Interviu
Daniel Cristea-Enache
"A VENIT MOMENTUL SĂ SCRUTĂM CU CALM FENOMENUL LITERAR ROMÂNESC"
Articol publicat în ediția Viata Romaneasca 11 / 2008
– Stimate domnule Eugen Negrici, succesul cărții Iluziile literaturii române a întrecut multe aşteptări: poate şi pe ale dumneavoastră. Se întâmplă destul de rar ca o carte de critică să suscite un asemenea interes; să se epuizeze un tiraj şi să se tragă altul; să fie comentată şi dezbătută în toate publicațiile culturale... Am văzut, de curând, că discuțiile în jurul ei s-au mutat şi în ceea ce se numeşte blogosferă. Oameni care nu pot fi considerați experți în studiul literaturii, dar care au o vie curiozitate față de formele acesteia, s-au referit – pentru a le aproba ori contesta – la unele dintre tezele avansate în carte.
Estimați, când ați scris Iluziile literaturii române, că volumul va avea un asemenea impact? S-a mai întâmplat ca o carte a dumneavoastră să stârnească atât de multe şi aprinse comentarii?
– Am ştiut, în clipa însăşi a redactării unor capitole ale ei, a tuturor, de fapt, că va fi o carte care va contraria şi că vor fi cititori care să se simtă iritați, vexați de spiritul ei tăios, inconcesiv.
Autorii sunt în măsură să prepare efectele cărților lor ori numai să le presimtă. Dacă punctele de vedere avansate au puterea să zdruncine convingeri statornicite, consimțite, instituționalizate, sădite adânc în adâncul conştiinței cititorilor, faptul dă şi o satisfacție din speța celor demonice şi îmboldeşte scrisul. Nu e chiar ceva nou impulsul de a călca pe locuri minate şi de a stârni polemici. În mai toate cărțile mele, gândirea producătoare a avansat pe cărarea îngustă din marginea prăpastiei împinsă de curenții de aer ai primejdiei.
Gândeşte-te că teza „expresivității involuntare” a fost avansată în 1967 (într-un articol din „Ramuri”) în vremea în care relativitatea valorii, multiplicitatea unghiurilor de receptare, accentul pus pe forța modelatoare a destinatarului erau adevăruri greu de acceptat (de unde şi cei doi ani de călătorii pe la toate instituțiile cenzurii). Nu putea fi tolerată uşor nici îndrăzneala de a sistematiza poezia şi de a descoperi modurile de producere a ei, de a indica şi zonele rămase de acoperit în viitor, în vremea în care pentru foarte mulți poezia era inefabilă şi „misterul” ei inanalizabil. Până şi energia şi inventivitatea cu care am revelat expresivitatea literaturii vechi au avut o motivație polemică întrucât literatura noastră medievală păruse să rămână pe vecie în țarcul sursologilor, filologilor, culturalilor. Dar să sistematizăm şi aici puțin şi să vedem pe cine ar fi putut tulbura piatra aceasta aruncată în apele liniştite ale literaturii.
Nu mi-a fost greu să-mi imaginez că autorii de istorii literare care au apucat să ne livreze viziunile lor interpretative, străduindu-se în timp să consolideze tezele, ierarhiile şi decupajele lor istorice se vor simți traşi de mânecă şi opriți din avânt. Şi tot astfel, aceia dintre ei care au proiecte în curs de cristalizare vor fi prinşi cu piciorul ridicat în aer înainte de a păşi. Situația în ambele cazuri este incomodă şi întrucât cunosc bine specia orgolioasă a celor ocupați cu scrisul şi cu critica – specia noastră de fapt –, ştiam că niciunul dintre ei nu va avea tăria să se revizuiască, ori măcar să se lase clintit din proiectul lui încremenit, ori măcar să-mi ia în seamă tezele. Şi că, mai mult, vor reacționa în consecință, vehement, autoritar, şi eventual patriotic.
Era imposibil să mă sugestionez că nu voi auzi glasul vibrant şi demn al indignării patriotice.
Cât priveşte succesul – de care vorbeşti – la un public mai larg, dacă el, succesul, este real se datorează, cred, şi titlului care fie că dă oarecari satisfacții masochismului național, fie că invită la contestare.
Un titlu precum Iluzionările criticilor, care ar fi fost mai exact şi ar fi acoperit mai bine problematica, nu ar fi trezit probabil nici pe departe curiozitatea.
Ar mai fi ceva. Cred că multe dintre tezele avansate în carte aveau un început de contur în mintea tuturor celor ce au meditat vreodată asupra fenomenului românesc ori s-au simțit contrariați de opiniile excesive ale unor critici. Cartea nu face decât să ducă la capăt şi să dea corp doctrinar gândului incipient al ereziei.
Recunosc că nu ştiu să gestionez o situație de felul acesta, că sunt puțin speriat de agitația din jurul cărții. În comunism, am fost obişnuit să lucrez în tranşee şi din când în când să arăt ce mi-a ieşit prietenilor care făceau acelaşi lucru, departe de agitația lumii literare. Din motive de siguranță, am şi ales culoarul – ferit de ingerințele ideologice – al stilisticii, poeticii, şi al studiilor de literatură veche. Dacă scrierile mele au stârnit un oarecare interes atunci, acest interes s-a manifestat în cercul restrâns al elitei.
– În opinia mea, Iluziile literaturii române trebuie citită şi înțeleasă în binom critic cu Literatura română sub comunism. Un studiu sever-demitizant, tăind transversal istoria iluziilor autoconstruite şi întreținute în cultura noastră pe timpul regimului trecut, plus o sinteză, să-i spun aşa, constructivă, care extrage din aceeaşi perioadă şi analizează tot ceea ce este valoros artistic şi a scăpat, prin aceasta, ideologizării forțate.
Ați reflectat cumva asupra scrierii celor două cărți ca părți ale unei cercetări făcute cu rigoare şi autoreglare? Sau e vorba despre două proiecte intelectuale dezvoltate independent, fără o legătură de profunzime între ele?
– Observația este remarcabilă şi vine să-mi confirme sentimentul pe care mi l-a lăsat ultima lectură a cărții, cea din preziua intrării în procesul tipografic.
Între cele două studii există o legătură de profunzime şi chiar mai mult de atât. Mai cu seamă ea, perioada comunistă a fost un timp al efervescenței mitogenetice. Sentimentul concret al primejdiei şi impulsul protector generat de ea au născut un cult al cărții româneşti şi, când a fost posibil, o tendință de tabuizare şi mitizare a valorilor primejduite.
Spiritul critic nu s-a putut manifesta sau a intrat pentru mulți ani în hibernare pentru ca apoi, la ieşirea din grota stalinistă, să reacționeze inadecvat, iluzionându-se şi iluzionând.
Iluziile literaturii române îmi oferă, în bună măsură, cadrul general al unui posibil volum al III-lea al Literaturii române sub comunism, dedicat criticii şi istoriei literare.
Dacă aş fi cinic, l-aş putea lăsa aşa, neschimbat şi sumbru în semnificația lui de ansamblu, dar aşa cum am extras şi analizat tot ce e valoros artistic (în pofida ideologizării fenomenului literar) în proză, tot astfel voi proceda cu critica şi istoria literară.
– Opiniile unui autor asupra titlurilor ce-i aparțin trebuie exprimate cât mai rar şi luate, de ceilalți, sub beneficiu de inventar. Oricât am fi de obiectivi, ne este imposibil să ne raportăm la ceea ce scriem ca la un text străin, citit, abordat şi disecat din afară.
O ultimă problematizare pe marginea recentei dumneavoastră cărți. În cazul de față, critica iluziilor literaturii noastre include în mod vădit şi o autocritică. Altfel spus, v-ați recunoscut propriile investiții afective şi propriile mitologizări, în corpusul iluzionării generale şi compensatoare?
Credeți că există şi un risc al reversului, al deziluzionării, al demitizării? Se poate exagera şi în această direcție, penalizând mai mult sau mai profund decât era cazul? Şi cine fixează acest prag, cine trasează linia față de care putem spune că un construct cultural este mitizant ori demitizant?
– Trebuie mai întâi să precizez că nu-ți împărtăşesc convingerea că ar fi vorba de un studiu sever demitizant. În proiectul meu nu intră demitizarea, operație lesnicioasă, la îndemâna multora şi la modă. Am fost interesat de revelarea împrejurărilor care fac posibilă, şi chiar imposibil de evitat, mitizarea, iluzionarea. Şi, când am remarcat tentația redimensionării, amplificării şi idealizării operei unui scriitor, a unei scrieri anume, a unei perioade ori a unei generații, am făcut-o cu imense precauții şi recurgând, eventual, la opiniile altora, ale unor critici şi istorici literari de prestigiu care nici măcar nu-mi împărtăşeau ideile. Şi în orice caz fără satisfacția meschină a doborârii unui soclu şi mai curând întristat de ce trebuie să fac.
De altfel, nu m-am exclus nici o clipă din procesul iluzionării, sunt parte din el, mi-am reprezentat trecutul şi prezentul sub acelaşi impuls protector-compensator, reacționând, la fel ca mulți alți intelectuali, în fața primejdiei prezente, trecute sau posibile.
Singurele locuri din carte unde am fost tăios în opinii au fost cele dedicate obsesiilor noastre nobiliare şi poleirii trecutului literar îndepărtat. În acest caz special, tentațiile noastre protocroniste (fireşti la un popor cu o istorie nefericită) au fost fortificate de tezele oficiale ale protocronismului ceauşist, ceea ce a împins în aberație şi ridicol demersul.
Dar dacă nu demitizează şi are un autor care însuşi s-a iluzionat, atunci ce vrea să spună acest studiu?
Spune simplu că, intrați într-o nouă şi fastă etapă istorică în care noi şi literatura nu mai avem nevoie de iluzii pentru a supraviețui, a venit momentul să scrutăm cu calm fenomenul literar românesc pentru ca evoluția lui – pe care o văd optimist – să nu plece de pe un fundament mincinos.
– Ați scris studii şi cărți de referință atât pe subiecte de literatură veche, cât şi pe autori ai modernității româneşti. De la Grigore Ureche la Nichita Stănescu, distanța nu vi se pare totuşi prea mare? În epoca specializărilor tot mai înguste, mai este posibil un demers critic („ştiințific”) care să acopere analitic epoci, episteme, experiențe culturale atât de spațiate temporal şi, în mod fundamental, diferite?
– Aş putea să bravez şi să vorbesc despre faptul că iubesc adversitatea ori că mă simt bine doar în preajma a ceea ce e foarte vechi sau foarte nou. Ori să amintesc, sub auspicii semiotice, bizarele similitudini dintre stimulul foarte vechi şi foarte nou.
Pe de altă parte, dată fiind puținătatea textelor noastre medievale redactate cu intenție literară, sau a acelora apte de a le fi revelată literaritatea latentă, nu e chiar o performanță să acoperi (ca specialist în literatura modernă – să zicem) şi spațiul acestei epoci.
Explicația în cazul meu este însă una simplă şi prozaică.
Departe de biblioteca Academiei şi pus să predau, la Craiova, mai toate disciplinele de limbă, am realizat – şi nu prea repede, din păcate – că aş avea nevoie de un domeniu limitat, eventual ferit de ingerințele ideologiei, pe care să-l explorez în adâncime şi cu mijloacele pe care deja le stăpâneam: stilistice, poetice... Ele erau noi în peisajul vechisticii şi eficace, întrucât – cum ştim de la Kant – metoda creează obiectul. Răspunzând eu însumi impulsurilor compensatoare, speriat de puținătatea şi sărăcia artistică a literaturii vechi, am descoperit, spre a salva aparențele şi a întreține iluzia (!), expresivitatea involuntară – operator de care are nevoie textul care îmbătrâneşte şi îşi pierde atributele literare. Performanțele în acest nou domeniu mi-au înlesnit transferul după Revoluție la Universitatea Bucureşti, unde profesorul Cornea, decanul de atunci, avea nevoie de un vechist. „Mătură nouă – mătură bine” mi-a replicat dumnealui, când i-am mărturisit că nu am predat niciodată literatură veche. Şi a fost o experiență dramatică, consumată la o vârstă când elanul ți-l mai dă doar cafeaua. Dar a rezultat materia unei „istorii” a literaturii medievale în limba română (din care am publicat doar volumul întâi – despre Poezia medievală). Când, în circumstanțe pe care nu vreau să le pomenesc, mi s-a luat cursul de veche şi am fost transferat la antipod, adică la „contemporană”, m-am trezit într-o situație aproape imposibilă: un efort greu de imaginat de delimitare şi sistematizare, de organizare a unui material imens; nopți de lectură şi relectură etc., la o vârstă la care nici cafeaua nu mai iluzionează.
Aici ar trebui să invoc teoria obstacolului creator şi, evident, să-l citez pe Valéry pentru a lăsa să se înțeleagă că sunt mulțumit de ispravă.
De un anumit progres al ideii sunt, totuşi, conştient. Prin acest efort, mi-am consolidat convingerea mea veche cum că literatura română nu are o evoluție organică pe toată întinderea ei cronologică şi că două perioade se delimitează net prin autonomia, trăsăturile şi determinările lor specifice: cea medievală şi cea scrisă în comunism. Ele solicită instrumente specifice de observare şi în orice caz o analiză separată.
– Sunteți printre puținii critici literari care mai vorbesc astăzi despre Mircea Ciobanu. Dincolo de prețuirea pentru proza lui, există cumva la dumneavoastră şi o datorie de gratitudine pentru editorul Mircea Ciobanu, pentru omul din afara autorului de ficțiune? Care sunt scriitorii, profesorii, criticii, mentorii cu care – din acest unghi uman – ați fi bucuros să vă reîntâlniți cândva? Ce întâlniri decisive, sub raport formativ, apar în traiectoria dumneavoastră biografică?
– Aş fi fericit să nu fiu socotit cel din urmă admirator al lui Mircea Ciobanu şi să aflu că N. Manolescu a scris în Istoria sa măcar o parte din ceea ce spune ori de câte ori vine vorba de prietenul meu de o viață, Mircea Ciobanu. Nădăjduiesc de asemenea ca Istoriile lui Mircea Ciobanu, după ce au fost într-un sfârşit reeditate convenabil, să fie redescoperite în toată splendoarea lor stilistică şi introduse în canon împreună cu poezia sa religioasă – una din puținele de acest fel şi de tăria ei de la noi.
Îşi aşteaptă editorul un număr uriaş de însemnări zilnice – extraordinare ca putere de pătrundere şi reverberație ideatică –, caiete întregi de comentarii la scrierile biblice de o subtilitate care le-ar face oricând publicabile în țările unde contează textul şi nu tradiția.
Ai dreptate, a fost omul providențial al biografiei mele şi aş fi rămas un belfer universitar, frivol şi simpatic, cu CV-ul alcătuit din articolaşe şi comunicări, dacă, în 1968, nu ar fi avut ideea năstruşnică de a mă trece într-un contract fictiv de editare, de a mă pune să-l semnez şi de a mă face, prin telefoane zilnice, să mă ruşinez că nu-l pot onora.
Când, fără nici o experiență anterioară în ale scrisului, după un an şi jumătate de muncă halucinantă, printre cuvintele mele şi ale lui Antim,
i-am pus manuscrisul pe masa lui de redactor la ESPLA, a rămas blocat. Mă trecuse la „rateuri”. Nu se aştepta cum nu mă aşteptasem nici eu să duc la capăt ceva. „This was the beginning of a beautiful friendship.” Dragă Daniel, ai avut norocul să creşti în casa unui om remarcabil şi ştii ce înseamnă să fii în preajma cuiva care îți încarcă zilnic moleculele cu spiritul întremător al culturii. Ai cunoscut excepția. Dar te-ai mişcat deja şi în lumea noastră scriitoricească de azi şi în cea obişnuită, de toate zilele, şi nu cred că nu ai fost decepționat de nivelul discuțiilor, de amploarea ranchiunelor şi de domnia goalei vanități.
Mircea Ciobanu era marea excepție. Rareori poți întâlni în aceeaşi persoană un profesionist al scrisului şi un iubitor de literatură, un intelectual de înaltă ținută şi care nu şi-a pierdut căldura umană a adolescentului, visător şi ştrengar. Erudiția, cunoştințele lui copleşitoare din domeniul Vechiului Testament, al textelor biblice şi al cărților vechi româneşti se preschimbau în idei fierbinți şi în evocări de lumi uitate. Mă îmbăiam în lumea lui şi mă simțeam bine, eu, care rareori mă simt bine. Fireşte, în traiectoria mea intelectuală, am avut întâlniri importante (unele decisive sub raport formativ: Barthes, Eco, Nietzsche), dar cu el, cu Mircea Ciobanu, aş fi bucuros să mă reîntâlnesc cândva.
– L-ați întâlnit, în mai multe rânduri, şi pe Ion D. Sîrbu. V-aş ruga
să-i faceți un portret celui ajuns în Isarlîkul craiovean, omul cu o existență atât de dramatică şi cu o posteritate atât de vie.
– Nu ştiu cum se simt craiovenii, dar eu, după două decenii de la moartea lui I.D. Sîrbu, sunt apăsat de o mare şi grea ruşine. Nu am fost alături de el atâta vreme cât ar fi fost bine, chiar rezonabil să fiu, nu m-am bucurat îndeajuns în urbe de sclipitoarea lui prezență intelectuală, nu am umplut golul din jur cu preaplinul cu care descinsese el în Isarlîk. Nu a fost să fie, ceva nu s-a legat sau, vei vedea, cineva s-a străduit să deşire orice început. Dacă încerc acum o explicație, o fac spre a reaminti climatul acela de teroare surdă, de suspiciune generalizată, care rareori a favorizat intimitatea reală şi coborârea gardei, ca între prieteni. Ajunsesem universitar sub auspiciile anului de grație 1964, dar veneam din familia unui ofițer deblocat care nu pierdea nici o ocazie să-mi aducă aminte, cu o disperare în ochi imposibil de ignorat: cât de vulnerabil sunt şi cum trebuie să evit orice breşă în sistemul de zăvoare.
Printre sfaturile care m-au ferit de complicații dar care mi-au împuținat universul şi mi-au adâncit izolarea a fost acela de a evita, cu orice preț, pe cei ieşiți de curând din puşcăriile politice, întrucât eliberarea fusese condiționată...
Sfat nu lipsit de înțelepciune dacă îmi amintesc, şi îmi amintesc nu fără un frison, fraza spusă – mai curând strigată mie cu obidă – de Sîrbu, când devenisem mai apropiați: „Negrici, m-au turnat şi mă toarnă vechii mei prieteni. Nu sunt supărat, ci doar mâhnit.”
Peste câteva luni, unul dintre ei va ține un discurs vibrant şi impecabil, ca retorică a elogiului, la înmormântarea, sub un soare nimicitor, a prozatorului.
La drept vorbind, ceea ce era lăsat la vedere, ceea ce punea pe taraba târgului scriitorul Sîrbu, era decepționant. Ani la rând, eu nu am bănuit câtă nitroglicerină ascund sertarele secretarului literar al Teatrului Național – autorul, la suprafață, al unor piese de oarecare rezonanță patriotică şi al unor proze-insectar (Şoarecele B şi alte povestiri).
Era al treilea sau al patrulea personaj din Craiova care se recomanda ca fost asistent al lui Blaga, iar eu eram la vârsta mefienței şi a obrăzniciei. De altfel, cred că şi el avea o părere proastă despre produsele intelectuale ale universităților comuniste şi nu dădea doi bani pe intelighenția craioveană. Nu-mi amintesc cum şi când s-a produs apropierea, dar bănuiesc că un rol l-a avut din nou Mircea Ciobanu, care mă vizita des la Craiova (avid de peisajele sahariene de la Sadova) şi care se zbătea să-i scoată Lupul şi Catedrala. Prețuirea mea pentru Gary a crescut de la o zi la alta odată cu întâlnirile care se întâmplau acum să fie la facultate, la lectoratul francez, unde venea după cărți. Reticența treptat s-a topit şi s-a preschimbat în entuziasm, căci boala îl făcuse liber şi spectaculos. Regimul însuşi era bătrân şi bolnav şi întrucâtva mai liber, şi nu prin voința conducătorului, ci prin lehamitea slugilor lui.
În acest răstimp al conivențelor şi al privirilor cu subînțeles schimbate între călăi şi victime, am izbutit să obțin aprobarea rectorului pentru organizarea unui ciclu de conferințe, un binevenit – deşi tardiv – prilej de reîntâlnire a marelui prozator, a universitarului Sîrbu cu studenții. Eram mândru de ce izbutisem. Nu s-a legat nici atunci. N-a fost să fie. Cineva s-a pus între noi şi iarăşi am dat greş. Cu numai o oră înaintea primei conferințe, am fost chemat de rector, care, stingherit şi roşu la față, mi-a comunicat că totul se contramandează şi că sunt... sesizări. Şi aici mi-a făcut cunoscutul, în epocă, gest al degetelor duse la epoleți. Mâna lungă a securității cotrobăia încă după muribundul Sîrbu.
– La finalul acestui interviu, pentru care vă mulțumesc, nişte întrebări... țintite. Mai mergeți la vânătoare? Cum a fost prima oară? Ce s-a schimbat de atunci?
– Ah, vânătoarea, mă temeam că mă vei ținti cu întrebarea aceasta, care, nu o să-ți vină să crezi, mă crispează. Pasiunea aceasta şi-a pierdut prestigiul cultural şi însemnele aristocratice. Declinul ei a început demult, aş zice că odată cu acela al literaturii din primii ani bolşevici. Aş putea dezvolta paralela dar mi-e lehamite. Atunci s-a legiferat vânătoarea colectivă şi câinii (adică stăpânii noştri şi fala vânătorii) au devenit inutili şi neaveniți, iar vânătorii adevărați, ca şi scriitorii adevărați, au început să dispară.
Au venit după o vreme activiştii ceauşişti şi şefii de instituții socialiste pe care i-a apucat, nu ştiu cum, imitându-l pe vânătorul şef al R.S.R., dorința fierbinte de a scotoci coclaurii şi de a împuşca vânatul, vânatul mare, cât mai mare cu putință şi cât mai repede posibil. Aşezați în cele mai bune standuri, în locurile de trecere „obligatorii”, stricau pânda pălăvrăgind despre şedințe şi despre fotbal, înfulecând cotletele lor de la bucătăria partidului, trăgând la întâmplare şi nu o dată în vecini. De pe la 11, însă, dădeau semne de impaciență: era de bine să bifeze şi meciul unde, fireşte, la tribuna oficială, se afla tov. secretar județean. La drept vorbind, ei împlineau – ca şi scriitorii oficiali ai regimului – un ritual al promovării sociale şi, de îndată ce rămâneam singuri, ne vedeam de vânătoare. Şi o făceam mai curând discret şi pe ascuns, cam în felul în care toate lucrurile bune se făceau atunci (inclusiv literatura). Dar ideea pe care populația înfometată şi-o formase despre vânătoare era, la sfârşitul regimului, una neagră: o scârboasă ocupație ceauşistă.
Au apărut, pe urmă, îmbogățiții Revoluției, băieții aceia cu cefele pline, raşi în cap, cu gipanele lor mai înalte decât foioasele patriei, cu puştile lor supersofisticate, cu legăturile lor ilicite cu pădurarii şi şefii de ocoale. Ei au cumpărat tot ce se poate cumpăra, luând în arendă suprafețe cât Oltenia şi transformând din nou pe vânătorii de vocație în tolerați.
Ce să mai spun de tirul la cocina domnului Țiriac şi de sutele de victime cu păr şi copite ale traficului de influență. Într-o tristă măsură, vânătoarea a devenit o ocupație trivială. Şi te-ntrebi ce-a mai rămas din eleganța şi farmecul ei literar. Populația demonizează acest sport, şi pe bună dreptate. Ce să-ți spun, aproape că mi-e ruşine să recunosc ce a însemnat vânătoarea în viața mea.
Şi mai e ceva, Daniel, vânătoarea aparține unei vârste. După ce nu o mai ai, prelungeşti artificial senzațiile şi suplineşti, precum scriitorii la senectute, prin trucuri stilistice şi rememorări, puterea făptuirii.
Prietenii, fermecătorii mei prieteni de vânătoare au îmbătrânit sau au murit. Cu ei mai conversez doar în vise şi tot acolo bat crângurile cu neprețuita Fofo, cățeaua mea de vânătoare, cea totdeauna cu noroc. Crângurile înseşi au făcut loc vilelor, iar eu însumi mă străduiesc mereu şi inutil să-mi înnoiesc garderoba cu haine de vânătoare şi şepci kaki, pentru a sugera prezența în act şi a mă iluziona că particip.
DANIEL CRISTEA-ENACHE
Estimați, când ați scris Iluziile literaturii române, că volumul va avea un asemenea impact? S-a mai întâmplat ca o carte a dumneavoastră să stârnească atât de multe şi aprinse comentarii?
– Am ştiut, în clipa însăşi a redactării unor capitole ale ei, a tuturor, de fapt, că va fi o carte care va contraria şi că vor fi cititori care să se simtă iritați, vexați de spiritul ei tăios, inconcesiv.
Autorii sunt în măsură să prepare efectele cărților lor ori numai să le presimtă. Dacă punctele de vedere avansate au puterea să zdruncine convingeri statornicite, consimțite, instituționalizate, sădite adânc în adâncul conştiinței cititorilor, faptul dă şi o satisfacție din speța celor demonice şi îmboldeşte scrisul. Nu e chiar ceva nou impulsul de a călca pe locuri minate şi de a stârni polemici. În mai toate cărțile mele, gândirea producătoare a avansat pe cărarea îngustă din marginea prăpastiei împinsă de curenții de aer ai primejdiei.
Gândeşte-te că teza „expresivității involuntare” a fost avansată în 1967 (într-un articol din „Ramuri”) în vremea în care relativitatea valorii, multiplicitatea unghiurilor de receptare, accentul pus pe forța modelatoare a destinatarului erau adevăruri greu de acceptat (de unde şi cei doi ani de călătorii pe la toate instituțiile cenzurii). Nu putea fi tolerată uşor nici îndrăzneala de a sistematiza poezia şi de a descoperi modurile de producere a ei, de a indica şi zonele rămase de acoperit în viitor, în vremea în care pentru foarte mulți poezia era inefabilă şi „misterul” ei inanalizabil. Până şi energia şi inventivitatea cu care am revelat expresivitatea literaturii vechi au avut o motivație polemică întrucât literatura noastră medievală păruse să rămână pe vecie în țarcul sursologilor, filologilor, culturalilor. Dar să sistematizăm şi aici puțin şi să vedem pe cine ar fi putut tulbura piatra aceasta aruncată în apele liniştite ale literaturii.
Nu mi-a fost greu să-mi imaginez că autorii de istorii literare care au apucat să ne livreze viziunile lor interpretative, străduindu-se în timp să consolideze tezele, ierarhiile şi decupajele lor istorice se vor simți traşi de mânecă şi opriți din avânt. Şi tot astfel, aceia dintre ei care au proiecte în curs de cristalizare vor fi prinşi cu piciorul ridicat în aer înainte de a păşi. Situația în ambele cazuri este incomodă şi întrucât cunosc bine specia orgolioasă a celor ocupați cu scrisul şi cu critica – specia noastră de fapt –, ştiam că niciunul dintre ei nu va avea tăria să se revizuiască, ori măcar să se lase clintit din proiectul lui încremenit, ori măcar să-mi ia în seamă tezele. Şi că, mai mult, vor reacționa în consecință, vehement, autoritar, şi eventual patriotic.
Era imposibil să mă sugestionez că nu voi auzi glasul vibrant şi demn al indignării patriotice.
Cât priveşte succesul – de care vorbeşti – la un public mai larg, dacă el, succesul, este real se datorează, cred, şi titlului care fie că dă oarecari satisfacții masochismului național, fie că invită la contestare.
Un titlu precum Iluzionările criticilor, care ar fi fost mai exact şi ar fi acoperit mai bine problematica, nu ar fi trezit probabil nici pe departe curiozitatea.
Ar mai fi ceva. Cred că multe dintre tezele avansate în carte aveau un început de contur în mintea tuturor celor ce au meditat vreodată asupra fenomenului românesc ori s-au simțit contrariați de opiniile excesive ale unor critici. Cartea nu face decât să ducă la capăt şi să dea corp doctrinar gândului incipient al ereziei.
Recunosc că nu ştiu să gestionez o situație de felul acesta, că sunt puțin speriat de agitația din jurul cărții. În comunism, am fost obişnuit să lucrez în tranşee şi din când în când să arăt ce mi-a ieşit prietenilor care făceau acelaşi lucru, departe de agitația lumii literare. Din motive de siguranță, am şi ales culoarul – ferit de ingerințele ideologice – al stilisticii, poeticii, şi al studiilor de literatură veche. Dacă scrierile mele au stârnit un oarecare interes atunci, acest interes s-a manifestat în cercul restrâns al elitei.
– În opinia mea, Iluziile literaturii române trebuie citită şi înțeleasă în binom critic cu Literatura română sub comunism. Un studiu sever-demitizant, tăind transversal istoria iluziilor autoconstruite şi întreținute în cultura noastră pe timpul regimului trecut, plus o sinteză, să-i spun aşa, constructivă, care extrage din aceeaşi perioadă şi analizează tot ceea ce este valoros artistic şi a scăpat, prin aceasta, ideologizării forțate.
Ați reflectat cumva asupra scrierii celor două cărți ca părți ale unei cercetări făcute cu rigoare şi autoreglare? Sau e vorba despre două proiecte intelectuale dezvoltate independent, fără o legătură de profunzime între ele?
– Observația este remarcabilă şi vine să-mi confirme sentimentul pe care mi l-a lăsat ultima lectură a cărții, cea din preziua intrării în procesul tipografic.
Între cele două studii există o legătură de profunzime şi chiar mai mult de atât. Mai cu seamă ea, perioada comunistă a fost un timp al efervescenței mitogenetice. Sentimentul concret al primejdiei şi impulsul protector generat de ea au născut un cult al cărții româneşti şi, când a fost posibil, o tendință de tabuizare şi mitizare a valorilor primejduite.
Spiritul critic nu s-a putut manifesta sau a intrat pentru mulți ani în hibernare pentru ca apoi, la ieşirea din grota stalinistă, să reacționeze inadecvat, iluzionându-se şi iluzionând.
Iluziile literaturii române îmi oferă, în bună măsură, cadrul general al unui posibil volum al III-lea al Literaturii române sub comunism, dedicat criticii şi istoriei literare.
Dacă aş fi cinic, l-aş putea lăsa aşa, neschimbat şi sumbru în semnificația lui de ansamblu, dar aşa cum am extras şi analizat tot ce e valoros artistic (în pofida ideologizării fenomenului literar) în proză, tot astfel voi proceda cu critica şi istoria literară.
– Opiniile unui autor asupra titlurilor ce-i aparțin trebuie exprimate cât mai rar şi luate, de ceilalți, sub beneficiu de inventar. Oricât am fi de obiectivi, ne este imposibil să ne raportăm la ceea ce scriem ca la un text străin, citit, abordat şi disecat din afară.
O ultimă problematizare pe marginea recentei dumneavoastră cărți. În cazul de față, critica iluziilor literaturii noastre include în mod vădit şi o autocritică. Altfel spus, v-ați recunoscut propriile investiții afective şi propriile mitologizări, în corpusul iluzionării generale şi compensatoare?
Credeți că există şi un risc al reversului, al deziluzionării, al demitizării? Se poate exagera şi în această direcție, penalizând mai mult sau mai profund decât era cazul? Şi cine fixează acest prag, cine trasează linia față de care putem spune că un construct cultural este mitizant ori demitizant?
– Trebuie mai întâi să precizez că nu-ți împărtăşesc convingerea că ar fi vorba de un studiu sever demitizant. În proiectul meu nu intră demitizarea, operație lesnicioasă, la îndemâna multora şi la modă. Am fost interesat de revelarea împrejurărilor care fac posibilă, şi chiar imposibil de evitat, mitizarea, iluzionarea. Şi, când am remarcat tentația redimensionării, amplificării şi idealizării operei unui scriitor, a unei scrieri anume, a unei perioade ori a unei generații, am făcut-o cu imense precauții şi recurgând, eventual, la opiniile altora, ale unor critici şi istorici literari de prestigiu care nici măcar nu-mi împărtăşeau ideile. Şi în orice caz fără satisfacția meschină a doborârii unui soclu şi mai curând întristat de ce trebuie să fac.
De altfel, nu m-am exclus nici o clipă din procesul iluzionării, sunt parte din el, mi-am reprezentat trecutul şi prezentul sub acelaşi impuls protector-compensator, reacționând, la fel ca mulți alți intelectuali, în fața primejdiei prezente, trecute sau posibile.
Singurele locuri din carte unde am fost tăios în opinii au fost cele dedicate obsesiilor noastre nobiliare şi poleirii trecutului literar îndepărtat. În acest caz special, tentațiile noastre protocroniste (fireşti la un popor cu o istorie nefericită) au fost fortificate de tezele oficiale ale protocronismului ceauşist, ceea ce a împins în aberație şi ridicol demersul.
Dar dacă nu demitizează şi are un autor care însuşi s-a iluzionat, atunci ce vrea să spună acest studiu?
Spune simplu că, intrați într-o nouă şi fastă etapă istorică în care noi şi literatura nu mai avem nevoie de iluzii pentru a supraviețui, a venit momentul să scrutăm cu calm fenomenul literar românesc pentru ca evoluția lui – pe care o văd optimist – să nu plece de pe un fundament mincinos.
– Ați scris studii şi cărți de referință atât pe subiecte de literatură veche, cât şi pe autori ai modernității româneşti. De la Grigore Ureche la Nichita Stănescu, distanța nu vi se pare totuşi prea mare? În epoca specializărilor tot mai înguste, mai este posibil un demers critic („ştiințific”) care să acopere analitic epoci, episteme, experiențe culturale atât de spațiate temporal şi, în mod fundamental, diferite?
– Aş putea să bravez şi să vorbesc despre faptul că iubesc adversitatea ori că mă simt bine doar în preajma a ceea ce e foarte vechi sau foarte nou. Ori să amintesc, sub auspicii semiotice, bizarele similitudini dintre stimulul foarte vechi şi foarte nou.
Pe de altă parte, dată fiind puținătatea textelor noastre medievale redactate cu intenție literară, sau a acelora apte de a le fi revelată literaritatea latentă, nu e chiar o performanță să acoperi (ca specialist în literatura modernă – să zicem) şi spațiul acestei epoci.
Explicația în cazul meu este însă una simplă şi prozaică.
Departe de biblioteca Academiei şi pus să predau, la Craiova, mai toate disciplinele de limbă, am realizat – şi nu prea repede, din păcate – că aş avea nevoie de un domeniu limitat, eventual ferit de ingerințele ideologiei, pe care să-l explorez în adâncime şi cu mijloacele pe care deja le stăpâneam: stilistice, poetice... Ele erau noi în peisajul vechisticii şi eficace, întrucât – cum ştim de la Kant – metoda creează obiectul. Răspunzând eu însumi impulsurilor compensatoare, speriat de puținătatea şi sărăcia artistică a literaturii vechi, am descoperit, spre a salva aparențele şi a întreține iluzia (!), expresivitatea involuntară – operator de care are nevoie textul care îmbătrâneşte şi îşi pierde atributele literare. Performanțele în acest nou domeniu mi-au înlesnit transferul după Revoluție la Universitatea Bucureşti, unde profesorul Cornea, decanul de atunci, avea nevoie de un vechist. „Mătură nouă – mătură bine” mi-a replicat dumnealui, când i-am mărturisit că nu am predat niciodată literatură veche. Şi a fost o experiență dramatică, consumată la o vârstă când elanul ți-l mai dă doar cafeaua. Dar a rezultat materia unei „istorii” a literaturii medievale în limba română (din care am publicat doar volumul întâi – despre Poezia medievală). Când, în circumstanțe pe care nu vreau să le pomenesc, mi s-a luat cursul de veche şi am fost transferat la antipod, adică la „contemporană”, m-am trezit într-o situație aproape imposibilă: un efort greu de imaginat de delimitare şi sistematizare, de organizare a unui material imens; nopți de lectură şi relectură etc., la o vârstă la care nici cafeaua nu mai iluzionează.
Aici ar trebui să invoc teoria obstacolului creator şi, evident, să-l citez pe Valéry pentru a lăsa să se înțeleagă că sunt mulțumit de ispravă.
De un anumit progres al ideii sunt, totuşi, conştient. Prin acest efort, mi-am consolidat convingerea mea veche cum că literatura română nu are o evoluție organică pe toată întinderea ei cronologică şi că două perioade se delimitează net prin autonomia, trăsăturile şi determinările lor specifice: cea medievală şi cea scrisă în comunism. Ele solicită instrumente specifice de observare şi în orice caz o analiză separată.
– Sunteți printre puținii critici literari care mai vorbesc astăzi despre Mircea Ciobanu. Dincolo de prețuirea pentru proza lui, există cumva la dumneavoastră şi o datorie de gratitudine pentru editorul Mircea Ciobanu, pentru omul din afara autorului de ficțiune? Care sunt scriitorii, profesorii, criticii, mentorii cu care – din acest unghi uman – ați fi bucuros să vă reîntâlniți cândva? Ce întâlniri decisive, sub raport formativ, apar în traiectoria dumneavoastră biografică?
– Aş fi fericit să nu fiu socotit cel din urmă admirator al lui Mircea Ciobanu şi să aflu că N. Manolescu a scris în Istoria sa măcar o parte din ceea ce spune ori de câte ori vine vorba de prietenul meu de o viață, Mircea Ciobanu. Nădăjduiesc de asemenea ca Istoriile lui Mircea Ciobanu, după ce au fost într-un sfârşit reeditate convenabil, să fie redescoperite în toată splendoarea lor stilistică şi introduse în canon împreună cu poezia sa religioasă – una din puținele de acest fel şi de tăria ei de la noi.
Îşi aşteaptă editorul un număr uriaş de însemnări zilnice – extraordinare ca putere de pătrundere şi reverberație ideatică –, caiete întregi de comentarii la scrierile biblice de o subtilitate care le-ar face oricând publicabile în țările unde contează textul şi nu tradiția.
Ai dreptate, a fost omul providențial al biografiei mele şi aş fi rămas un belfer universitar, frivol şi simpatic, cu CV-ul alcătuit din articolaşe şi comunicări, dacă, în 1968, nu ar fi avut ideea năstruşnică de a mă trece într-un contract fictiv de editare, de a mă pune să-l semnez şi de a mă face, prin telefoane zilnice, să mă ruşinez că nu-l pot onora.
Când, fără nici o experiență anterioară în ale scrisului, după un an şi jumătate de muncă halucinantă, printre cuvintele mele şi ale lui Antim,
i-am pus manuscrisul pe masa lui de redactor la ESPLA, a rămas blocat. Mă trecuse la „rateuri”. Nu se aştepta cum nu mă aşteptasem nici eu să duc la capăt ceva. „This was the beginning of a beautiful friendship.” Dragă Daniel, ai avut norocul să creşti în casa unui om remarcabil şi ştii ce înseamnă să fii în preajma cuiva care îți încarcă zilnic moleculele cu spiritul întremător al culturii. Ai cunoscut excepția. Dar te-ai mişcat deja şi în lumea noastră scriitoricească de azi şi în cea obişnuită, de toate zilele, şi nu cred că nu ai fost decepționat de nivelul discuțiilor, de amploarea ranchiunelor şi de domnia goalei vanități.
Mircea Ciobanu era marea excepție. Rareori poți întâlni în aceeaşi persoană un profesionist al scrisului şi un iubitor de literatură, un intelectual de înaltă ținută şi care nu şi-a pierdut căldura umană a adolescentului, visător şi ştrengar. Erudiția, cunoştințele lui copleşitoare din domeniul Vechiului Testament, al textelor biblice şi al cărților vechi româneşti se preschimbau în idei fierbinți şi în evocări de lumi uitate. Mă îmbăiam în lumea lui şi mă simțeam bine, eu, care rareori mă simt bine. Fireşte, în traiectoria mea intelectuală, am avut întâlniri importante (unele decisive sub raport formativ: Barthes, Eco, Nietzsche), dar cu el, cu Mircea Ciobanu, aş fi bucuros să mă reîntâlnesc cândva.
– L-ați întâlnit, în mai multe rânduri, şi pe Ion D. Sîrbu. V-aş ruga
să-i faceți un portret celui ajuns în Isarlîkul craiovean, omul cu o existență atât de dramatică şi cu o posteritate atât de vie.
– Nu ştiu cum se simt craiovenii, dar eu, după două decenii de la moartea lui I.D. Sîrbu, sunt apăsat de o mare şi grea ruşine. Nu am fost alături de el atâta vreme cât ar fi fost bine, chiar rezonabil să fiu, nu m-am bucurat îndeajuns în urbe de sclipitoarea lui prezență intelectuală, nu am umplut golul din jur cu preaplinul cu care descinsese el în Isarlîk. Nu a fost să fie, ceva nu s-a legat sau, vei vedea, cineva s-a străduit să deşire orice început. Dacă încerc acum o explicație, o fac spre a reaminti climatul acela de teroare surdă, de suspiciune generalizată, care rareori a favorizat intimitatea reală şi coborârea gardei, ca între prieteni. Ajunsesem universitar sub auspiciile anului de grație 1964, dar veneam din familia unui ofițer deblocat care nu pierdea nici o ocazie să-mi aducă aminte, cu o disperare în ochi imposibil de ignorat: cât de vulnerabil sunt şi cum trebuie să evit orice breşă în sistemul de zăvoare.
Printre sfaturile care m-au ferit de complicații dar care mi-au împuținat universul şi mi-au adâncit izolarea a fost acela de a evita, cu orice preț, pe cei ieşiți de curând din puşcăriile politice, întrucât eliberarea fusese condiționată...
Sfat nu lipsit de înțelepciune dacă îmi amintesc, şi îmi amintesc nu fără un frison, fraza spusă – mai curând strigată mie cu obidă – de Sîrbu, când devenisem mai apropiați: „Negrici, m-au turnat şi mă toarnă vechii mei prieteni. Nu sunt supărat, ci doar mâhnit.”
Peste câteva luni, unul dintre ei va ține un discurs vibrant şi impecabil, ca retorică a elogiului, la înmormântarea, sub un soare nimicitor, a prozatorului.
La drept vorbind, ceea ce era lăsat la vedere, ceea ce punea pe taraba târgului scriitorul Sîrbu, era decepționant. Ani la rând, eu nu am bănuit câtă nitroglicerină ascund sertarele secretarului literar al Teatrului Național – autorul, la suprafață, al unor piese de oarecare rezonanță patriotică şi al unor proze-insectar (Şoarecele B şi alte povestiri).
Era al treilea sau al patrulea personaj din Craiova care se recomanda ca fost asistent al lui Blaga, iar eu eram la vârsta mefienței şi a obrăzniciei. De altfel, cred că şi el avea o părere proastă despre produsele intelectuale ale universităților comuniste şi nu dădea doi bani pe intelighenția craioveană. Nu-mi amintesc cum şi când s-a produs apropierea, dar bănuiesc că un rol l-a avut din nou Mircea Ciobanu, care mă vizita des la Craiova (avid de peisajele sahariene de la Sadova) şi care se zbătea să-i scoată Lupul şi Catedrala. Prețuirea mea pentru Gary a crescut de la o zi la alta odată cu întâlnirile care se întâmplau acum să fie la facultate, la lectoratul francez, unde venea după cărți. Reticența treptat s-a topit şi s-a preschimbat în entuziasm, căci boala îl făcuse liber şi spectaculos. Regimul însuşi era bătrân şi bolnav şi întrucâtva mai liber, şi nu prin voința conducătorului, ci prin lehamitea slugilor lui.
În acest răstimp al conivențelor şi al privirilor cu subînțeles schimbate între călăi şi victime, am izbutit să obțin aprobarea rectorului pentru organizarea unui ciclu de conferințe, un binevenit – deşi tardiv – prilej de reîntâlnire a marelui prozator, a universitarului Sîrbu cu studenții. Eram mândru de ce izbutisem. Nu s-a legat nici atunci. N-a fost să fie. Cineva s-a pus între noi şi iarăşi am dat greş. Cu numai o oră înaintea primei conferințe, am fost chemat de rector, care, stingherit şi roşu la față, mi-a comunicat că totul se contramandează şi că sunt... sesizări. Şi aici mi-a făcut cunoscutul, în epocă, gest al degetelor duse la epoleți. Mâna lungă a securității cotrobăia încă după muribundul Sîrbu.
– La finalul acestui interviu, pentru care vă mulțumesc, nişte întrebări... țintite. Mai mergeți la vânătoare? Cum a fost prima oară? Ce s-a schimbat de atunci?
– Ah, vânătoarea, mă temeam că mă vei ținti cu întrebarea aceasta, care, nu o să-ți vină să crezi, mă crispează. Pasiunea aceasta şi-a pierdut prestigiul cultural şi însemnele aristocratice. Declinul ei a început demult, aş zice că odată cu acela al literaturii din primii ani bolşevici. Aş putea dezvolta paralela dar mi-e lehamite. Atunci s-a legiferat vânătoarea colectivă şi câinii (adică stăpânii noştri şi fala vânătorii) au devenit inutili şi neaveniți, iar vânătorii adevărați, ca şi scriitorii adevărați, au început să dispară.
Au venit după o vreme activiştii ceauşişti şi şefii de instituții socialiste pe care i-a apucat, nu ştiu cum, imitându-l pe vânătorul şef al R.S.R., dorința fierbinte de a scotoci coclaurii şi de a împuşca vânatul, vânatul mare, cât mai mare cu putință şi cât mai repede posibil. Aşezați în cele mai bune standuri, în locurile de trecere „obligatorii”, stricau pânda pălăvrăgind despre şedințe şi despre fotbal, înfulecând cotletele lor de la bucătăria partidului, trăgând la întâmplare şi nu o dată în vecini. De pe la 11, însă, dădeau semne de impaciență: era de bine să bifeze şi meciul unde, fireşte, la tribuna oficială, se afla tov. secretar județean. La drept vorbind, ei împlineau – ca şi scriitorii oficiali ai regimului – un ritual al promovării sociale şi, de îndată ce rămâneam singuri, ne vedeam de vânătoare. Şi o făceam mai curând discret şi pe ascuns, cam în felul în care toate lucrurile bune se făceau atunci (inclusiv literatura). Dar ideea pe care populația înfometată şi-o formase despre vânătoare era, la sfârşitul regimului, una neagră: o scârboasă ocupație ceauşistă.
Au apărut, pe urmă, îmbogățiții Revoluției, băieții aceia cu cefele pline, raşi în cap, cu gipanele lor mai înalte decât foioasele patriei, cu puştile lor supersofisticate, cu legăturile lor ilicite cu pădurarii şi şefii de ocoale. Ei au cumpărat tot ce se poate cumpăra, luând în arendă suprafețe cât Oltenia şi transformând din nou pe vânătorii de vocație în tolerați.
Ce să mai spun de tirul la cocina domnului Țiriac şi de sutele de victime cu păr şi copite ale traficului de influență. Într-o tristă măsură, vânătoarea a devenit o ocupație trivială. Şi te-ntrebi ce-a mai rămas din eleganța şi farmecul ei literar. Populația demonizează acest sport, şi pe bună dreptate. Ce să-ți spun, aproape că mi-e ruşine să recunosc ce a însemnat vânătoarea în viața mea.
Şi mai e ceva, Daniel, vânătoarea aparține unei vârste. După ce nu o mai ai, prelungeşti artificial senzațiile şi suplineşti, precum scriitorii la senectute, prin trucuri stilistice şi rememorări, puterea făptuirii.
Prietenii, fermecătorii mei prieteni de vânătoare au îmbătrânit sau au murit. Cu ei mai conversez doar în vise şi tot acolo bat crângurile cu neprețuita Fofo, cățeaua mea de vânătoare, cea totdeauna cu noroc. Crângurile înseşi au făcut loc vilelor, iar eu însumi mă străduiesc mereu şi inutil să-mi înnoiesc garderoba cu haine de vânătoare şi şepci kaki, pentru a sugera prezența în act şi a mă iluziona că particip.
DANIEL CRISTEA-ENACHE