Comentarii critice
Florina Moldovan Lircă

"MANIFESTUL" ŞI MANIFESTELE LUI CORNEL REGMAN

Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2013

 După absolvirea facultății, Cornel Regman îşi îndeplineşte stagiul militar între 1942 şi 1945, cu gradul de fruntaş, în corpul gradaților, fiind unul dintre puținii cerchişti care s-au pus în slujba statului român în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Prins în serviciul militar, aşadar, în 1943 se vede nevoit să adere prin corespondență la scrisoarea deschisă adresată lui E. Lovinescu, deşi este unul dintre membrii fondatori ai Cercului literar. Solidaritatea lui Cornel Regman cu ideile expuse în Manifest („totala mea adeziune”) se confirmă nu numai prin schimbul de scrisori pe care îl are cu colegii săi în această perioadă şi, apoi, prin participările sale la cenaclurile din casa lui Henri Jacquier, ci şi prin articolele pe care le va publica în anul următor în presa vremii: „Cât priveşte proiectele literare ale subsemnatului, cred că de un articol ori două tot voi fi în stare eu, vara aceasta”. Într-adevăr, ele există, dar nepublicate în volum, au rămas neexplorate până acum de posteritate. Cu un evident conținut programatic, intervenții precum Cu gândul la Gheorghe Şincai. Mitul latin, (Ardealul), Epoca dârzeniei, (Voința Transilvaniei), „Poeții tineri ardeleni” şi Oliver Twist (Națiunea română) prezintă destule puncte comune cu textul publicat în ziarul Viața (13 mai 1943), încât să fie considerate propriile manifeste ale lui Cornel Regman. Ele reiterează adeziunea fermă a criticului la principiile literar-estetice enunțate în Manifest (pe care le cunoştea bine, de altfel, membrii grupului le dezbătuseră şi înainte), pe când următoarele, din Revista Cercului literar, vor completa şi nuanța, alături de intervențiile teoretice ale colegilor, direcția de gândire în care ei se înscriu. Între cele două momente marcante pentru istoria Cercului, se iveşte, însă, un al treilea, de tranziție, care îi reuneşte pe majoritatea cerchiştilor sub semnul aceluiaşi deziderat (scoaterea revistei proprii): „După atâta aşteptare, ne vedem în curând visul, căci în decurs de o lună vom putea scoate Revista Cercului literar (chiar acesta e titlul!): formatul lui Saeculum. Te rog să ne trimiți un articol de critică literară cât mai interesant şi bine scris. [...] Vrem ca acest prim număr să aibă caracter de manifest şi să fie excepțional de bun. Deocamdată am reuşit să scoatem o gazetă săptămânală: Națiunea română (organ al Partidului Liberal), cu o bogată pagină literară. Şi aici te aşteptăm să colaborezi, eventual cu articole sociale şi politice. Regman s-a mutat în Sibiu. […] Grupul nostru e întreg şi ținem cenacluri, ca şi în trecut, la dl Jacquier, acum fără teama clandestinității... […] Probabil că încă în iarna aceasta să ne mutăm la Cluj, unde să scoatem o gazetă mare: Națiunea română în formă de cotidian, cu o redacție numeroasă şi bine echipată”. Cornel Regman se găseşte, deci, laolaltă cu cerchiştii, în pagina literară (îngrijită de I. Negoițescu) a săptămânalului liberal, Națiunea română, apărut în 15 octombrie 1944 la Sibiu, mutat apoi la Cluj. „Pagina aceasta a pregătit propriu-zis – completează Regman în prezentarea scrisorii colegului său – drumul spre propria revistă. Ca şi, de altfel, cenaclul săptămânal revigorat din casa profesorului Henri Jacquier, unde de-a lungul întregii toamne 1944 şi în cursul iernii şi primăverii următoare se citeau şi se discutau producțiile destinate publicării”. Împreună elaborează şi dezbat, aşadar, articole cu „caracter de manifest” cerchist, păstrându-se în continuare în atenția publicului prin intermediul gazetei sibiene care îi găzduieşte până la apariția propriei reviste. 
O dovadă în plus a rolului important pe care Cornel Regman îl are, în tot acest timp, ca unul dintre pilonii de bază ai Cercului literar, am găsit într-o scrisoare (inedită) – la care am avut acces prin bunăvoința familiei criticului –, trimisă de I. Negoițescu de la Cluj, în 12 septembrie 1946, lui Cornel Regman, aflat la Daneş. Aceasta e revelatoare, printre altele, nu numai pentru aprecierea şi încrederea de care se bucura viitorul critic între prietenii cerchişti (tot ei îl porecliseră „înțeleptul Nestor”), ci mai ales pentru înalta şi sincera prețuire pe care Negoițescu i-o poartă confidentului său datorită calităților sale profesionale. Aşadar, odată mărturisite sentimentele şi expuse faptele, arhitectul cerchismului vrea să ştie că se poate baza în continuare pe Regman ca pe unul care a fost dintru început implicat în acțiunea lor de grup: „Încă odată [sic!] dacă există Cerc, el e numai al nostru: Radu, tu şi cu mine. [...]. De altfel, suntem şi destui noi trei: putem realiza o operă care să-i târască şi pe ceilalți în ceea ce să sperăm că se va numi, în istoria literaturii române, «Cercul literar»”. Aşteptându-şi rezultatul la examenul „de capacitate” (astăzi echivalentul examenului de obținere a gradelor în învățământ), Cornel Regman întreține, deci, o relație epistolară cu I. Negoițescu, aflat la Cluj, participând, deopotrivă, la întâlnirile propuse de Radu Stanca la Sibiu, singurul rămas în vechiul burg transilvan, luând parte în continuare la proiectele cerchiste. 
Pledoariile din 1944 ale lui Cornel Regman şi cele din Revista Cercului literar, anticipate de studiul Ion Pillat, poet al tradiției (1942) şi continuate până în 1947, prin articolul – dedicat lui Pompiliu Constantinescu – în care îi decelăm fundamentele viziunii critice, reprezintă prima etapă a activității sale de critic literar: cea de acumulare intelectuală şi spirituală, pe care o vom analiza în cele ce urmează. Următoarea, sincronă hiatusului dogmatico-ideologic, îl va menține într-o lungă perioadă de ostracizare al cărei cel mai mare câştig – se vede în volumul de debut (Confluențe literare) – va fi păstrarea nealterată a spiritului critic. Abia odată cu mijlocul deceniului şase, când îşi publică majoritatea cronicilor ce vor apărea în volumul al doilea (Cărți, autori, tendințe), Cornel Regman îşi face cunoscute orizontul şi coordonatele gândirii proprii, ideile şi concepția despre actul critic, dovedindu-şi astfel măsura contribuției la recuperarea şi impunerea autorității criticii româneşti.
*
Îndeplinindu-şi serviciul militar, Cornel Regman participă cu însuflețire la contemporaneitate, ca şi ceilalți protagonişti ai Cercului, întreținând (chiar dacă de la distanță) o permanentă relație cu spațiul de proveniență, exprimându-şi viziunea, luând atitudine şi pledând pentru integrarea „provinciei” româneşti în marea familie spirituală a Occidentului. Pe de-o parte, ei desfid discursurile exagerat-naționaliste, exaltarea provincialismului, elogiul necondiționat al ruralității, proliferarea literaturii patriotarde, pe scurt, cultura minoră, pe de altă parte, proclamă deschiderea spre valorile europene, urbanitatea culturii, disocierea valorilor şi accentuează imperativ nevoia libertății de creație, spiritul critic, conştiința artistică.
Ca parte componentă a programului cerchist, intervențiile publicistice ale lui Cornel Regman din anii ’44-’45 întăresc angajamentul pe care ei şi l-au luat în 1943, în vederea emancipării Ardealului cultural. Într-o pledoarie optimist-mobilizatoare, articolul Epoca „dârzeniei”, publicat în Voința Transilvaniei, se încheie cu îndemnul autorului adresat ardelenilor de a se elibera din matca spiritului local, a mentalității retrograde şi de a-şi apropria marile sinteze spirituale: „sosi-va apoi ziua – semne despre ea sunt destule – când se va produce şi acea necesară electroliză sau, dacă voiți, acea demobilizare a dârzeniei ardelene care să elibereze în sfârşit dintr-o constrângere, de altfel bucuros consimțită, toate elementele, toate forțele câte au constituit-o, libere de atunci înainte de a se recompune în noi şi originale asociații spirituale. Va începe atunci pentru Transilvania o altă eră, mai puțin regională fără îndoială, în sensul de participare a ei, din toate puterile sale proaspăt descătuşate, la lucrul românesc”. Aici, ca şi în alte articole, Cornel Regman se angajează într-o „relație ambivalentă”, de disociere de mesianismul ardelenesc al contemporanilor săi, pe de-o parte, de revendicare a ardelenismului, pe de altă parte. Întrebat mai târziu de Farkas Jenö despre opțiunea Cercului literar de a se revendica de la un „transilvanism estetic” sau, dimpotrivă, dintr-un „context mai larg”, Cornel Regman confirmă o dublă legitimare, în măsura în care înscrierea într-un timp modern poate conduce la evoluția spațiului tradiționalist: „aparținem unui transilvanism estetic în măsura în care am tins să ne delimităm de o realitate tot locală, stagnantă: literatura care se practica în imediata noastră apropiere. Un sămănătorism întârziat, un localism depăşit şi primitiv, iar în critică încurajarea călduță a mediocrității patriotarde. Suntem prima grupare pe poziții consecvent estetice apărută în Transilvania şi – pentru epoca respectivă, anii războiului şi de imediat după – cea mai importantă nu numai numericeşte”. Dedicat profund „românității” din care face parte, el însuşi un exemplu autentic de aspirant la cultul valorii autohtone, Cornel Regman e, în acelaşi timp, un spirit european, impulsionat de aspirația înălțării farmecului originar al limbii româneşti la scara de valori universale şi de implantarea rădăcinilor europene în spiritul românesc. Căci, cum observă şi Virgil Nemoianu, „dacă provincialismul era subordonat naționalului, apoi la rândul său naționalul era subordonat cu egală radicalitate european-cosmopolitului, pentru membrii «cercului», un «spirit românesc» nu se putea legitima decât înrădăcinat în europenitate, derivat din aceasta”. Această dublă orientare identitară reprezintă chiar profesiunea de credință a cerchiştilor, de aceea Dan Damaschin îi va considera nişte „români cosmopoliți”.
În Poeții tineri ardeleni – o replică la antologia lui Emil Giurgiuca din 1940 –, Cornel Regman întreprinde sine ira et studio o critică a criticii, aşa cum va obişnui şi mai târziu în cronici, semnalând, înainte de orice, caracterul „sectar” al antologiei, subiectivitatea autorului, care este „dispus să vadă în operele confraților reverberațiile propriului său fel de a fi poetic”. De cealaltă parte, poezia ardeleană se face vinovată (este de părere şi I. Negoițescu) de un spirit de fraternizare („mentalitate de clan, de generație şi provincie artistică”), autorii ei dezicându-se fără remuşcări de idealul individualității artistice, abdicând de la arta valoroasă estetic: „poezie egală şi incoloră, metaforizantă şi estetizantă, snobă şi fără perspectivele adâncimii, vast muzeu de imagini frumoase dar reci şi fără vibrație, materie poematică nediferențiată, pulverizare de apusuri fără soare, cu promisiuni de realizare la tot pasul şi cu speranțe inițiale, sub influența lui Barbu, a lui Arghezi, a lui Blaga, crescuseră adevărate lanuri de poezie şi niciun trunchi părea că nu vrea să strice monotonia acestui peisaj de bărăgan”. Detaşat, „pentru întâia oară nereținut” – cum se declară –, Cornel Regman incriminează ca şi colegul său, tradiționalismul epigonic („un anume aer de vetustate prematură, provenit din impresia de grea trudă poetică, de mare zel ce se exercită mai mult în gol, sau, în tot cazul, pentru atingerea unui obiectiv care a pierdut între timp din semnificație”), obtuzitatea perspectivei europene a culturii româneşti („rezerva mândră a «poeților tineri» față de câştigurile poeziei moderniste”), imperialismul local („au început astfel cu toții să intoneze în cor acea laudă a «peisajului ardelean», a «câmpiei», a «fetei ardelene»), lipsa orizonturilor evolutive şi chiar regresia axiologică („ca la un semnal poeții aceştia au redevenit ceea ce fără s-o ştie, poate, fuseseră tot timpul sau năzuiseră să fie: «luptători» şi «desțărați», în versul cărora vechiul spirit vindicativ ori numai mâhnit al Ardealului mai răzbate odată în actualitate”). Mai mult,  în locul expresiei rafinate ca simbol al asimilării valorilor occidentale, limba acestor poeți, singura care poate asigura veridicitatea specificului românesc, nu depăşeşte stadiul incipient: „cea mai mare inovație în latura stilistică abia dacă se poate identifica într-o mai vie şi mai pricepută solicitare a capacității de expresie a adjectivului”. Din toate acestea, concluzia este simplă: în timp ce poeții ardeleni resuscitează vechi stereotipii rudimentare ale liricii ardeleneşti de după Unire, pe care le transcriu în noua conjunctură istorică, iar oficialii promovează o literatură dependentă de viața socială, autorii semnatari (şi apoi apărători) ai Manifestului caută a racorda lirica autohtonă la modelul european de poezie. 
Cultura română a deceniilor trei şi patru se caracterizează printr-o ruptură în plan ideologic, etic şi politic, prin antinomia, aparent ireconciliabilă, a două orientări literare diferite: modernismul lovinescian, adept al raționalismului, latinității, occidentalismului, al continuării liberalismului tradiției paşoptiste, şi tradiționalismul misticist, anti-raționalist, de tip oriental, întors către „fondul nostru nelatin”, manifestând o antipatie deschisă față de paşoptişti. Membrii Cercului aleg deliberat modernismul lovinescian, în descendență maioresciană, mânați de impulsul creării unei culturi majore, care încorporează tradiția maioresciană în marea „sinteză spirituală”, rezultată din reconcilierea şcolii latiniste cu paşoptismul şi junimiştii. Preocuparea de a le insufla transilvănenilor ideile şi descoperirile maiorescianismului, de a reabilita estetic Ardealul, cum se vede şi din titlul Manifestului, este constantă şi caracteristică tuturor cerchiştilor, care o vor enunța mereu în manifestările lor publicistice. Victor Iancu o exprimă deschis, arătându-şi regretul că „Şcoala latinistă a dispărut total, luându-i locul o literatură ancorată în întregime în etnografie”. 
Opțiunea pentru tradiția latină (pe linia Codru-Drăguşanu, Budai-Deleanu, Maiorescu), ca unul din punctele cheie ale ideologiei Cercului literar, Cornel Regman o sintetizează în sintagma mitul latin definit – în articolul Cu gândul la Gheorghe Şincai. Mitul latin, apărut în săptămânalul Ardealul (tribuna transilvănenilor refugiați la Bucureşti, care, cu un an înainte, atacaseră aprig ideile Manifestului) – ca „strigătul la viață al unui tânăr vlăstar ce se voia mai aproape, cât mai aproape de Europa”: „celui ce priveşte mai mult ereziile mari (ca în orice inițiativă mare), cu un ochiu [sic!] exersat să surprindă doar scăderile, latinismul Şcolii Ardelene îi apare ca o întreprindere mai mult bizară, ca un fel de «mal du siècle» valah de care s-au lăsat stăpâniți într-o vreme Românii”. Criticul dezavuează tendința de deformare a latinismului, conceput drept simplă modă trecătoare, „modă greoaie – după socoteala unora – înlăturată până la urmă de bunul gust”. Limba cultă pe care au propus-o ei nu este agreată – reproşează autorul – de cei captivați în general de „frumuseți şi delicii de stil”. Toată pledoaria sa, presărată cu dese inflexiuni sarcastic-polemice, se focalizează pe combaterea neosămănătorismului şi gândirismului, a „păşunismului”, trimițând, deopotrivă, săgeți ascuțite la adresa „adepților pitorescului şi agreabilului (ce se extaziază neobosiți de vreo câțiva ani încoace în fața şolticăriilor unui Anton Pann)”. În schimb, „erudiția şi vizionarismul latinității, conştiința evoluției pe care au avut-o membrii Şcolii Ardelene, ne îndreptățesc să vorbim despre un «mit latin», despre calitatea lor de a înzestra «cu atributele mitului un adevăr în sine»”. 
Susținător al echilibrului, al raționalității, al urbanismului şi civilizației („nu prin revoluții sau mai corect: nu prin răzmerițe dezordonate şi fără orizont se putea da o ripostă decisivă”), cerchistul Cornel Regman se afiliază modernismului lovinescian, comentând ideile blagiene ale „spațiului mioritic” şi „elogiul satului românesc”: „trebuia, dimpotrivă, descoperit, era ca o poruncă a revoltelor înghițite, ca o «plinire a vremii» să se descopere mitul organic, trainic al pământului, mit care afirmând cu tărie întoarcerea la viață şi la lumină a unui întreg neam să-l smulgă dintr-o iobăgie umilitoare redându-l condiției sale omeneşti şi să-l disloce din inerția balcanică ori din piroteala paralizantă în care îl ținea Răsăritul”. Crezul său, ca şi al celorlalți cerchişti, este că numai o cultură majoră poate aspira la universalitate, iar acest etalon a fost imprimat culturii române pentru prima dată de către reprezentanții Şcolii Ardelene: „ne-a venit la timp acest mit! Acest mit, unică cheie potrivindu-se în toate inimile româneşti; plăsmuire a minții şi a suferinței deopotrivă, care a făcut să scapere în românimea de pretutindeni conştiința unor drepturi pe care nici coasa răscoalei lui Horia, nici chiar roata martiriului său n-ar fi putut-o vreodată însufleți”.
Atracția lui Cornel Regman pentru tradiția literaturii transilvănene realizate „în cunoştință de cauză” se vede încă din anul al doilea de facultate, când prezintă la seminarul de Istoria literaturii române moderne comunicarea cu tema: Ion Budai-Deleanu. Doctrina sa literară. Mai târziu (1947), profesor fiind, îşi provoacă elevii de la Liceul de Băieți Nr. 2 din Cluj, în cadrul unei „şedințe literare” cu tematică a Societății de lectură, la o reprezentare scenică a cânturilor X-XII din Țiganiada. Din program, alături de discuțiile critice, face parte, de asemenea, susținerea unei lucrări: Reflexul ideilor filosofiei „Luminilor” în cultura română. Interesul față de opera lui Budai-Deleanu (găsim, de asemenea, în arhiva anilor cincizeci proiectul nerealizat al unei monografii cu acest subiect) face parte dintr-un program tenace al criticului, şi anume, cercetarea în profunzime a tradiției unor scriitori ai Transilvaniei, neapărat cu conştiință artistică: Budai-Deleanu, Slavici, Rebreanu, Pavel Dan, Agârbiceanu.         
 
*
„Majoritatea contribuțiilor la cristalizarea propriei ideologii literar-estetice apar în paginile «Revistei Cercului Literar»”. Dacă articolele publicate în revistă nu constituie neapărat o majoritate a intervențiilor menite să explice poziția estetică a mişcării cerchiste, cum crede Dan Damaschin, ele reprezintă, într-adevăr, o etapă consistentă din evoluția programului lor. În complementaritate cu demersurile teoretice ale celorlalți membri, continuându-şi seria articolelor programatice din 1944, Cornel Regman ia atitudine şi dezbate, participă la dialogul de idei cerchiste lansat în cadrul publicației. Astfel, găsim în intervențiile sale publicistice din revista grupării idei şi concepții complementare articolului-program al anilor ’43, anticipate încă din timpul conferințelor studențeşti susținute în 1942-1943, precum: promovarea valorilor europene şi deschiderea spre universalitate, repudierea celor două curente regionaliste (sămănătorismul şi tradiționalismul epigonic), promovarea conştiinței artistice şi a libertății de creație, arta cultă. 
Studiul despre Caragialeşti, apărut în primul număr al revistei, ca toate celelalte despre clasici, are la bază aceeaşi concepție pe care Dan Damaschin o observa şi la alți critici ai grupării: desprinderea autorilor interpretați din cadrul limitat al autohtonului şi raportarea lor la marea tradiție europeană şi universală. Meritul de a încerca să se descotorosească de etnicul restrictiv, de a căuta să impună arta cultă într-o epocă în care „locurile comune şi convenționalismele de situații şi de limbaj ale unui secol întreg se lăfăiau, la noi, încă o dată în tihnă, spre deliciul autohtonului cu suflet sensibil” le revine cărturarilor din familia lui Caragiale. Dintre toți, cel care reuşeşte cu adevărat emanciparea actului artistic, valabil estetic, este Ion Luca Caragiale, exemplar prin conştiința artistică: „un moment Caragiale se cerea nici vorbă înfăptuit; fără de care, bătrânele, adâncile şi oricât de expresivele însuşiri ale spiței s-ar fi irosit nesemnificativ [...]”. Combătând arta provincială, criticul merge până într-acolo încât îl ironizează chiar pe Alecsandri, „prea mulțumit când izbutea să extragă cantitatea de hohot cuvenită din specularea elementară a modului de a ne stâlci limba propriu străinului ori, într-altfel, semidoctului național”. În schimb, Ion Luca Caragiale este un model de originalitate care impresionează nu atât prin puterea de creație, cât prin eliberarea de canoanele desuete ale literaturii, prin transfigurarea artistică a materialului brut de inspirație: „acea unică şi ireversibilă viziune deformatoare, toridă, caricaturală până la stâlcire, ce se abate ca o molimă peste o lume surprinsă în plină domesticitate”. De altfel, unul dintre proiectele studențeşti importante ale cerchiştilor a fost punerea în scenă a comediei lui Caragiale, O scrisoare pierdută.
M. Eminescu, poetul „național”, devine şi el important, în viziunea criticului, prin imaginea sa universală, contând, cum remarcă judicios Petru Poantă, ca „un model poetic şi cultural european, respectiv modelul arcadic şi galant, ale cărui convenții sunt valorizate estetic prin infuzia unor elemente autohtone «de basm voinicesc, de răzeşie şi boierie laolaltă»”. Considerând că spiritul național, adevărat românesc, devine valoros numai îmbibat de europenism şi aspirant la occidentalitate, Regman îşi exprimă o dată în plus adeziunea la linia de gândire lovinesciană. Nici Eminescu nu se foloseşte de elementele de istorie, mitologie şi folclor doar ca materie primă de inspirație, ci le integrează modernismului prin formula sa literară inedită, rafinată, sincronă literaturii apusene. Basmul, spre exemplu, specie populară exclusiv epică, primeşte la Eminescu noi forme: „de altfel, e o caracteristică a tuturor basmelor eminesciene în proză sau în versuri, dezvoltarea lor încetinită prin lungile popasuri de pură descripție, de amănunțire vizibil pasionată a decorului ori personajelor”. Prezența rafinată a lui Făt-Frumos, reprezentată de comentator prin sintagma de „voinicie galantă” sau „Arcadie dunăreană”, transcende imaginea pastorală, „dulceag-convențională”, cu care se alegeau personajele până acum. Această „lume dunăreană”, dacică, românească, este configurată de Eminescu artistic, „lucrată”, primind valoare estetică, spre deosebire de înaintaşii săi care s-au mulțumit cu o atitudine idilist-apologetică. Plasat într-un mediu patriarhal, universul configurat de Eminescu primeşte un aer educat, emancipat, dând seama despre o lume „courtoise”. În Călin – file de poveste, „liniile basmului se ghicesc abia, latente, sublimate, dar personajele continuă să rămână fabuloase, în limitele, însă, ale unei anume aristocrații săteşti”. Fata din grădina de aur e cochetă, chiar dacă impulsul instinctual nu o părăseşte definitiv. Ruptura cu tradiția poeziei minore, Eminescu o produce prin „substanța lirică” a basmelor versificate, „devenită cu vremea mai complexă, mai felurită şi deci mai puțin simetrică şi monocordă”. Farmecul stilistic este o altă dimensiune a poeziei transfigurate artistic, obținut de Eminescu prin verb. În orice caz – demonstrează criticul cu migală din operă în operă –, Eminescu „întreg”, creatorul plastic, este de găsit în Luceafărul. Aici, poezia e o „sinteză supremă a eminescianismului, în care se întâlnesc transfigurate şi combinate până la nerecunoaştere toate atitudinile dragi poetului”.
Pe lângă observațiile de certă valoare aduse imaginarului şi operei lui Eminescu, Cornel Regman aplică în palimpsestul studiului, totodată, unul dintre principiile Manifestului, propunând transilvănenilor săi un model estetic care să marcheze saltul de la o literatură minoră la una majoră, de la literatura orală la cea cultă. Actul său critic devine, astfel, „un discret proiect de educație estetică”, model pozitiv, cum vedem din articole (autorii comentați erau oricum valoroşi!), adăugat celui al lui I. Negoițescu. Mai mult, observă Petru Poantă, încercarea lor de eliberare din chingile localismelor şi ale ardelenismelor începe, înainte de orice, cu abordarea unor scriitori din toate părțile țării, fără prejudecăți regionaliste. Ce exemplu mai bun putea găsi criticul decât opera unui geniu poetic care a avut darul de a le oferi moldovenilor săi, prin propriile preocupări, exemple de progres şi civilizație, exprimate într-o limbă literară, cultă, asemenea marilor literaturi din afară! Plasându-l pe Eminescu într-o grilă de interpretare originală, de esență urbană, detaşându-l de analizele reducționiste, aplicate strict asupra temelor naționale, patriotice, criticul reiterează un alt punct al ideologiei cerchiste: resuscitarea interesului pentru opera clasicilor şi reconsiderarea lor din perspectivă modernă. De altfel – aflăm dintr-o scrisoare a anilor ’43 – studiul despre modernitatea lui Eminescu, publicat în nr. 4 al Revistei Cercului literar, este conceput încă din perioada imediat premergătoare Manifestului. Confirmarea că fenomenul lirismului eminescian nu e o simplă coincidență printre preocupările criticului o găsim, de asemenea, într-o înştiințare din Națiunea română (1944): „Membrii Cercului literar speră să poată face să apară în decursul acestui an literar o serie de lucrări în colecția personală a Cercului: «Contribuții la ideea de sistem în Estetică» (Victor Iancu); «Noii poeți români» – antologie franceză – (Henri Jacquier); «Baladele regelui» (Radu Stanca); «Manual de dragoste» (Ştefan Aug. Doinaş); «Ora de franceză» (Ioanichie Olteanu); «Arta portretului la Eminescu» (Cornel Regman); «Introducere la poezia română» (I. Negoițescu); etc. etc.“. În plus, preocupările de mai târziu ale lui Cornel Regman pentru opera lui Creangă, Agârbiceanu, chiar Budai-Deleanu, fac parte tot dintr-un proiect de regenerare spirituală a literaturii în acord cu sensibilitatea modernă. 
„Veritabile nestemate”, Caragiale, Creangă, Eminescu, chiar Macedonski ori Agârbiceanu, nu numai că fac parte din aceeaşi familie de spirite, cu rădăcini în Budai-Deleanu şi tradiția latinistă, dar criticul îi face să se „întâlnească” şi între paginile operei sale, cu gând să le surprindă comparativ mutațiile artistice. Literatura – pentru Regman – nu creşte cronologic, ci simultan, fiecare nouă operă activând în adâncime valențe ale celorlalte creații. În acest fel, istoria literaturii este o cuprinzătoare contemporaneitate, în care, cu fiecare nouă apariție, creațiile, conectate osmotic la un trecut mereu prezent în subtext, caută a-l asimila pentru a-şi putea identifica propriul viitor. Preocuparea lui Eminescu pentru „pământul dacic” se explică prin „gândul întemeierii unei mitologii româneşti”, intenție caracteristică, de asemenea, lui Budai-Deleanu şi lui Asachi. Caragiale se foloseşte în comediile sale de „mijloace care-l definesc şi pe Creangă în parte”, dar, e mai aproape, prin aceasta, „fără s-o ştie poate”, chiar de „celălalt mare contemporan al său”, poetul Eminescu. Unul satirizează, celălalt batjocoreşte şi caricaturizează, şi amândoi surprind dimensiunea rizibilă a existenței umane. Ba chiar, înclinația lui Caragiale de a ilustra miticismul, ca automatism verbal – „modul tipic, încă inocent, de a reacționa prin grai al unei specii locale” – şi comportamental, este, pentru autor, o tradiție preluată de la Nicolae Filimon şi continuată de scriitorii de mai târziu, care vor pune şi ei în scenă „galeria națională: Dinu Păturică, Tănase Scatiu, Gore Pirgu, Lică Trubadurul, Stănică Rațiu, Iancu Urmatecu, Pahonțu etc. etc”. În proză, Pavel Dan aparține aceleiaşi „constelații literare” cu a înaintaşilor: I. Slavici, L. Rebreanu, I. Agârbiceanu. Acest tip de lectură circulară, în care criticul priveşte mereu dinspre prezent spre trecut şi dinspre trecut spre viitor – lectură du-te-vino (Matei Călinescu) – va caracteriza deseori interpretarea lui Cornel Regman, reieşind şi mai pronunțat din adnotări. E o perspectivă organicistă, inițiată prin cerchism (o aplică şi Negoițescu, Balotă ş.a.), continuată în etapa euphorionismului, potrivit căreia „literatura română devine o vastă rețea de complicate influențe şi subterane reverberații”. Nu neapărat noutatea, ineditul şi originalitatea îi apropie pe toți aceşti scriitori, cât preocuparea pentru dimensiunea vie a spiritului uman, eliberat din şabloane şi convenții. Iar această componentă esențială a literaturii este, o spune Nicolae Balotă mai târziu, modernă: „S-ar putea spune că tot ce corespunde spiritului uman nesclerozat în şabloane este modern, că modernitatea corespunde efortului uman spre construirea unui univers inedit. Tot ce este autentic, valoros şi original, tot ce participă la progresul unuia sau altuia dintre tărâmurile activității umane, tot ce e prezent, activ şi fecund în conştiința unei epoci este modern”. Criteriul umanului este, deci, pentru Regman, ca de altfel şi pentru Negoițescu, dimensiunea modernă a operei, europeană, care o aliniază marii contemporaneități a literaturii.
Din cele expuse mai sus, se poate deduce, de asemenea, poziția lui Cornel Regman față de tradiție. În ultimul număr al revistei, autorul articolului Un regim pe sfârşite: tradiționalismul consemna cu satisfacție, odată cu sfârşitul războiului, tendința de înăbuşire a spiritului provincial şi declinul poeziei regionale, „ce se hrănea, toată, din îngrăşămintele generoase ale etnicului şi din cenuşa strămoşilor, exploatând nesățioasă toate resursele autohtone cu putință: istoria neamului, geografia, arheologia, etnografia etc., etc. – o poezie aşadar propagandistă şi jubiliară, cu iz didactic – ostăşesc mai totdeauna, pusă în slujba stăpânirii şi a scopurilor acesteia”. Ruptura – pentru că ea există – nu vizează tradiția poeziei patriotice în ansamblul ei, ci repudierea literaturii de venerație, confuză şi lipsită de conştiință artistică. În lipsa acestei calități, poezia „eşuează în epigonism, pastişă şi caricatură”, compromițând însuşi tradiționalismul autentic, consacrat de Vasile Voiculescu şi Ion Pillat: „uzând de uneltele înaintaşilor, ca şi de tertipurile lor poetice, însă fără conştiința «artistă» a celor care întemeiaseră Gândirea, lirica acestor epigoni nu putea decât compromite în chip lamentabil ideea de tradiționalism, căruia ajunge să-i accentueze până la caricatură defectele”. Articolul de față confirmă, de altfel, o concepție mai veche a autorului, pe care şi-a exprimat-o în debutul său publicistic, Ion Pillat, poet al tradiției (1942), şi anticipează preocuparea criticului de mai târziu – concretizată într-o propunere de editare, adresată, în 1976, Editurii Minerva – de a investiga direcția tradiționalistă în lirismul românesc dintre cele două războaie mondiale. Prevăzută a fi publicată în 1978, cu titlul provizoriu: Tradiționalismul în poezia românească, cercetarea se voia un studiu cu caracter monografic care să pună în valoare atât sursele, temele şi tendințele formulei tradiționaliste – ca „realitate bine structurată”, distinctă de sămănătorism şi gândirism, eliberată totodată de sub tutela modernismului –, cât şi principalele opere care au ilustrat-o, cu modalitățile lor specifice. Mai târziu, viziunea criticului despre tema în discuție se completează prin cronicile la volumele lui D. Micu („Gândirea” şi gândirismul), Ov. S. Crohmălniceanu (Literatura română între cele două războaie mondiale) şi Z. Ornea (Tradiționalism şi modernitate în deceniul al treilea), dar şi în articolul independent, Dialectica tradiție-inovație. 
În analiza artei poetice a lui Ion Pillat, Cornel Regman pleacă de la premisa că, deşi reflecția teoretică asupra poeziei este parte integrantă a creației sale, mai presus de orice, „el este un talent, un «neastâmpăr» artistic”. Inovator al substanței poetice şi experienței formale, poetul adoptă în primă fază lirismul tehnic, modern stilizat, al simboliştilor francezi („cam distant şi rece sub pana poetului nostru”) pe care îl suprapune unei capacități de emoție poetică autentic-românească. El armonizează, în felul acesta, modernismul expresiei cu sensibilitatea autohtonă, procedând deocamdată, insistă criticul, ca orice alt tradiționalist autentic care a transfigurat „artistic”, în acord cu tendințele moderne, o moştenire specific-românească. Pentru a descoperi, însă, în ce constă efigia particulară a poeziei lui Pillat, cheia de lectură stă înscrisă în „preferința acordată de poet «experienței» în sine, «temei» ca atare”. Opunând „peisajele” tematice din poezia lui Pillat, diferite de la un volum la altul, artei poetice a lui Arghezi, spre exemplu, axată pe o singură problematică, viitorul critic propune – avea puțin peste douăzeci de ani când îşi prezentase studiul în cadrul primului ciclu de conferințe studențeşti – o mică exegeză teoretică, interesantă ca problematică şi originală ca demonstrație ideatică: „făcând această distincție, înțeleg s-o întemeiez pe unghiul de vedere din care e văzută de o parte şi de alta materia, materialul poetic şi procedeele de a-l prelucra. În cazul tematicului, se acordă temei genului literar, în fine tiparului artistic, cu posibilitățile lor proprii de deformare a substanței poetice, un anume credit, lucruri pe care problematicul aproape că le ignoră. Astfel, câtă vreme unul e simetric, minuțios structurat, celălalt e asimetric; câtă vreme unul se cheltuie în organizarea aspectelor, ducând la inventivitate formală, peisaj multicolor, rafinamente, celălalt nu pare a pune preț pe ele”. Astfel, organizate în jurul câte unei viziuni mai ample, peisajele tematice ale poeziei lui Pillat evoluează de la reprezentarea parnasian-simbolistă a peisajului exotic la cea tradiționalistă a peisajului românesc şi, în fine, la modul „clasic sau neoclasic” (al peisajului eladic). Ceea ce le dă valoare particulară, însă, este predispoziția temperamentală a poetului, structura sa proprie („angrenajul intern”) care înscenează într-un anume fel, din unghiuri multiple şi perspective diverse, o atmosferă unitară ca substanță.
Ideea de bază a tuturor intervențiilor publicistice cu această temă este că, pe de-o parte, tradiționalismul autentic se caracterizează printr-o relație dialectică între inovație şi tradiție care „se pot constitui deopotrivă în matrice şi impuls, sau, cu alți termeni, în cuprins şi stil, în tipar şi mesaj, în «pat» germinativ şi semințe [...]”, şi, pe de altă parte, că modernismul e, de fapt, valorificarea „substanței locului” potrivit unei sensibilități artistice inovatoare. Analizat mai ales în poezie, fenomenul îşi dovedeşte importanța, deci, în talentul creatorilor de a provoca în operele lor ample confruntări între potențialitățile zestrei tradiționale şi noile formule creatoare, în acord cu tendințele lumii moderne şi ale artei universale, între tradiție şi spiritul modern, privite convergent şi nu antinomic.
Pe ideea confruntării de idei se construiesc şi comentariile la cărțile de critică ale lui E. Lovinescu, Vladimir Streinu şi Perpessicius, publicate în numerele 2, 3 şi 5 ale Revistei Cercului literar. În articolul În marginea ciclului junimist lovinescian, criticul pleacă de la premisa că dialogul lui E. Lovinescu cu critica lui Maiorescu îl situează „contrapunctic” nu numai pe criticul junimist în conştiința posterității, ci şi pe autorii (contemporani şi urmaşi) cu care el s-a aflat în relație: „pentru el [E. Lovinescu], Titu Maiorescu este personalitatea integrală în care se cuprind rând pe rând, de mai multe sau mai puține ori, toți ceilalți – contemporani şi urmaşi maiorescieni – priviți, fiecare în parte, sub tot alte şi alte unghiuri. În felul acesta, ampla confruntare lovinesciană la care este supus fără preget Titu Maiorescu face ca de fiecare dată criticul junimist să-şi dezvăluie o mereu inedită fizionomie, deşi purtând adânc imprimate trăsăturile originare – procedeu complex, nemaiîncercat în critica noastră, prin mijlocirea căruia E. Lovinescu ar fi reuşit să extragă până la urmă ultimul grăunte de aur dintr-un filon bogat, dar dificil”. Formulată la condițional-optativ, reuşita lui Lovinescu nu este, deci, deplină: „ar fi reuşit, doar! Căci, trebuie să recunoaştem, mai lipsesc din acest vast, ramificat sistem de explorare ultimele galerii [...]”. Asimilând el însuşi lecția criticii lovinesciene, ca toți cerchiştii, de altfel, Cornel Regman se angajează, la rândul lui, într-o confruntare deschisă cu ideile criticului de la Sburătorul. Recunoscând şi apreciind „opera mare” a lui E. Lovinescu, meritul de a fi impus stilul în critică („un astfel de mare stilist a fost E. Lovinescu însuşi”) şi, mai ales, calitatea sa de model critic european („atât de deosebit, spre pildă, de genul «clănțău», singurul față de care publicul nostru nutrea până ieri vreun interes”), tânărul critic nu se abține să nu-i reproşeze ipostaza moralistă în detrimentul criticii estetice: „scriitorul e aici atât de desăvârşit, încât mai că n-ar avea nevoie de tot acel aparat, de altfel onest şi nu prea complicat, istorico-literar şi care, chiar aşa fiind, suferă la tot pasul flexiunile modului său de moralist”. E aici o atitudine tot de factură cerchistă, căci Cornel Regman pledează pentru primatul valorii estetice, condiție fundamentală în interpretarea critică, fără de care celelalte valori nu-şi dovedesc însemnătatea: „opera de artă – explică I. Negoițescu în articolul inaugural al publicației, Perspectivă – poate cuprinde şi alte valori decât cea estetică. Dacă însă pe aceasta n-o cuprinde ea e nulă ca operă de artă”. Curios, chiar I. Negoițescu, cel care va înfiera vehement confuzia moralei cu estetica în artă, se lasă prins, la începuturi, în capcana prestigioasei activități a criticului de la Sburătorul, încât nu pridideşte a-i elogia criticului exemplul de moralitate, amintind abia în treacăt de autoritatea sa estetică. Admirația (vizibilă în „tonul familiar”) față de promotorul direcției moderne în critică şi, totodată, „latinul de totdeauna prin tot ce-a gândit şi înfăptuit” este explicabilă şi o întâlnim la amândoi criticii cerchişti, însă ceea ce îl nemulțumeşte pe Regman e când ea decade din drepturi rigoarea profesională, spiritul critic. Interesat de psihologia şi de resorturile interioare ale magistraturii critice lovinesciene, el însuşi caută acel echilibru între admirație şi luciditate, distanțare şi, deopotrivă, apropiere de propriul mentor. 
Atât din Manifest, cât şi din intervențiile în revistă, se poate distinge creditul mare pe care îl rezervă cerchiştii confruntării de idei şi viziunii constructive. Pe amândouă le postulează Regman în cronicile rezervate operelor lui Vl. Streinu (Clasicii noştri) şi Perpessicius (Jurnal de lector). Odată stabilit dezideratul „adevăratului critic” („o personalitate vie şi puternică înainte de toate, chiar supusă erorilor, dar având ceva din ingenuitatea oricărui veritabil creator, nu atât obsedat de «a spune frumos», dar de a spune potrivit unei viziuni constructive ample, fie ea de ordinul al doilea [...]”), Vl. Streinu nu vrea, iar Perpessicius nu ştie să devină arhitect. Mai mult, ultimul nu ştie nici să fie „critic”, nu pentru că i-ar lipsi comprehensiunea, ci datorită naturii sale prea... filantropice. A fi atât de radical cu autoritățile critice ale vremii pare mai mult decât un act de curaj, poate chiar un ostentativ teribilism. Începând cu aceste pagini, însă, Cornel Regman îşi dezvăluie acea pregnanță atitudinală şi stilistică cu care îl vom identifica şi în volumele ulterioare, născută şi pe un fond de inflexibilă severitate în raport cu lipsa de implicare a criticii la disocierea valorilor.
În articolele din Revista Cercului, Cornel Regman este consecvent cu sine însuşi (nu monocord!), dând la iveală de pe acum un stil personal, inimitabil şi dezinvolt, care l-a impus definitiv în conştiința posterității, dar şi o conştiință critică riguroasă. Un critic „deja format – va observa şi Victor Felea –, lăsând să se întrevadă desfăşurări de anvergură, împliniri mai presus de cele obişnuite”. Asimilând propriei naturi interogative lecția stilistică a lui Lovinescu şi cea profund-critică maioresciană („După Maiorescu, care a aşezat temeliile spiritului critic în cultura română, Domnia-Voastră ați reuşit, pe aceleaşi temelii, să dați stilul criticii literare”), Cornel Regman caută să se detaşeze de poză şi solemnități, iar soluția o găseşte în mereu reluatul joc complicitar cu publicul. Punctul culminant al spiritului său critic de debut îl atinge articolul caustic despre Constant Tonegaru, poetul de la Albatros, pe care revista cerchistă îl găzduise cu câteva poezii. În ultimul număr (triplu: 6-8), Cornel Regman îi dedică o cronică, intitulată: Constant Tonegaru: Plantații. Polemica sa nu are nimic de-a face cu persoana poetului – nici cu poezia sa neapărat – cât cu lirica promovată de grupul de la Albatros, ba chiar cu instituția criticii care apreciază o astfel de creație: „într-adevăr, bântuie printre poeții de tot tineri ai Capitalei şi printre emulii lor provinciali un soiu [sic!] de suprarealism de tipică interceptare bucureşteană, care, renunțând (de astă dată bucuros) la unele din procedeele vechilor suprarealişti (incomodul dicteu automatic, onirismul ininteligibil, obscurizarea barbiană a versului) şi-a însuşit, în schimb, în bună tradiție Urmuz, dar cu poze de Rică Venturiano jucând pe marele romantic, genul improvizației deşănțate, simularea candidă a pierderii firului, divagarea veselă, uşuratecă asupra unor subiecte de o oarecare gravitate... burgheză (burghezul e şi acum violent apostrofat), iar altădată specularea diurnului celui mai plat, dar cosmopolit [...]”. Renunțarea la poezia autentică este cel mai grav delict al poetului, mai ales că acesta are potențial („de fapt, poezia aceasta nu e lipsită în punctul de plecare de un puternic fond de lirism foarte valabil esteticeşte”), dar preferă să şi-l risipească cu bună ştiință în simulări, „confecționări” şi imitație. Crearea după rețetă, împrumutul formulei „bucureştene”, poezia ca bun comun, sunt cele mai mari dezavantaje ale unui autor, conducând la o poezie „a rictusului şi a pozei” – o modă poetică (ar spune şi Ştefan Aug. Doinaş): „o poezie a posturii, a măştii însăşi a poetului şi, ca atare, nu plastică şi contemplativă, ci mai degrabă teatrală, dansantă, de reacțiuni fermecătoare ale actorului, de arlechinade, ce pot fi rând pe rând nu numai grațioase şi decorative, dar şi sarcastice, caricaturale şi bufone, uneori evoluând chiar până la tragicul sublim ori grotesc”. Disocierea în epocă a cerchiştilor de generația poeților de la Albatros, care scriau o poezie ostentativ-libertină, pornită dintr-o atitudine avangardistă, îl fac pe critic să-i aducă imputări excesive poetului, de care se va dezice după două decenii, la publicarea articolului în volum, considerându-le porniri „de tinerețe”: „poet prea interesant ca să nu merite o atenție nemicşorătoare, din perspectiva prielnică pe care aprofundarea şi diversificarea lirismului românesc au dobândit-o încă în acea epocă şi de-atunci încoace, autorul Plantațiilor iese – s-o recunoaştem deschis – cam prea sistematic admonestat din viziunea oarecum criticistă pe care o ofeream în 1945”. Această viziune criticistă e, de fapt, şi un impuls interior de a reacționa ori de câte ori un autor sau altul îşi neglijează potențialul creator oferit de natură. De altfel, mai târziu, pe Constant Tonegaru şi pe Geo Dumitrescu îi va invoca Regman cel mai des ca deschizători de drum noilor generații de poeți.
Plasate la sfârşitul volumului Cărți, autori, tendințe, sub titulatura: Începuturi, studiile din Revista Cercului literar, aşezate în continuarea celui despre Ion Pillat din 1942 şi în imediata apropiere a cronicii dedicate lui Pompiliu Constantinescu (1947), privite alături de intervențiile din 1944, realizează un tablou amplu al primei etape a activității lui Cornel Regman, dând seama despre o perioadă când libertatea de creație era încă un drept. Administrate de critic ca o Postfață a autorului, aceste articole şi studii de început dezvăluie mai mult decât o profesiune de credință şi prea puțin din orgoliul unei magistraturi critice, mai degrabă, o fizionomie critică particulară, un talent stilistic aparte, dar şi însemnele unei opere de substanță. Născute în ambianța ideilor literar-estetice ale Cercului literar, ele sunt mai mult decât o operă de echipă, sunt cheia de înțelegere a propriei structuri moral-estetice, amestec de luciditate şi umor, creație şi rigoare.
 
This paper is partly supported by the Sectorial Operational Programme Human Resources Development (SOP HRD), financed from the European Social Fund and by the Romanian Government under the contract number POSDRU 80641