Premiile VR
Anastasia Gavrilovici

Poeme

Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2013

 butterfly effect 1
 
a fost nevoie de o lovitură preventivă în
moalele capului. tot ce faci acum e să cauți rana
cu mişcări de fotofob orice atingere
clandestină te poate arunca şi pe tine
 
sub şenile/ e motivul pentru care
trenul începe să înghită kilometrii spre nord lumina
se prelinge pe fereastră lângă zidul pe care
urinează ceferiştii când trenul trece ca o lehuză
prin diapozitivele interzise
 
chircită între umeri de bărbat mi se strânge trupul ca
o halcă de carne şi toate apropierile astea nu
chiar nu au nimic din claustrarea brațelor am nevoie
de cataclisme ceva catastrofic şi definitiv să se 
întâmple în pustietățile astea 
care duc spre tine dezastre embrionare 
în nuştiucegară symphonic metal
 
idei tâmpite îmi fac țeasta să trepideze înăuntru 
rădaşte oarbe se izbesc de creier 
ca de-un bec încins
 
 
 
butterfly effect 2
 
de şaptezeci de ori câte
7 incizii ca să despartă pieptul 
îmi strecori bateria şi trupul noduros
o ia de la capăt târându-se către tine
 
de pe geamul murdar pe genunchii juliți lumina
trece nimic nou de aici şi până spre coastele tale vestice
aceleaşi ierburi indică drumul şi aşteptarea 
ca un cadavru călduț pe care nimic nu-l mai
poate grăbi
 
iar acum vereştiul cu cimitirul nou
unde crucile ca nişte degete din mijloc ridicate spre cer
o femeie îşi dezgroapă armata de fetuşi. în cele din urmă 
 
gestul maşinal cu care mă îmbrățişezi
mai bine fă-ți o cuşcă din oasele mele şi lasă
mâna să curgă peste piept
 
ambuscade inutile în lupta corp la corp
ca şi pe mine tratezi fluturi de paralizie cu fetească
şi pink floyd
 
 
butterfly effect 3
 
ai smuls cu furie aşternuturile în care am zăcut împreună
ai căutat canicula zilele când era mult prea cald să
 
în care inima mea stătea aruncată undeva la capătul patului
ca o pereche de şosete murdare
 
în camera ta soarele aruncă raze roentgen
spre trupurile noastre încolăcite aşa goi şi sinceri suntem 
nişte tumori descoperite la timp şi brusc 
mă ridic. nici sticlele cu vin nu mă împiedică
să plec siguranță şi ceva aproape 
patologic în smucitură
 
tu boxezi în plămânii mei slăbiți de țigări
să se liniştească asemeni cârpelor rămase de la 
mama
 
/când am plecat toate lucrurile din cameră dar 
mai ales mâinile au început să urle căutând
dragostea ca pe o absență palpabilă//
 
 
circuitul de sub scalp
 
cu primele raze ale neonului din baie
alcoolul se retrage în larg. imaginea devine 
mai clară aproape că vede urmele şi strânge
pleoapele. ai vrea să poți plânge 
să urli să mă loveşti cu cablul de la televizor
oricum nimic nu te poate domestici aşa cum eşti
răvăşit şi cu ochii puțin holbați
 
lumina îşi întindea  trupul vâscos 
peste tine. mă necăjea şi am muşcat din țigară
dincolo lucrurile împrăştiate ca un creier străzile
pe care ne-am târât aseară amintirea cu firele încinse
care te mai țin aici
 
îmi masez tâmplele ca şi când
ceva nu s-ar derula cum trebuie
 
 
strigător la cer
 
la început mă înfometai doar câte o săptămână
două cu absența. nu voiam să mă vezi aşa cu 
cearcăne până la os nici măcar frigul aşternut peste dealuri 
ca o fustă prea scurtă nu vrea să-mi
țină cuvintele în gât
 
/convulsiv retina învârte aceeaşi imagine
noi chiar acolo în noaptea aia afară amestecându-ne cu 
viscolul în adn-ul oraşului//
 
scormonesc în chipurile oamenilor 
îți caut liniile şi oboseala cu care vii gata să renunți
încă o dată şi să rămâi până când dimineața
nu mai puțin infectată 
scurtcircuitează toată povestea asta
 
dimineața telefonul vomită mesaje de la tine
mă zvârcolesc în pat şi nu ştiu cui îi e mai greață
de atâta aşteptare
 
 
stopcadru
 
să mă acopăr/ să-mi trag pământul
până la gât ca şi cum nu mi-ar mai rămâne
nimic de făcut. se apropie mâna
va curge cabernet sauvignon
peste trupuri rugăciunea spusă mecanic nici măcar
nu se tremură 
la o aşa moarte regizată doar pentru animalul simpatic
care nu mai fuge
mă voi face că nu ştiu despre ce e vorba ca atunci când
au adus bucăți din bunicul într-o ladă
 
mâna ta dreaptă are alzheimer
nu mai ştie să țină țigara să mângâie sa taie lemne pentru doi
sunt membrul tău fantomă care
te doare uneori
 
spate în spate cu cimentul pivniței
îndes cocoloaşe de pâine în țeava puştii ca şi cum mi-ar fi frică
să nu las urme
acolo unde pur şi simplu nu e loc 
de urme