V. VOICULESCU – ALTE STRUCTURI LITERARE ALE RENAŞTERII

M-a condus până în fața casei din strada Kogălniceanu şi m-a lăsat să mă descurc singur. M-a primit Ionică Voiculescu, agitat, explicându-mi că vor apărea repede, repede (că au apărut deja?) Ultimele sonete ale lui William Shakespeare în traducere imaginară de V.Voiculescu. Le-am citit, am exclamat repede, în Gazeta literară. Da, aş putea să public inedite şi în revista Scrisul bănățean, revistă în care voi scrie şi eu despre... Ionică era dezlănțuit, îmi povestea cum a trecut cutare şi cutare pe la el şi i-a spus că Voiculescu scrie mai bine decât Arghezi, că el e cel mai mare poet român. Cum cel mai mare poet român a fost ucis, dadada, a fost ucis, acolo la închisoare L-au omorât. Telefonul suna mereu, îl căuta o celebritate, altă celebritate, o femeie, altă femeie. Lucrarea mea de licență despre Voiculescu nu a fost acceptată, dar am publicat în Orizont (între timp Scrisul bănățean fusese rebotezat Orizont) inedite de Voiculescu, apoi o cronică literară la Ultimele sonete... Mi-am luat licența şi am fost repartizat la Vălişoara, un sat de munte necooperativizat, cu dansatori fruntaşi şi baptişti harnici care inventau doine, balade şi basme pentru culegătorii de folclor. În vara mea bucureşteană din 1966 primul drum l-am făcut la Ionică Voiculescu să-i arăt, triumfător, revistele cu ineditele Voiculescu şi cu cronica mea. De data asta era şi mai agitat, obținuse multe, a înregistrat discuții – ce discuții, dialoguri de ore întregi între Paleologu, Dinu Pillat şi Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Veneau, discutau cu el şi dintre cei cu care Voiculescu fusese la Rugul Aprins. Toți spuneau că Vasile Voiculescu este cel mai mare. Au fost pe la el şi Călinescu, Cioculescu, Streinu, le-a citit proze. „E mai mare decât Sadoveanu, au spus toți”. „Toți ştiu că e mai mare decât Sadoveanu”. M-a încărcat cu proze, multe vor apărea, apar la Cluj în Steaua. Acum vorbea mereu, mereu, despre lupta lui cu cei de la securitate: trebuie să recupereze de acolo caiete. S-a dus acolo şi a spus că se omoară în fața lor dacă nu-i restituie toate caietele furate. Avea poftă de vorbă, era mândru de faptul că el a stat până în ultimul moment lângă tatăl său. Şi iar: cum şi-a trăit el, Ionică Voiculescu, ratarea. Cum a fost el aviator şi cum a fost aviația românească atunci. Cum l-au nimicit comuniştii. Lua mereu foc, îl irita cutare oficial dar şi, iată, o rubedenie nedemnă de ilustrul scriitor. V. Voiculescu a vrut să moară, n-a mai mâncat nimic în ultimele zile. Nu mai voia să rămână în lumea asta. A refuzat împărtăşania, a strigat Ionică, da, închipuieşte-ți, a refuzat împărtăşania! 

El a rămas lângă marele scriitor până în ultima clipă.

M-am angajat referent literar la Timişoara în octombrie 1968 şi am propus piese de V.Voiculescu. Aş fi vrut să jucăm Pribeaga, regizorul Emil Reus a ales Gimnastică sentimentală, i se părea mai simplă, avea şi cine să fie în rolul principal, putea fi un succes. Da, ne-a spus directorul, dar nu ne-o aprobă. Să mai aşteptăm. În 1970 am trecut redactor la revista Orizont, puteam publica aici ineditele lui Voiculescu (de ce să publice numai Steaua ineditele lui Voiculescu?), Ionică mă aproviziona, aveam în sertar primele poezii ale lui Voiculescu, prozele care „n-au mers”, dar cine ştie, poate la Timişoara... În 1972 profesorul Eugen Todoran, care primise dreptul să conducă doctorate, m-a acroşat în felul lui blând autoritar: Ce-ar fi să-ți faci un doctorat cu V. Voiculescu? Despre publicistica lui Voiculescu, i-am spus. O carte care să înceapă de la Toate leacurile la îndemână şi pe urmă să se ocupe de literatura medicilor. Ce înseamnă leacuri. De ce sunt importanți vindecătorii. Sau taumaturgii. Să ne mai gândim, mi-a spus profesorul. Să ne mai gândim era o propoziție larg îngăduitoare, aşa că am dat fuga la Bucureşti la Ionică şi i-am spus că îmi voi face doctoratul cu publicistica lui Voiculescu, îl rog să mă ajute. Cum să nu mă ajute! Dactilografiase demult articole din anii douăzeci, mi le-a dat pe cele pe care le avea, câteva importante erau la cineva de la radio, dacă le recuperez poate facem o ediție. Mai erau la şi la şi la cutare. Am răscolit Capitala în căutarea lor, dar fără succes. Câteva din stocul lui Ionică am publicat în Orizont, până a venit interdicția: de ce să publicăm Voiculescu, articole de odinioară? A rămas ediția. În toamna lui 1973 am fost, alături de Marcel Aderca, Gerhard Csejka, Vasile Băran şi Paul Daniel în U.R.S.S – „reprezentam” revistele culturale din România. Înainte de plecare am trecut pe la Ionică ca să îi spun că la întoarcere voi rămâne la Bucureşti mai mult ca să discutăm despre „ediția de publicistică”. Mai găsise multe, dactilografiate chiar de tatăl său. Şi erau toate „pe placul ăstora”, medicul despre mizeria şi bolile celor de la sate. Despre pelagră. După o săptamână m-am întors. Uşa de la locuință era încuiată, soneria, defectă. A murit, mi-a spus un vecin, a murit. Cum era să moară, cine să moară? În fine, a ieşit o doamnă în negru care a confirmat: a murit. Am dat un telefon la revista Steaua,fiindcă acolo le ştiau pe toate. Da, a murit.. O comoție cerebrală în timp ce vorbea la telefon cu Aurel Rău. Am rămas derutat, dacă Ionică a murit, istoria mea de voiculescolog se încheie. Doctorul Săbăilă era mai categoric: n-o să te lase nimeni să-ți faci doctoratul cu V. Voiculescu. El e un sfânt. Noi suntem o societate atee. 

La Sala de manuscrise a Bibliotecii Academiei am descoperit, între altele, un caiet de omagii ale scriitorilor către Carol al doilea, V. Voiculescu închina poezia sa erotică Majestății Sale. La zece ani de la restaurație. La Sala 1 din Biblioteca Academiei citea şi Virgil Carianopol, gata să mă ajute. Carianopol, foarte amabil, mi-a promis că mă duce la Nedic Lemnaru: Lemnaru are memoriile lui Crainic, dacă mă rog frumos, mi le împrumută. Cine ştie mai multe despre Voiculescu decât Crainic? Nedic Lemnaru lucrează la Glasul Patriei – la doi paşi de bibliotecă – şi tot la Glasul Patriei mai pot găsi pe cineva cu care Voiculescu a stat la închisoare. Mi l-a prezentat pe domnul Lemnaru care mi-a dat o adresă unde urma să-l caut. Şi domnul celălalt mi-a lăsat o adresă unde urma să dau de el. Erau adrese false, am constat după ce i-am căutat vreo două zile pe cei doi. Eram suspect. Oricine se ocupă de Voiculescu e suspect, mi-a spus doctorul Săbăilă.

I-am spus domnului Todoran că nu mai fac teză de doctorat despre Voiculescu. De ce să nu, a făcut haz profesorul, oricum eşti suspect. Dacă suntem suspecți, cel puțin să fim suspecți aşa cum trebuie. Fiindcă vrem să rămânem în cultură, trebuie să vedem dacă în timpul renaşterii există modele pe care le preia Voiculescu. Dacă mai rămânem. Renaştere e un cuvânt pe care poți să-l studiezi cum vrei. Sonete scria şi Michelangelo, sonetele lui şi ale lui Shakespeare pot defini un timp al literaturii şi al spiritului. Zicem renaştere şi îl recitim pe V. Voiculescu. Un sfânt.

Da, asta era, altfel nimeni nu aproba nimic. Teza mea se va intitula V.Voiculescu şi structurile literare ale Renaşterii. Această ambiguitate fericită a Renaşterii. Lucrasem cu Editura Minerva un volum Ion Pillat (Poezii, apărut în 1975 cu postfața şi bibliografia mea) le-am propus un Nichifor Crainic, mi l-au refuzat cu grăbire. Nu se poate Crainic. Dar ar fi posibil un volum V. Voiculescu, Ultimele sonete... plus...Plus alte poezii, mai vechi. Da, mi-a spus profesorul, trebuie încercat, să vedem cât se poate. Am făcut o selecție cu un Argument în care explicam de ce nu încep selecția cu Poeme cu îngeri. Eram pățit cu volumul acesta, e un volum din 1933 care ar fi mai expresiv pentru Voiculescu – pentru poezia românească aşa cum se schimbă ea în anii 30.

 

În fine, a venit aprobarea susținerii. Profesorul Eugen Todoran avea apropiații lui, cum să realizeze o comisie nesigură? Dacă e vorba de un adversar al regimului? În primul rând, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, apoi Ion Vlad, de la Cluj, şi Simion Mioc de la Timişoara. Teza trebuia dactilografiată de secretara revistei Orizont, doamna Amza, care mai avea mii de lucruri de făcut. A dactilografiat-o repede, le-am trimis exemplare celor din Comisie (era urgent, trebuia să le trimit repede) şi în iunie 1984, după amânări şi amânări, teza se putea susține. Abia înainte de a ajunge la gară, ca să o întâmpin pe doamna Zoe, mi-am aruncat ochii pe teză. Era plină de greşeli, unele mari: cea mai îngrijorătoare e că toate trimiterile la studiile doamnei Zoe Dumitrescu-Buşulenga numele profesoarei apărea Zoie Dumitrescu Buşulenca. A coborât din tren zâmbitoare, îmi mai citise şi altele, greşeli de dactilografiere sunt peste tot, de ce să le luăm în seamă? Dacă suntem mai atenți pe viitor, e bine. Am încercat şi eu să fiu relaxat, i-am spus că „azi e în 13, oare nu ne merge prost?” „Nu, să ştii, 13 e ziua mea norocoasă, mie în 13 îmi merge bine”. Referatele au fost elogioa-se. Prea elogioase. De fapt, fiecare vorbea despre Voiculescu „al său”, despre felul lui propriu de a-l înțelege, a-i fi devotat. Doar Eugen Todoran a deschis o paranteză: ca să-l înțelegi pe Voiculescu îți trebuie timp, sper că şi Cornel (eu eram Cornel) se va ocupa în continuare de marele scriitor. Nu poți să termini, cu una cu două, o cercetare despre Voiculescu. Din sală am fost întrebat de către decanul facultății de filologie, un lingvist destoinic, de ce am amestecat Bizanțul în teza mea. Am răspuns că Renaşterea începe în Bizanț, că există cercetători care au demonstrat că Roman Melodul, despre care, aşa cum am arătat, a scris atât de frumos Ioan Alexandru, a ajuns în Renaştere... În Italia filozofilor. După susținere, domnul Vasile Şerban m-a luat în cabinetul său şi m-a felicitat, ca să-mi explice ce greutăți îi face lucrarea mea. Şi acum l-am mai pus pe listă şi pe Ioan Alexandru. Am rămas o vreme cu doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga, i-am povestit despre admirația lui Ionică pentru ea, de „tainele” pe care Ionică Voiculescu le-a dus cu el. Credeam că numai eu ştiu câte ceva despre ultimele zile ale lui Voiculescu. Despre refuzul de a mânca, de a se împărtăşi... Doamna Zoe le ştia pe toate, dar ştia mai multe despre ultimii ani ai lui Voiculescu: şi despre prieteniile din anii cincizeci ai scriitorului, şi despre anii de închisoare. Acolo a început retragerea, ieşirea din lume. Da, el terminase, trebuia să plece. Vorbea puțin, vorbea cu puțini. N-o să găseşti pe nimeni dintre cei cu care a fost la închisoare să-ți spună despre dialogurile cu el. N-au existat. Şi când a fost scos să depună mărturie pentru unul sau pentru altul, n-a vorbit mult. N-a vorbit. A intrat în tăcere. După închisoare, acasă, au mai existat, probabil, dialoguri. Scurte, dacă au fost. Şi suferința cumplită o îndura în felul său. Îi dădea, cred, sens. Ieşea din lume. Îşi trăia ieşirea din lume. Dar împărtăşania, am îndrăznit. Aici întrebările rămân. Ce preot a fost, cine l-a adus, când l-a adus. Te împărtăşeşti în biserică. Lucrarea mea ar fi trebuit să fie despre renaşterea spirituală. Prin artă, prin literatură. Eram în gară. Lumea se înghesuia pe peron, doamna profesoară se grăbea. Am mai încercat să arăt că ştiu mai multe, că-l ştiu pe de rost pe poetul Anania (îi citisem în revista Lumina din Iugoslavia poezii extraordinare) – e cel mai de seamă moştenitor al lui Arghezi. Doamna Dumitrescu-Buşulenga, care ştia poeziile fiindcă era o apropiată a lui Valeriu Anania, mi-a răspuns repede: da, da, sunt poezii frumoase. Dar i-am spus: părinte, îți pierzi sufletul. Nu mai era timp, trenul pleca. Urma să mai stăm de vorbă despre şi despre, când „vom avea amândoi vreme”.

 

Răspunsul – confirmarea titlului de doctor – a venit după doi (sau trei? ) ani, la intervenția doamnei Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Între timp mai publicasem articole, studii care încercau să ducă mai departe studiul relației lui Voiculescu cu cei de la Gândirea. Şi cu cei de la Rugul Aprins. Şi de ce ar putea fi V. Voiculescu unul dintre sfinții noştri.

 

După 1989, o seamă dintre poemele, dintre cărțile lui V. Voiculescu au fost recuperate. S-au publicat numeroase studii, cărți despre poet. O remarcabilă cercetare a lui Marius Oprea, Adevărata călătorie a lui Zahei. V. Voiculescu şi taina Rugului A-prins, cu un Cuvânt înainte de Andrei Pleşu (Humanitas, 2008) sau masiva cercetare a lui Gheorghe Postelnicu, Viața şi opera lui Vasile Voiculescu, EuroPres, 2012 sunt doar două dintre investigațiile ample privind viața, opera şi timpul lui V. Voiculescu. Dar lucrurile cele mai temeinice, cu specializări succesive în înțelesurile operei lui V. Voiculescu îi aparțin Roxanei Sorescu. Noutățile şocante pe care le propune prima exegetă voiculesciană apar în mai multe studii, unul dintre ele însoțind volumul V. Voiculescu Poezii Antologie, Ed. Jurnalul Național, Bucureşti, 2011. Personajul care iluminează senectutea voiculesciană ar fi Andrei Scrima. Întâlnirea cu el ar fi modificat substanțial itinerariile scriitorului. În Observatorul cultural 6-12 septembrie 2012 pp. 16-18, Roxana Sorescu publică un amplu eseu, Andrei Scrima, maestru spiritual? vegheat de două motto-uri, decisive pentru înțelegerea ultimelor decenii ale lui V. Voiculescu şi Andrei Scrima şi, probabil, şi a altor scriitori români. Primul, din Evanghelia după Ioan, 3,8: „Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine este născut din Duhul” şi al doilea, din Sandu Tudor: „Să nu mințim. Există o spiritualitate a celui întunecat, foarte asemănătoare în arătare cu cea a Hristosului”.

 

Da, Sandu Tudor, unul dintre scriitori cei mai activi din anii 30 ai scrisului românesc, putea să scrie că „există o spiritualitate a celui întunecat”. A fost un gazetar de scandal, un jurnalist lipsit de scrupule, aşa cum erau şi proprietarii marilor ziare, aşa cum erau şi jurnaliştii tineri. Era un tânăr dintr-o generație a exceselor. E timpul lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Petre Comarnescu, Mihail Sebastian, Polihroniade, Tell, al autorilor de excepție, genialoizi care cred că pot depăşi limitele. Profesorul acestora, Nae Ionescu, a fost comparat de o memorialistă, o aristocrată care i-a fost aproape, cu diavolul.

Anii treizeci sunt, după momentul fericit al unirii, timpul în care totul rămâne de făcut. Nazismul, fascismul, comunismul au învins, de ce să nu învingem şi noi, se întreabă tinerii cărturari ai anilor '30. Sandu Tudor exprimă, prin scris, prin prietenii, prin anvergura proiectelor, anii treizeci ai culturii române. E apropiat de comunism cum e, mai târziu, de sfințenie. „Există o spiritualitate a celui întunecat” poate ilustra o experiență şi nu una minoră.

Eseul Roxanei Sorescu privitoare la Andrei Scrima urmează unui studiu atent asupra anilor treizeci şi asupra lui V. Voiculescu. A fost o apropiată a lui Andrei Scrima:

„Pentru câțiva apropiați a fost profesor, pentru alții a prilejuit tipul de experiențe care ar fi trebuit să conducă spre iluminare. Eu am fost unul dintre aceştia. Cu mine, experiența a eşuat”, mărturiseşte Roxana Sorescu. „Ambiguitatea vieții, a faptelor şi a zicerilor lui Andrei Scrima a rămas pentru mine de nepătruns.”. „Andrei Scrima era încărcat cu o energie materială de un anume tip, pe care neştiind cum s-o denumesc,o voi numi curent electric. În momentele sale de concentrare sau de emoție, intensitatea curentului era destul de mare. Interfera cu aparatura electrică din apropiere. Posed dovezi materiale: benzi care îşi modificau viteza de derulare când el apropia sau îndepărta mâna de aparat (de multe ori o făcea dinadins)”. „Am aflat de multe ori impresia că mă aflu nu în apropierea unei ființe umane, ci a unui umanoid, un robot foarte asemănător cu omul, care funcționează pe baza unui program. Un alien, un alienat. Programul se putea reconfigura sau defecta. Erau schimbările lui la față”. Am scris de mai multe ori despre „alienii” anilor '30. O memorialistică mai amplă a apărut în legătură cu Jonathan X Uranus, Marcel Avramescu, convertit la ortodoxie sub numele de Mihail Avramescu, şi el între cei de la Rugul Aprins. Numeroasele pagini ale lui Mircea Eliade despre „noua religie”, pe care le putem descoperi în romanele sale din anii treizeci, țin şi de fixațiile unei generații. Cred că trebuie să reiau aici câteva dintre paginile consacrate lui Mircea Eliade în Istoria secretă a literaturii române.

Scriam acolo că unul dintre maeştrii lui Mircea Eliade este Lucian Blaga. Demonicul eseurilor lui Blaga din anii douăzeci devine reper al generației lui Eliade. Vizavi de Blaga, dar mult mai aproape de Mefisto îşi desfăşoară teribilele-i show-uri Nae Ionescu. Am putea spune că deceniul al treilea al lui Nae se desfăşoară sub semnul pactului cu Diavolul. Discursul lui Blaga despre demonic era mediat de un şir lung de filozofi, începând cu Socrate. Nae Ionescu intră în scenă singur, identificându-se, deopotrivă, cu Faust şi cu Mefisto. Cursul său de filozofie a religiei e gândit aproape simultan cu Problema salvării în „Faust” al lui Goethe, curs pe care îl ține chiar în primii ani ai gloriei sale universitare, adică în 1925-1926. În cursul de metafizică din 1928/29 va reveni de câteva ori asupra acelui moment: 

„Eu am încercat, acum câțiva ani, să dau o interpretare spiritului apusean, plecând de la Faust al lui Goethe şi arătând că Faust este opera capitală, monumentală chiar, a panteismului şi a atitudinii magice europene. Convingerea mea este că Goethe este într-adevăr un fenomen specific apusean şi că Faust îşi găseşte legătura pe dedesubt cu toată civilizația panteistică a Apusului şi, prin Spania, cu atitudinea arabo-indică”.

Mircea Eliade nu putea să lipsească de la acest curs. Şi India nu putea să fie în afara acestei experiențe.

În India, Mircea Eliade vrea să scrie un Faust al său. Lumina ce se stinge este încercarea sa de a regândi lecția lui Nae despre Faust. Romanul se deschide cu Prolog în cer – un Prolog în cer care poate fi citit ca o replică a celebrului Prolog im Himmel din cartea titanului. Romanul ar fi trebuit să fie rescrierea unei experiențe asemănătoare celei trăite de Faust.

Blaga traduce, interpretează, citează, Eliade rescrie. Sau, poate mai bine, experimentează cu ajutorul personajelor sale. Eliade îl simte pe Blaga apropiat: nu atât de apropiat ca Nae, dar…oricum…foarte apropiat. „Eseul n-a fost făcut de generația mea ci de…Lucian Blaga şi de cei care-l înconjoară.”, îi declară Eliade lui Dan Petraşincu în Rampa, 8 iunie 1936. Există stoluri de superlative în convorbirea lui Mircea Eliade cu Lucian Blaga, Vremea, 22 august 1938. Spune Mircea Eliade:

„Curajul creației în filosofie: curaj pe care de la Hegel nu l-a avut nici un filosof european..” Nimeni n-a avut curajul pe care l-a avut Blaga! Într-un text din Revista Fundațiilor Regale, Eliade va elogia „curajul metafizic al lui Blaga”, curaj care îl deosebeşte „de iluştrii săi predecesori”! E drept că, mai târziu, în jurnalul său portughez, Mircea Eliade va mai plivi din superlative. Dar curajul creației, curajul metafizic sunt termenii unor ecuații pe care Mircea Eliade încearcă să le facă eficiente. Există în elogiu şi un proiect personal: elogiindu-l pe Blaga, Mircea Eliade îşi descrie elanurile sale. „Gli eroici furori” ale unui tânăr ce reia, polemic, modelul maeştrilor săi.

Lumina ce se stinge este text de referință al epocii indiene. E o carte scrisă, ca şi Isabel…, cu gândul la Nae, la colegii săi, la „experiențele” lui şi ale lor. E o cale secretă de dialog, o comunicare între invitați.

Zamolxe-le lui Blaga evoca drama unui întemeietor de religie, a unuia dintre cei care „au fost sau răstigniți sau arşi de vii”, Lumina… trebuia să fie un roman despre naşterea unei noi religii. Lumina mistică, epifania, ritualurile întemeietoare sunt temele tratate, la sugestia profesorului. Comentatorul „de serviciu” al lui Mircea Eliade, cel care s-a ocupat în trei foiletoane consecutive în Cuvântul, cu mare entuziasm, de Isabel şi Apele diavolului, va sublinia relația dintre acest roman şi eseurile programatice ale prietenului său:

„Fiecare dintre romanele lui Mircea Eliade stă într-o legătură trainică cu câte o treaptă a Itinerariului său spiritual. Iar problema reală (din Lumina ce se stinge, n.n.) nu e problema unui erudit care orbeşte. Acțiunea reală este făptuirea unui demiurg, încercarea unui început absolut sau, cu un termen cunoscut nouă din Itinerar, experiența lui Emanuil”.

Romanul începe, aşadar, cu un „prolog în cer”. Muzica sferelor este „muzica” neobişnuitei biblioteci. Bibliotecile în care trăiesc sau prin care trec eroii lui Mircea Eliade închipuiesc întotdeauna un Paradis. Dar şi oraşul Renaşterii, cu armoniile-i imperiale, poate reproduce lenta, dar sigura aşezare a Universului în matca lui:

„Und alle forgeschritte Reise/ Vollendet sie mit Donnergang”.

Suntem aici în măsura în care suntem dincolo, în cer. Suntem în bibliotecă în măsura în care înțelegem că plutim în intermundii. În măsura în care suntem în cerul lui Dumnezeu, al lui Mephisto, al lui Rafael, Gabriel, Michael.

Cum Mircea Eliade şi-a recapitulat/interpretat în jurnale, memorii, interviuri mai toate evenimentele importante ale devenirii sale intelectuale, ar fi fost de aşteptat să insiste şi asupra acestui pariu. Nu numai că nu insistă, ci – curios pentru un autor care îşi contemplă melancolic toate romanele – e grăbit să se despartă de imaginile cărții. Nu-i mai place, e ilizibilă, n-a mai citit-o de multă vreme. E ternă. E, pentru el, agasantă. Dar nu-i mai puțin adevărat că scriitorul vrea să interpreteze documentul pe care îl reprezintă această carte, să descopere substratul ascuns, interzis cititorului. La mijloc n-ar fi modelul goethean, ci altceva:

„Uluit de descoperirile ce le fac în legătură cu Isabel şi Lumina ce se stinge. Acesta din urmă, ilizibil, monoton, ratat, – mi se revelează ca o reacție inconştientă împotriva Indiei, o încercare disperată de a mă apăra împotriva mea însumi – căci în vara anului 1930 decisesem să mă indianizez, să mă pierd în masa indiană. (s.n., C.U.) „Misterul” luminii, acel incendiu incomprehensibil ce izbucneşte noaptea în Bibliotecă şi care provoacă, între altele, orbirea şi descentrarea bibliotecarului – era, în fond, „misterul” existenței mele în casa lui Dasgupta.”(Jurnal, 21 aprilie 1963)

Pentru cei care au obişnuința de a citi sistematic jurnalele, memoriile, interviurile lui Mircea Eliade, textul nu e neobişnuit: hermeneutul interpretează şi rescrie. Se desparte de o actualitate împovărătoare, de o alianță agasantă (aici, cea cu Faust-ul lui Nae Ionescu) pentru a rămâne doar în evenimentele confortabile ale vieții sale. În amintirile de la Cernavodă, doica e fie țigancă, fie indiancă, fie… În Noaptea de Sânziene, Ştefan Viziru, alter ego al autorului, nu scoate un cuvințel de lagărul de la Miercurea Ciuc. Tace mâlc. În diverse scrisori, aflăm că nu el a scris mult comentatul articol Cred în biruința mişcării legionare, ci Mihail Polihroniade. E foarte posibil ca Mihail Polihroniade să fi scris acest articol, dar normal era ca Mircea Eliade să fi rectificat, într-un fel sau altul, superlativele prietenului său.

Nici în Memorii, nici în Încercarea labirintului, Mircea Eliade nu se arată a fi încântat de carte. Nu-şi aminteşte de entuziastul articol de întâmpinare al lui Mircea Vulcănescu şi nici de campania Cuvântului pentru lansarea acestui roman dificil. A fost uitată chiar scrisoarea lui Emanuel, cheia acestui roman care are atâta nevoie de „chei”:

„Pe scurt, iubite domnule bibliotecar, nu e extraordinar faptul că un rit monstruos şi divin şi nemuritor şi incomunicabil, care va rămâne în istoria continentului nostru alături de episodul lui Iisus – s-a petrecut alături de dumneata – şi dumneata n-ai ştiut nimic? Nu-i extraordinar că minunea a trei oameni (dintre care unul e geniu sau erou) singura minune pe care o cunoaşte Europa de la moartea lui Apollonius din Tyana – minunea s-a împlinit în aceeaşi clădire cu dumneata şi dumneata ai fost orb, ai fost o altă lume şi nu vei putea mărturisi pentru ea? Nu e fantastic că ai pierdut spectacolul pe care omenirea creştinizată se zbate de două mii de ani să-l revadă? Cine va scrie, acum, Evanghelia noastră? Sunt elegiac, dar mă întreb… de ce s-au întâmplat lucrurile aşa cum s-au întâmplat? În sfârşit, ce puteri te stăpâneau?”

 

 Am văzut că Faust, cel al lui Nae Ionescu, îşi întinde aripile până în India. Nae Ionescu dixit: „Faust îşi găseşte legătura pe dedesubt…cu civilizația arabo-indică”. Dar el rămâne viu chiar în proiectele romanelor cu subiect autohton. Pavel Anicet din Întoarcerea din Rai e alintat Faust. Monologul, rostit de Faust (al lui Goethe, nu-i aşa?) în noaptea de dinaintea Învierii poate fi regăsit – în transcriere naeionesciană – în finalul cărții:

„Ce se poate face, Dumnezeule, cum să depăşeşti destinul acesta cumplit, de a iubi întotdeuna mai multe lucruri? Cheamă în ajutor toate gândurile tari…Moarte, extaz…Moartea, mijloc de îmbrățişare a totului…”.

Nici Vocația lui Mephisto (Universul literar, 25 martie 1939) nu e un text în care Mephisto e hulit. Mai mult, Eliade îl ridică în rang. În acest eseu, pe urmă în celebrele Mitul reintegrării şi în Mephistofel şi androginul, Dumnezeu şi Mephisto sunt personaje complementare. Atunci când Mephisto spune „Din când în când, îl văd pe bătrân cu plăcere”, din vers nu transpare, după Eliade, doar ironia mefistofelică. „Este şi melancolie, şi un dor foarte discret de a da ochii cu Creatorul.” În concepția lui Mircea Eliade, celebra replică „ Opreşte-te, clipă, fiindcă eşti atât de frumoasă” ar corespunde dorinței lui Mephisto.

„Dar, scrie Mircea Eliade, orice oprire pe loc e o crimă împotriva vieții. Ceea ce nu devine, se descompune şi piere. Crima împotriva vieții, spusese Goethe, e o crimă împotriva mântuirii”.

Mircea Eliade are 32 de ani, e încă tânăr, crede în Nae, crede în forțele vieții. Încă un pic şi Mişcarea va fi făcută pulbere.

 

Dar Cioran? „În Faust, spune Cioran, diavolul e slujitorul lui Dumnezeu. Mă întreb uneori dacă nu e cumva pe dos, dacă nu cumva Dumnezeu e slujitorul Diavolului. Fiindcă dacă acceptăm că demonul, că diavolul guvernează lumea, totul se explică. Dacă Dumnezeu e cel care domneşte, totul devine de neînțeles”.

Desigur, lupta cu limitele, în care se încerca tânărul Eliade mutând ceasul în fiecare dimineață ca să-şi scurteze somnul devine de înțeles. După 1920, generația care luptă cu limitele îşi face cele mai imprevizibile alianțe. Sunt anii în care cunoscuta exclamație a lui Nietzsche, Dumnezeu a murit!, capătă cele mai spectaculoase interpretări. 

În acest context trebuie înțeleasă despărțirea de Goethe a lui Noica, schițată după 1950. Noica pune sub semnul întrebării talentul, vocația tragică, vocația artistică a lui Goethe. Putem scrie: important e războiul pierdut al lui Goethe sau, mai bine: războiul pierdut alături de Goethe.

Ar mai fi de comentat eseul lui Alexandru Paleologu, Amicus Plato sau Despărțirea de Noica. Text magistral, aşezat sub un motto de Bachelard şi altul de Eliade. Motto-ul din Mircea Eliade sună în felul următor:

„...marile răspunsuri vor fi date de aceia care vor reuşi să spună: „Ei şi?” sau „Dar există o ieşire?” Dar nu cu cuvinte, ci în propria lor viață şi în opera lor”.

 Excursurile erudite ale lui Alexandru Paleologu vor aduna de pretutindeni dovezi despre neobişnuita operă. Descoperă chiar un italian, Pietro Citati care îl elogia pe Mephisto! Dar observațiile lui Citati puteau fi descoperite în eseul din 1938 al lui Mircea Eliade. Să înțelegem că Alexandru Paleologu se desparte nu doar de Noica, prieten al său de demult, ci şi de Mircea Eliade?

„Mephisto este, cum spunea Noica, personajul dominant al poemului. Dar Mephisto este, în chip învederat, Hermes, mai precizează autorul Ipotezelor de lucru, despărțindu-se nu doar de Noica, ci şi de Mircea Eliade, de Emil Cioran, de un timp al Creației. Aristocratul care este nu poate suporta un afront adus unui mare personaj.

Dar un mare personaj devenit Prinț hermetic. Dar despre „prințul hermetic” va scrie V. Voiculescu în Ultimele sonete ale lui V.Voiculescu, în traducere imaginară de... arătam în Istoria secretă...

 

 Poate că e momentul să ne întrebăm cum s-a desfăşurat relația dintre Andrei Scrima şi eminenta exegetă a lui V. Voiculescu în fața acestor confesiuni: „Când mi-a povestit prima revelație, din copilărie, descriindu-mi şi locul în care se petrecuse, am înlemnit: cunoşteam foarte bine textul, era descrierea primei revelații, făcută de Voiculescu în Confesiunea unui scriitor şi medic (1935). Cu siguranță, Voiculescu i-o povestise”. I-a povestit-o Voiculescu sau exegeta scrisului voiculescian? „Am fost martora unor transferuri de spiritualitate, a unor schimbări (ca să nu spun furtuni) de energie de la cel mai slab spre cel mai puternic? Andrei Scrima fusese preocupat încă din tinerețe de acest tip de practici, care constituiseră pentru Voiculescu o mare temă literară. Mă aflam la limita magiei, mă aflam în prezența rezultatelor unor acte magice”. „Dacă cineva i-ar fi dăruit de bună voie o parte din energie unei astfel de ființe, actul ar putea fi denumit „a-şi vinde sufletul”?”. Autoarea eseului mai are şi alte argumente pentru a ilustra demonia lui Andrei Scrima:

„Andrei Scrima avea o sensibilitate specială față de lumină – se aşeza întotdeauna cu spatele spre lumină. „Sandu Tudor, părintele spiritual al lui Andrei Scrima, V. Voiculescu, cel care l-a iubit cel mai profund în această lume, Dinu Pillat, cel care în 1956, şi-a pus soarta în mâna lui – toți trei au murit convinşi că el i-a vândut”. Roxana Sorescu evocă dialogurile cu Dinu Pillat, care îl numea pe V. Voiculescu „părintele lui spiritual”. Dar îi vorbea foarte puțin despre Voiculescu. „Din scenariul biografic al Sonetelor îmi lipsea personajul principal. I-am spus-o (lui Dinu Pillat, n.n.) de mai multe ori. Dinu mă privea şi tăcea. După zeci de ani, când l-am văzut pe Andrei Scrima intrând pe uşă, exact aşa cum îl descrisese Voiculescu, „izbucnind”, am ştiut din prima fracțiune de secundă că el era. Iar el a ştiut că eu ştiu. Înainte ca vreunul dintre noi să aibă o identitate socială pentru celălalt. Probabil că m-a ținut lângă el pentru a mă controla şi a-şi construi o apărare”.

 Demonie, sau mişcări tandre de „prinț hermetic”?