce venețienii numesc la terra ferma (44). Lipsa de apetit pentru schimbare a pacientului sanatoriului îl îndepărtează de un erou prea lucid şi practic pentru a face greşeala de a fi melancolic, prea febril pentru a întârzia printre ruinele unor momente trăite, mereu grăbit să nu facă nimic durabil care să-l împiedice de a pleca mai departe: Prefer să văd marea de aici, de unde o învinge țărmul. Mă stinghereşte astfel mai puțin necunoscutul, însă aceasta mi-l face, poate, străin pe Tezeu (45). Bântuit de obsesia memoriei înțeleasă drept criteriu moral, cel care evocă miturile şi-i închipuie cu compasiune şi teamă pe lotofagii amnezici, inapți de a vedea dincolo de clipa prezentă (76). Trufaşul Ahile, cel mai viteaz dintre greci, îl impresionează doar prin călcâiul vulnerabil care-l face uman şi dă valoare faptelor de arme săvârşite cu riscul de a-şi pierde viața: Nu-mi place acest erou. E prea impulsiv şi violent până la ferocitate. Îmi place numai rana lui, în care mă regăsesc mai repede decât în mânia cântată de Homer (89). Echivocul Ianus, cel cu două fețe, îl atrage şi îl irită deopotrivă (159), odată ce îi contrazice convingerea că nu putem avea o dublă credință (160): din punctul său de vedere, echilibrul personajului echivalează cu o dublă renunțare, aspirațiile sale spre trecut sau spre viitor încătuşându-se reciproc. Aflat în permanentă schimbare, vagabondul Proteu îi apare ca un zeu trist căci fiecare formă a sa se sustrage unei întrebări, e o fugă în fața sfinxului (204). Văzând nemurirea dată de o eternă succesiune de măşti drept o sumă nesfârşită de renunțări, comentatorul identifică divinitatea care se dezice de orice amenință să devină statornic, cu scepticul perfect şi mizerabil şi conchide: Nimic n-are vreme să rodească sub zodia lui Proteu decât frica de propria singurătate, desolidarizarea de propriile-ți adevăruri, ipocrizia cameleonului (206-207). Socotind că Endimion – care a obținut de la Zeus permisiunea de a dormi mereu în speranța de a rămâne astfel veşnic tânăr – se teme de luciditate, adnotatorul legendei optează pentru atitudinea opusă: aş vrea o beție a lucidității atât de copleşitoare încât să accept calm ideea că într-o zi nu voi mai strivi în pumni aceste boabe roşii de măceş, pentru ca bucuria să-mi rămână întreagă (256). Asumându-şi opțiunile eroilor mitici sau despărțindu-se categoric de ei, Paler nu este niciodată indiferent.

Când vorbeşte despre Narcis, el constată că evocându-l, ne interesează în realitate ce se întâmplă cu noi (117), iar observația se verifică în cazul celor mai mulți protagonişti ai legendelor comentate. Pomenind de ambiguitatea lui Ianus, eseistul nu vrea să ignore ezitările de care s-a făcut vinovat el însuşi cândva: dacă îmi voi retrage mâinile speriat de câte ori voi simți zvâcnind propriul meu sânge sub întrebări, ce rost mai are să scriu? (161). Reflecțiile despre soarta personajelor mitologice se suprapun celor referitoare la existența personală: Chiar înlăuntrul fricii de moarte vreau să găsesc puterea de a iubi cu patimă ceea ce e în jurul meu. […] Şi mă gândesc la tribulațiile Casandrei numai pentru a înțelege şi mai bine cât de necesară îmi este această foame a inimii (227). Sondarea mitologiei susține efortul introspectiv al celui preocupat să ducă până la capăt aceste aventuri interioare (253). Nu întâmplător, eseistul cedează în mai multe rânduri cuvântul personajelor despre care scrie şi le lasă să se explice în scurte monologuri precizând: sunt momente când îmi închipui că ştiu cum ar vorbi (15). Procedeul permite întrebuințarea vorbirii la persoana I. Scriitorul admite în finalul cărții că grecii antici sunt simple pseudonime: În fond, de fiecare dată am vrut să zic „eu însumi” (280).

Referiri la Antichitate există şi  în alte cărți ale lui Octavian Paler, de la însemnările de călătorie în Grecia şi Italia din Drumuri prin memorie (1972), la grupajul de Scrisori imaginare (1979) în care sunt luate în discuție legenda lui Sisif (Scrisoare domnului Camus), imaginea senină a Greciei creată în conformitate cu arta, iar nu cu istoria elină (Scrisoare domnului Burckhardt), procesul lui Socrate (Scrisoare domnului Wilde, Scrisoare domnului Kafka) sau distanța dintre învățătura stoică şi comportamentul public al lui Seneca (Scrisoare către Lucius Annaeus Seneca). Ultima lucrare a eseistului, nedesăvârşită pentru tipar, Calomnii mitologice (2007) se înrudeşte în mod vădit cu Mitologii subiective: e vorba din nou de comentarii pe marginea miturilor eline, cu o accentuată componentă subiectivă. Autorul îşi mărturiseşte de la început nevoia de a se exprima indirect prin intermediul măştii mitologice care să-i permită să vorbească despre sine ca despre un altul. Pornind de la paradoxul lui Oscar Wilde Dați-i omului o mască şi vă va spune cine este, Paler admite: Cu o mască pe față, nu m-aş mai jena să recunosc unele lucruri pe care altminteri le-aş ascunde. […] Aş putea pretinde oricând că nu e vorba de mine (13). După ce face constatarea că oamenii timpurilor moderne nu mai sunt în stare să creeze mituri – în afara celor produse de o capodoperă literară, cum ar fi Don Juan, Don Quijote, Hamlet sau Faust –, Paler repune în dezbatere câteva legende antice, cu intenția de a repara onoarea lezată a unor eroi calomniați de posteritate.

Unele reinterpretări se situează pe o filieră directă cu cele din volumul din 1975. Despre Procust, eseistul a vorbit în treacăt în capitolul consacrat lui Nemesis din Mitologii subiective, unde remarca deja că prin patul său acesta se opunea diversității aplicând cu mijloace brutale învățămintele esteticii antice, care îl obligă pe artist să măsoare: pretinzând ca trupul fiecărui trecător să aibă neapărat o anume lungime, tâlharul sadic ucis mai apoi de Tezeu impune un canon (219). În Calomnii mitologice, Paler aprofundează această originală explicație şi totodată o completează prin reliefarea unor aspecte personale. În capitolul Tâlhar sau profesor de estetică?, el observă că grecii au născocit legenda lui Procust, a dezgustului față de măsură, chiar în timp ce propovăduiau măsura prin faimosul principiu meden agan înscris pe frontonul templului lui Apolo de la Delfi (117). S-ar zice că virtutea antică a cumpătării a fost prost înțeleasă. Inițial, mărturiseşte scriitorul, a crezut şi el că excesul aduce nenorociri şi s-a supus prejudecății că e nevoie de o măsură în toate. Ulterior, şi-a dat seama că nu se poate ieşi din mediocritate fără a face ceva în exces (110), că excesele reprezintă singura cale pentru a împlini un destin (118), eroii şi martirii fiind prin definiție necumpătați. Atunci s-a întrebat de ce ar trebui să ne drămuim singuri pasiunile şi dorințele când, oricum, viața fiind scurtă, vom fi drămuiți (116). În legenda lui Procust, Paler descoperă o problemă personală. Din punctul său de vedere, chestiunea limitelor nu este abstractă, ci îl implică nemijlocit. Ajuns la vârsta confesiunilor, el meditează, fără a da detalii, dar cu o certă amărăciune asupra felului în care şi-a dus viața în vremuri de restrişte: Au existat în mine, trebuie să recunosc, limite pe care nu le-am depăşit niciodată.  […] Am socotit mereu că sunt lucruri pe care se cuvine să le fac şi lucruri pe care trebuie să le evit. Gândul nu era rău în sine. Numai că, din păcate, am luat din el partea care m-a ferit de riscuri, de imprudențe prea mari şi am plătit un preț prea mare dorinței de a rămâne un „om rezonabil” (119). După ce îl asimilează pe Procust cu un profesor de estetică încurajând neoclasicismul şi neoacademismul, cu un inchizitor care sancționează ereziile şi cu un şef al serviciilor secrete însărcinat să impună normele oficiale (120-121), autorul afirmă că, în ceea ce-l priveşte, a săvârşit doar nebunii cuminți: A existat un Procust în mine, care m-a împiedicat să exagerez (122); majoritatea regretelor mele se leagă de goluri pe care nu mai am cum să le umplu, de dorințe pe care mi le-am înăbuşit (124). Respingând clişeele unei înțelegeri grăbite şi superficiale, Paler caută să explice dimensiunile adânci ale unui personaj de legendă față de care resimte o ciudată afinitate. Când explorează noile fațete ale lui Procust, îşi pune în acelaşi timp în lumină şi propriul chip.

Eseistul comentează în mai multe rânduri gestul lui Narcis de a se sinucide după ce şi-a zărit chipul reflectat în apă. În Mitologii subiective (116-123), porneşte de la ideea că tânărul a încercat să ducă la ultimele consecințe deviza de la Delfi „Cunoaşte-te pe tine însuți”. Contemplarea propriei imagini l-a împins la descoperirea singurătății, iar nu la îndrăgostirea de sine: el vrea să umple golul pe care-l presimte sub conturul chipului său din apă şi până la urmă îl umple cu sânge. Drama lui Narcis ar fi a unei lucidități amare care luminează pentru a ucide. Cufundându-se în sine, cel aplecat asupra fântânii coboară într-un abis lăuntric, iar ceea ce părea iubire clinică de sine nu e decât disperare care creşte. Sinuciderea este o răzbunare împotriva lucidității sale scormonitoare care i-a dezvăluit singurătatea fără să sădească în ea altceva. În Un muzeu în labirint (1986, reluat în Eul detestabil, 2005), Paler insistă asupra statutului de victimă al celui care disprețuia iubirea fetelor şi nimfelor şi a fost sancționat pentru misoginismul său împotriva firii de către Nemesis, zeița responsabilă cu păstrarea ordinii universale. Ataşându-se de chipul său, tânărul îşi urmează astfel destinul şi execută o sentință divină. Ulterior, în Calomnii mitologice, eseistul revine şi asupra acestei interpretări. Explicația anterioară i se pare acum  defectuoasă odată ce ea evacua misterul din mit punând totul pe seama unui verdict care făcea din sinuciderea personajului o crimă a zeilor, iar nu problema unui om (244). În ultima lui lucrare, Paler îşi explică preocuparea constantă pentru Narcis. El pune această atitudine în prelungirea unui episod din adolescență când a încercat să scrie o istorie a sinuciderilor din antichitate până în secolul al XX-lea. Admite că de multe ori s-a învârtit în jurul subiectului ferindu-se să atace frontal întrebarea de ce se gândeşte atât la felul cum şi-a pus capăt zilelor un băiat sedus de propria imagine. De fapt, răspunsul e de natură personală: Interesul pentru Narcis a fost doar un pretext. În realitate, mi-am pus deseori problema sinuciderii, dar n-am avut niciodată curajul sau tentația să vorbesc despre asta (241). Paler caută să se judece pe sine folosindu-se de legendă şi face tot felul de speculații pentru a dovedi că, uneori, e mai important ceea ce vrem să ascundem decât ceea ce vrem să arătăm (247). Pune în discuție mai multe aspecte ale problemei: nu acceptă ideea că un sinucigaş n-ar iubi viața, că ar trişa sau că ar nutri brusc dorința de a-şi face seama. Nedându-şi seama dacă decizia finală implică laşitate sau curaj, trebuie să admită până la urmă că nu poate dezlega misterul gestului fatal: Nu ştiu de ce s-a sinucis Narcis. Ştiu doar că nu mă preocupă întâmplător acest mit (248). Din nou, comentariul mitologic capătă o turnură personală.

Pe lângă reluarea şi aprofundarea unor legende deja analizate în volumele precedente, Calomnii mitologice oferă câteva lămuriri cu privire la fascinația autorului pentru miturile eline şi pentru antichitatea clasică în general. Ultimul capitol al cărții se intitulează Relațiile mele cu mitologia, problema fiind tratată de altfel în mai multe incursiuni autobiografice din paginile precedente. Primul jalon stabilit este momentul din adolescență al lecturii Legendelor Olimpului când a fost încântat de lumea descoperită, chiar dacă încă nu avea cum s-o cunoască altfel decât superficial: mi-a plăcut enorm, deşi luam din legendă coaja, fără să ajung la miez (168). De la început, a văzut în zeii greci, spre deosebire de cei din alte religii, nişte făpturi apropiate prin capacitatea lor de a se amesteca printre oameni şi de a împrumuta purtările şi pasiunile muritorilor: Alți zei au rămas pentru mine străini, inaccesibili. M-au intimidat sau chiar mi-au dat fiori. […] Învăluiți în misterul lor metafizic, ei nu admiteau obiecții, cereau supunere necondiționată şi laude linguşitoare, pe când zeii grecilor mi-au fost, de la primele contacte, familiari. (6). Față de olimpieni a nutrit imediat simpatii şi antipatii clare, ceea ce a compensat oarecum incapacitatea sa de a găsi în religia creştină confortul sufletesc de care se bucură cei cu adevărat credincioşi (239). O lectură întâmplătoare a stimulat interesul adolescentului pentru lumea veche declanşând dorința sa comică, dar sinceră de a se simți „antic” (238). Elevului i-a căzut în mână o relatare a procesului lui Sofocle, acuzat de iresponsabilitate de către băiatul său care se temea să nu fie dezmoştenit când tatăl s-a îndrăgostit de o curtezană. Povestea captivantă a dramaturgului victorios în justiție grație talentului său probat cu un fragment din Oedip la Colonos l-a împins pe şcolarul Paler să caute multe alte cărți despre viața în Grecia antică (8). Acumularea informațiilor, vizând adesea tot felul de fleacuri pitoreşti (169) şi de nimicuri mitologice (265), l-a făcut să devină un amator plin de patimă, iar nu un specialist al Antichității. Deloc întâmplător, s-a arătat entuziasmat de „nebunia” lui Schliemann, fostul băiat de drogherie care a descoperit Troia cu Iliada în mână: Am fost cucerit de fervoarea pe care acest diletant genial a pus-o în pasiunea lui şi cred că ea m-a apropiat de lumea elină (299). Conştient de limitele lui, Paler n-a avut niciodată pretenția de a studia cu veleități ştiințifice miturile (237), nefiind atras de documentarea riguroasă şi de munca aridă de cercetător: N-am răbdare să fac fişe, să clasez date. Sunt prea leneş sau prea puțin meticulos pentru aşa ceva. [...] Nu m-a interesat să studiez Antichitatea cum fac entomologii cu insectele (299). Autorul îşi acceptă condiția de neprofesionist fascinat de lumea clasică dându-şi totodată seama că tocmai asumarea subiectivității îi poate conferi credibilitate: Sunt un diletant imperfectibil. Unica mea şansă a fost mereu subiectivismul: să spun ce-mi trece prin cap şi să mă folosesc de ceea ce n-am reuşit să uit (236-237). La un moment dat, a trecut printr-o etapă de frondă, când s-a lăsat sedus de îndrăzneala unor autori moderni ca Gide sau Anouilh de a lua miturile în răspăr (168). În încercarea de a ține pasul cu moda, dintr-o pornire mimetică, a scris la rândul lui pagini ironice în care Afrodita apărea ca o curtezană, iar Ulise ca un escroc banal (298). Şi-a dat seama însă că există o incapacitate în orice demitizare, şi anume incapacitatea de a înțelege că iluzia poate avea, uneori, mai multă grandoare decât realitatea (136). Ca atare, a revenit, pentru totdeauna, la o abordare gravă, mai adecvată propriului caracter: Nevoia mea de a lua mitologia în serios s-a dovedit mai puternică. Am renunțat la ironie, dându-mi seama că ea nu mi se potrivea. Pentru mine, mitologia nu era un joc (298). 

La Octavian Paler, miturile n-au făcut doar obiectul unei preocupări intelectuale, ci au implicat şi o opțiune existențială. A descoperit în mitologie un tărâm fermecător, plin de surprize încântătoare în vremurile de restrişte din preajma celui de-Al Doilea Război Mondial, când viața lui reală era teribil de anostă şi de ternă. Introvertit, timid şi orgolios totodată, băiatul de 11 ani venit dintr-un sat de munte la şcoală în Capitală a găsit în cărți o formă de a rezista şocului mutării într-un mediu neprielnic: Mitologia m-a ajutat atunci să fac față „istoriei”. Ea mi-a fost refugiu şi drog (7). La celălalt capăt al vieții, tot frica de realitate (bătrânețea, bolile, absența certitudinilor) motivează refugiul în mitologic (236). Antichitatea ca şi lumea zeilor elini au devenit zone ale evadării din prezentul opresiv: mitologia a fost mereu o şansă de a-mi însuşi ceva din capacitatea lui Don Quijote de a trăi în afara realității (245). Gustul plonjării în trecut şi în fantezie ca refuz al realității explică oarecum dezamăgirea călătorului incapabil să descopere la Salamina mormântul lui Aiax zugrăvit de Pausanias ori urmele bătăliei dintre greci şi perşi descrise de Eschil, ca şi frustrarea celui ajuns pe crestele Olimpului pentru a constata că ținutul real nu are farmecul reveriei: nu mi-am putut stăpâni decepția, căci nimic nu corespundea cu muntele din imaginația mea (136). Pe de altă parte, retragerea în zona sigură a mitologiei reprezintă o formă de eschivare de la angajarea în prezent: Interesul meu pentru mitologie nu e nici el inocent. El nu e străin de o anume laşitate care m-a făcut inapt de „acțiune” şi m-a împiedicat să văd în „timpul istoric” un timp atractiv. Dovadă că mi-am transformat, în cele din urmă, copilăria în „mitologie”, căutând în ea nu doar un refugiu, ci şi un suport (240). Afectat încă de pe vremea când se afla în satul natal de o dublă însingurare, una provocată de dificultatea de a avea relații normale, spontane, cu cei din jur, cealaltă determinată de întâlnirea târzie cu „istoria” (297), Paler găseşte în mitologie teritoriul ferm cel mai adecvat spiritului său.

Considerațiile cu privire la zodia Racului când s-a născut sunt definitorii pentru caracterul lui sensibil, trecând uşor de la veselia cea mai pură la o melancolie tulbure, impresionabil, dominat de închipuire, acordând valoare exagerată unor lucruri fără importanță pentru ceilalți, conservator, tradiționalist, fascinat de trecut, cu o memorie ieşită din comun, motiv pentru a străbate drumurile neştiute sau de a strânge tot felul de lucruri nefolositoare, dar de care nu se poate despărți, înspăimântat de duritatea vieții cotidiene, încercând cu fierbintea lui imaginație s-o îndulcească şi s-o înfrumusețeze, vulnerabil la ofense, temător de violențe sub o mască de persoană calmă, cu un caracter dificil, susceptibil, uşor de contrariat, cu o slabă capacitate de adaptare (175). Autorul confesiunilor descoperă o legătură între păcatele lui de „Rac” şi interesul pentru mitologie, ceea ce îi întăreşte convingerea că specialitatea lui sunt paradisurile pierdute.

Avem, aşadar, în Octavian Paler, un diletant superior care n-a încercat – în preocuparea lui pentru vechea Eladă şi gândirea ei – să stabilească adevăruri, ci numai propriul său adevăr.