ACCIDENTUL

O lovi din senin un sentiment de confuzie. Necunoscut şi neînțeles. Dar îi veni să zîmbească. O ajută pe Brigita să-şi urce rucsacul în locul pentru bagaje. Brigita o răsplăti cu o şfichiuire senină peste față cu coada ei blondă şi, apoi, se grăbi să răspundă ciorovăielii de vară pe care o purta cu Anelise şi Daniela. Era dimineață, era vară, era nebunie şi era senin.

– Ați terminat cu bagajele? întrebă tînăra profesoară, mai mult într-o doară, ca pentru ea, aşa că fu surprinsă că cineva o auzise. În spatele ei, George îşi potrivise scaunul, îşi netezea gulerul cămăşii galbene şi strigă autoritar: 

– Sîntem gata de plecare! Cine a uitat pe lînga autobuz diverse subiecte de discuție, să facă bine să-şi găsească altele!

Nici gînd să se facă linişte, fireşte, însă, în semn de respect pentru ziua aceea frumoasă, care nu merita risipită în autocar, toți se grăbiră să se aşeze care pe unde nimeri, unii în brațele altora, iar autocarul porni.

Din oraşul aglomerat, şoseaua lucioasă ducea grupul scandalagiu în sus, pe culmea muntelui, ca pe o furnică pe piciorul unui uriaş. Şi drumul nu era plictisitor, nici obositor, numai asurzitor, puțin.  

Aşa adormi tînăra, în vacarmul vesel, afundată în scaunul autocarului care urca lin pe munte. Şi piciorul muntelui se transformă pe urmă într-un picior de ciclop adevărat, cu carîmb de cizmă, cu catarame, şi ochiul imensei vietăți o privea blajin, de afară, prin geamul acelei maşinării fabuloase care prinsese aripi şi plutea pe nori albi, prin ceața de albastru, tocmai sus, pe umărul îmbrăcat în postav verde.

Linişte. 

Brusc, totul se opri.

Greta deschise ochii. 

Era deja întuneric. Ceilalți dormitau în scaune. Nimic nu se mai mişca. Doar şoferul se ridică de pe scaun, deschise uşa autocarului şi ieşi. Gretei i se făcu puțin frig, poate din cauza unui fior, şi se cuibări în jacheta de lînă. Timpul trecea cu paşi înceți, iar şoferul nu se mai întorcea. 

Coborî şi încercă să vadă ceva pe lîngă maşină, să-l zărească pe domnul Vasilescu, şoferul, să poată spune, dacă va fi întrebată, ce s-a întîmplat... De ce e noapte şi nu au ajuns încă... Şi ei i-ar fi plăcut să-i spună cineva… Afară... întuneric beznă; nu se vedea decît la doi paşi depărtare. Căzu pe gînduri. Se simți singură un pic. Dar apoi îşi aminti… Urcă înapoi în autocar, închise uşa după ea, stinse luminile şi ascultă: treizeci de suflețele ascunse printre hanorace, pungi şi haine, sforăind uşor sau vorbind în somn. După ce se asigură că niciunul nu se trezeşte, se aşeză înapoi pe scaunul ei şi îşi porni veghea şi aşteptarea. Ce se întîmplase? Unde erau? Unde dispăruse domnul Vasilescu? 

Într-un tîrziu adormi şi ea.

 

Soarele îi bătea de mult în ochi, dar se trezi abia atunci cînd cineva îi umbri brusc fața. Deschise ochii numai pe jumătate, încercă să se dezmeticească mişcînd uşurel mîinile şi picioarele. Era încercuită din toate părțile de fețe mirate care abia aşteptau ca ea să deschidă bine ochii ca să deschidă şi ele gura. Şi se porniră... Aceleaşi întrebări pe zeci de voci, mai urlate, mai țipate, cu întorsături de priviri confuze, zgomot mult. 

O oră mai tîrziu toată lumea tăcea. Fiecare părea că are ceva de întrebat, dar niciunul nu părea să ştie ce. Prin autocar, pe afară, toată lumea tăcea printre ticuri nervoase. Alina îşi rodea şiretul de la geacă, Mirela unghiile, Bogdan se juca prin praful străzii cu vîrful piciorului, Daniel privea undeva în zare. 

De când se treziseră nu trecuse pe acolo nici țipenie de om, iar locul nu le era nici măcar puțin familiar. Era din ce în ce mai evident că şoferul nu avea să se mai întoarcă. 

– De ce nu conduceți dumneavoastră? îşi iți Anelise căpşorul şi făcu ochii mari, mari, ca şi cum ştia deja că ideea este salvatoare. 

– Pentru că vrem să ne întoarcem întregi! Se rățoi George.

– Aş putea încerca, spuse Greta, dar nu am condus niciodată o maşină şi, de altfel, mă tem că ceva la autocarul acesta s-a stricat. Altcineva mai are vreo idee? Nu? Nimeni? Propun să cercetăm împrejurimile, să vedem ce putem afla despre locul ăsta, poate şi învățăm ceva util: cum să ne orientăm. Ce spuneți?

George o privi sfidător:

– Dacă m-ar fi interesat chestiile astea m-aş fi înscris la cercetaşi. 

Greta îşi retrase privirea şi spuse:

– Cine vrea să fie puțin cercetaş să vină cu mine, restul să rămînă să păzească bagajele.

– Să le păzească de cine? se auzi un murmur general... 

Copiii se împărțiră în două grupuri: cei care voiau să plece în recunoaştere alături de Greta şi cei care nu aveau de gînd să mişte nici măcar un deget. O operațiune simplă. Greta, trei fete şi doi băieți coborîră din maşină şi hotărîră o direcție oarecare.

Stîncile erau acoperite cu iarbă fină, copacii tineri, aerul tare, păsările vibrau aerul cu sunete clare şi melodioase. Dorina îşi umpluse buzunarele cu fructe mărunțele, roşii; fratele ei, Dorin, îi dăduse de cîteva ori peste mînă, însă ea reuşise să păstreze cîteva nebunele. Avea să le mănînce mai tîrziu, cînd deşteptul de frate-său nu se uita. Drumul prin pădure nu era neplăcut, însă era obositor. Poteca începuse să se îngusteze, dar şi copacii să se rărească. Mergeau de ceva vreme cînd au dat peste luminiş. Iar în mijlocul lui au găsit o casă cît toate zilele, cu ditamai grădina, cu un ditamai lacul lîngă ea. 

Cei şase rămăseseră la marginea pădurii cu ochii căscați, fără să ştie ce să facă. 

– Păi eu zic să mergem... Spuse Greta. Şi făcu un pas înainte. Dar simți pe braț mîna înghețată a Dariei. 

– Nu vreau să mergem acolo, şopti ea.

– Acolo o să găsim pe cineva să ne ajute! strigă Marius. De asta am şi plecat, nu? 

– Nu ştiu, e ceva cu locul ăsta... 

– Am plecat după ajutor în pădure? În mijlocul pădurii? Tu vorbeşti serios? Am venit pînă aici ca să găsim de mîncare, logic, pentru că o să ni se facă foame şi nu mai avem ciocolățele! Auzi la el! Strigă Dorina cea grăsuță şi înfometată.

Greta pornise deja şi mai avea numai cîțiva paşi pînă la pragul casei. Ceilalți o urmară. Era linişte şi cald şi Greta se scutură de un fior neclar. 

Ciocăniră la uşă, ciocăniră în geamuri, dar nu răspunse nimeni. Intrară în casă. 

Nimeni.

Casa nu părea părăsită; era frumos aranjată şi curată ca şi cum locuitorii ei abia plecaseră. Totul era ordonat şi nou şi strălucitor. Greta se aşeză pe un fotoliu şi răsuflă uşurată, ca şi cum ar fi ajuns în sfîrşit acasă. 

– O să mergem să-i anunțăm şi pe ceilalți, spuse ea. Noaptea aceasta o s-o petrecem aici.

Copiii se aşezaseră şi ei pe cîte un fotoliu.

– Imposibil să nu aibă casa asta şi un telefon. Marius căuta din ochi telefonul.

– Da, da, sau un televizor, se grăbi Dorina.

– Desigur, dacă o să rămînem aici un secol, cel puțin o să avem la ce să ne uităm, legumă de canapea ce eşti! Se supără Dorin. Aşa începu un nou scandal al „Dorinilor”, care făceau zgomot cît să acopere o gaşcă de dinozauri carnivori şi gesticulau larg, ca la manevrele cu vapoare militare.

Într-un tîrziu, după ce se mai liniştiră, se hotărîră să se întoarcă la restul grupului, mai ales că se făcuse deja tîrziu, şi în curînd avea să se întunece.

Cînd ajunseră la autocar, îl găsiră pe George furios, ştergîndu-se pe mîini de ulei de maşină.

Gretei îi venea să rîdă, dar severitatea din ochii lui o opri la timp.

– Nu funcționează! Am încercat să-l pornesc. Nu merge! 

Vestea că au unde să doarmă şi ce să mănînce îi mai linişti oarecum pe copii. Îşi luară toți bagajele şi plecară spre luminiş.

 

Seara nu fu chiar aşa urîtă. Copiii aproape că se obişnuiră cu situația ciudată în care erau şi începură să-şi ocupe timpul cu teorii care mai de care mai interesante. 

Nu au găsit un telefon, şi nici televizor, spre dezamăgirea lor, însă şansele să ia legătura cu cineva erau foarte mari, mai ales că o astfel de casă avea, neapărat proprietari, iar proprietarii neapărat urmau să se întoarcă.  

A doua zi soarele fu la fel de generos, iar ziua caldă şi senină. Toată lumea se apucă de cu dimineață de cules diverse poame de copaci sau de pămînt, unele mai otrăvitoare, altele mai comestibile. Desigur, însă, că după accidentul Dorinei, de o seară în urmă, care se lăsase cu vărsături urîte, nu se mai avînta nimeni să le încerce fără să-i spună Gretei mai întîi. Şi Greta îi privea cu drag şi-i venea să rîdă şi îi mîngîia pe căpşoarele cu păr mătăsos, sau îi strîngea în brațe, şi îi era bine.

Trecuseră cîteva zile bune... Nimeni nu venea şi nimeni nu pleca. Copiii mai făcuseră cîteva drumuri prin împrejurimi, dar nici un drum mai scurt de două zile nu-i ducea în vreun loc umblat. 

Aşteptarea începuse să se transforme în părere şi părerea în vis şi, peste o vreme, ca şi cum într-un pact, nimeni nu mai aducea vorba despre casă sau părinți. Doar în mintea Gretei mai stăruia amintirea oraşului aglomerat şi zgomotos, a spațiului mic din apartamentul său şi a pisicuței portocalii cu ochi de miere. 

Viața lor se transformase încetişor, iar copiii păreau să crească mai repede decît se aştepta Greta. George se făcuse un băiat înalt, autoritar, mereu cu ochii după reparat ceva. Făcuse vizite dese pînă la autocar, încercînd să-l repare, dar într-un tîrziu abandonase ideea, orientîndu-se la mecanisme mai simple.

Dorina devenise expertă în fructele de pădure, pe unele încă le mai încerca pe propria piele, aşa că puteai oricînd să-i ceri sfatul. Jana scria, scria în fiecare zi orice-i trecea prin minte. Uneori Gretea avea senzația că Jana ține un jurnal, alteori că scrie povestioare. Anelise era o fire veselă, şi te simțeai bine şi doar privind-o cum îşi împleteşte părul. Bogdan şi Daniel inventau maşinării de tot felul, de la aparate de prins peştii din iaz pînă la scărpinătoare pentru Brigita, care, sincer, era extrem de leneşă.

Aşa făcea Greta pace cu ea în fiecare zi şi nu-i mai era aşa greu. Numai uneori, noaptea, cînd zgomotele pădurii o făceau să i se încrețească pielea de pe ceafă, şi cînd toți ceilalți dormeau, simțea cum gîndul cel bezmetic îi e vecin şi se pregăteşte s-o bîntuie. Atunci îşi lua inima în dinți şi bătea la uşa Dariei şi o întreba dacă doarme. Dacă Daria dormea, Greta se întorcea în patul ei şi se chinuia pînă dimineața să adoarmă. Dacă nu dormea, stăteau amîndouă treze pînă mai tîrziu, îmbărbătîndu-se una pe cealaltă. Nu ştia de ce îi încredințase tocmai Dariei secretul fricii sale de noapte, mai ales că Dariei îi era şi mai frică. Ei, sau poate tocmai d-aia.

Într-una din zile, Greta observă că într-un colț al casei vopseaua se scorojise. Şi-l chemă pe Daniel s-o ajute să curețe şi să acopere cumva colțul acela. Daniel se chinui o vreme să repare bucățica de perete, dar nu reuşi decît să-l scorojească şi mai rău. Altă dată i se păru că apa din iaz e incredibil de murdară, şi oricît se strădui să curețe mătăsea broaştei de deasupra, parcă răsărea şi mai multă din adîncuri.

Peste o vreme încetă să mai observe astfel de lucruri.

Copiii se făceau parcă şi mai mari, şi mai frumoşi, şi mai deştepți, şi mîndria Gretei era aşa de mare... 

Era la fel de cald şi de senin ca în prima zi, şi aerul la fel de tare, şi copacii la fel de tineri, în ziua în care îl auzi pe Daniel urlînd cît îl ținea gura, alergînd spre casă:

– Sîntem salvaaaaaaaaaaați! Sîntem salvaaaaaaaaaaaaaați! Vine cineeeeevaaaaa!!

Parcă nu trecuse nici măcar o zi de cînd ajunseseră aici, atît de brusc îi cuprinse pe toți forfota şi nebunia, şi începură să se agite de colo-colo ca şi cum ar fi uitat tot timpul petrecut chiar în inima gigantului ciclop. 

Greta îşi aminti de pisicuța portocalie şi o cuprinse un dor senin. 

Oamenii veneau în camioane cu stive de lemne, şi purtau toți salopete verzi.  

În fața casei coborîră toți, iar la semnul unuia dintre ei începură să descarce lemnele. Copiii ieşeau din casă în întîmpinarea noilor veniți iar Greta încerca să-şi potrivească scuzele înainte de a le prezenta proprietarilor casei: „Nu am vrut să profităm de casa dumneavoastră, însă trebuia să... cum să spun aici?... trebuia să pun copiii la adăpost, normal, oricine ar face la fel... nu se poate să nu înțeleagă...” Şi vocea îi tremura de emoție. „Şi...” se întrerupse pentru că simți ceva ciudat în aer... Nu era un miros ciudat, nu era un zgomot ciudat, nu, nu, nu era niciun zgomot, da, asta era ciudat... după atîta vreme, la mijlocul zilei, nimeni nu scotea nici un sunet... 

Se uită pe fereastră... Oamenii în salopete descărcau imperturbabili lemnele din camioane, iar cel care părea a le da ordine manevra lejer o toporişcă, de parcă nimic nu-i făcea mai mare plăcere decît tăiatul lemnelor. Şi avea un zîmbet frumos şi luminos, şi părul auriu, şi brațele sănătoase şi generoase, şi ochii Gretei nu se mai săturau privindu-l.

Coborî scările în fugă, dar îşi potrivi pasul înainte să iasă; simțea cum îi tremură tot corpul.

Deschise uşa şi salută. 

Nu primi nici un răspuns.

Copiii dispăruseră cu toții ca prin farmec. Văzu cum George îi face cu mîna de la marginea pădurii şi apoi dispare printre copaci. 

– Unde ați plecat toți? Şopti Greta de parcă ar fi ştiut.

Îl urmă pe bărbatul cel vînjos în casă, unde el se apucase deja să dea cu toporişca în pereți şi Greta văzu cum cad de sub tencuiala lor gîngănii negre.

– Pereții ăştia nu mai au nici o şansă, trebuie înlocuiți, spuse el încetişor.

– Am încercat să nu stricăm nimic atîta vreme cît am stat aici, am încercat şi să reparăm, dar nu am reuşit, spuse Greta.

– Casa asta trebuie refăcută din temelii, dacă mai vine cineva să locuiască aici, spuse el uitîndu-se la tavan.

Greta îi urmări privirea şi văzu pe tavan o grămadă de pînze de păianjen, şi varul scorojit de pe pereți. 

– Oare cum de n-am văzut astea pînă acum? 

– Da, trebuie dat totul jos.

– Noi am vrut de multă vreme să plecăm, dar nu am avut cum, nici măcar nu am ştiut în ce parte s-o luăm. Copiii nu şi-au mai văzut familiile de... foarte multă vreme. Vă rog să ne ajutați.

Dar bărbatul nu mai scoase nici un cuvînt. Nici nu îi aruncase vreo privire de cînd venise. Gretei îi înfloriră lacrimile în ochi. 

– Ştiu sigur că sunt aici, dar de ce nu mă vezi? Şi-şi flutură palma prin fața ochilor lui. Şi simți că-l cunoaşte bine pe tînărul ăsta.  Ochii... şi gesturile, şi felul în care-şi netezea gulerul cămăşii...

– George? Tu eşti? Pe fața femeii lacrimile se uscară brusc... N-ai cum să fii tu... 

– George! Strigă cineva de afară...

Iar Greta urmărea totul cu ochi flămînzi si tulburi.

Un alt bărbat intră în casă şi spuse:

– Zici ca ai văzut o stafie... Ai pățit ceva?

George privi în gol şi zîmbi amar: 

– Prin zona asta am avut un accident, în copilărie... Eram 30, impreună cu profesoara noastră. Ținea enorm la noi... Uneori cred că numai pe noi ne avea... Doar ea s-a dus. Am luat eu la mine pisica ei portocalie...