UN CELEBRATOR AL MITULUI

Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2013

Trăsătura de căpetenie a poeziei lui Miron Kiropol: întoarcerea către mit. Explicită, continuă, vizionar consistentă, ea semnifică o detaşare netă de minimalismul atît de răspîndit azi, atît de stînjenitor cînd alunecă spre trivialitate şi simte nevoia de a se revigora, ca şi cum şi-ar administra un drog, prin prafurile porno. Circula, la un moment dat, cu o anume satisfacție, în critica noastră, termenul „demitizare”. Glumițele cutărui bard în vogă erau denumite cu înfricoşată deferență „demitizări”. Mitul se vedea închis într-o rezervație a trecutului istoricizat, socotit o simplă relicvă a acestuia. Acum, Miron Kiropol are tentativa unei reveniri la această entitate arhetipală a creației. Hölderlinian ca tipologie, d-sa apelează la tot pasul la o percepție a fantasmelor mitologice, la o comunicare empatetică cu divina lor tensiune, în clipe „de înlănțuire pietrificată pe invizibil”, aruncînd o „nesătulă” privire „peste ceafa zeiței”, sărutînd-o „pînă la delir” în timp ce „Puternică suie lumina/ În cel îngropat pe cînd privirea/ Îi e sfîşiată de aurul/ Părului ei sfînt ce se îndepărtează/ Fără să se oprească/ Ori prea mult oprindu-se,/ Căci numai o clipă poate să fie/ Plină de spaimă frumoasă” (8 decembrie 2006). Se înscrie astfel în clasa poeților pe care Novalis îi definea drept „oameni divinatorii, magici” precizînd că „magicianul e poet” şi invers. Aidoma unui vînător care dibuie cu febrilitate urma vînatului, conaționalul nostru, de multă vreme domiciliat la Paris, caută pretutindeni urmele mitului salutar. Odată surprinse, acestea se modelează în formule proaspete, ca expresii ale unei sensibilități ce se înscrie în propriul său elan: „Chiar şi pustia cerşeşte/ Să vină la viață,/ Vreascul ia forma fetusului,/ Nisipul trezit din amorțire/ Descoperă urma zeiței./ Din cactus iese înfățişarea înflăcărării,/ Soarele arde măduva ca şi cum ar cînta-o,/ Arătîndu-i viziunea de carne/ Sau aburul ce din ea mai dăinuie./ Dar cine mai ştie să fie/ În lumea fără metereze?/ Numai cel ce a cunoscut/ Apro-pierea lumii celeilalte/ Şi i-a devenit surîs.// Sunt locuri părăsite dar cu o voioşie/ În ele ca spuma mării cînd înotătorul/ O trage peste carnea arămie./ Sunt locuri pe unde numai norul/ Ce ascunde un zeu se arată/ Pentru o clipă şi dispare./ Acolo aş trăi fără nimic altceva,/ Amețit de sublima arătare,/ Convins că trecerea mea nu e destrămată,/ Mai curînd s-a făcut o stea/ Ce spre mine care nu mai sunt priveşte” (20 februarie 2008). Starea de spirit recurentă e cea a unui imens regret personal şi, concomitent, impersonal pentru dispariția nu doar a certitudinilor ce s-ar cuveni a separa viața (memoria) de moarte (uitare), ci şi a înseşi relației dintre lume şi esențele sale divine, figurate de chipurile angelice: „Prin lumina de seară a dimineții/ Trece memoria uitată./ E chipul meu de acum?/ E cel mort?/ Prea multe ghirlande îl înconjoară,/ Femei cu fața stoarsă de plîns/ Îl acoperă cu lacrimile lor./ Şi cerul se înveşmîntă cu nori/ Ce vin dintr-un cosmos dispărut./ Cum au putut să cadă/ În năvodul unui biet pescar/ Îngerii ce țineau pe aripi universul?” (26 mai 2008). Care e modalitatea prin care poetul încearcă a face față unei asemenea crize a transcendenței transpusă într-o criză ontologică? Una imanentă vocației d-sale, cea a Cuvîntului, răsfrîngere a Logosului originar, însă tocmai dată fiind atare sublimă obîrşie a lui, dator cu o replică creatoare. Limbajul liric modern e aparent dizarmonic, stăpînit de curajul rupturilor logice, zguduit de atacurile informului pe care existențialul le oferă cu cruzime ca materie primă a ficțiunii (“haosul, afirma acelaşi Novalis, trebuie să transpară în orice poezie”), dar totuşi o funcție a Cuvîntului astfel înțeles: „Ating lumina dintre mine şi moarte./ Cîtă viață îmi iese în cale/ Din toate părțile patriei căzute,/ Cît de aproape-departe/ Sunt gîndurile ce mă lovesc./ Sabie sunt ascunsă într-o carte,/ Lacrimi de scufundate plute./ Atît de mult am putrezit,/ Atît de mult m-a putrezit pămîntul/ Şi m-am hotărît să-mi iau zborul din vină,/ Căci se vesteşte Cuvîntul,/ Iară dacă mai sunt/ El mi-e carne, vorbire, lumină” (16 noiembrie 2007).

De unde magnetizarea Cuvîntului poeticesc de către mit. Cu aerul de-a depăşi indicibilul, de-a face vizibile intensitățile care plutesc în ochiul lăuntric al ființei, verbul poate sugera mistere indecriptabile, virtualități deopotrivă ale existenței şi ale sale (metafora nu e niciodată o comunicare ce se livrează deplin, ci o suprafață vibratilă a unei comunicări menite a rămîne mereu în sine): „Nu sunt lucruri importante/ Căci au formă de abis,/ Ale zeilor morți plante,/ Elixire unui mit.// Le-ai puteai fi rădăcină/ Dîndu-le parfum şi sînge,/ Ele te primesc în vene,/ Duhului ca mijlocire” (7 decembrie 2006). Discursul poetic nu e aşadar luciditate necondiționată, strădanie de dezghiocare a mitului, ci îngînare a acestuia în accepții translucide. Grație lui, autorul se complace în indeterminări abisale, într-un mediu originar în care insciența e mîntuitoare, în care pînă şi dubiul devine inocență: „Nimeni dintre cei ce au fugit din pămînt/ Nu mai ştie ce corp a avut,/ Ce alt corp i-a fost geamăn;/ Că fără vrerea sa/ Cele mai grase hălci din carnea sa/ Hrănesc norii/ Şi-i fac să devină fericiri lacome,/ Generoase creații./ Dar cine mai poate să-şi dea seama/ În care nor s-a întrupat,/ Şi acum zboară, din sine în sine,/ Cuminecătură de azur şi facere/ A învierii” (ibidem). Cuvîntul plămădeşte un mit pluriform care e chiar eul auctorial, rod baroc al mitului geneziac: „Şi cade noaptea fără să fie noapte./ Arde în sine pînă cînd se întoarce/ Sub cenuşa paradisului./ Ies din ea facere a facerii/ Şi înfăşat în substanța visului/ revin la viață şi îmi dau/ Invizibile forme. (…) Sunt eu cel care plîng sau altul plînge/ În mine întrupat cu mii de trupuri?/ Adun lumina veşnică din sînge./ Acesta sunt trăit parcă de muguri” (28 martie 2008). Trăsăturile ființei poetului se încheagă din mişcări ritualice, făcîndu-l să se simtă precum un înger păzitor al celor pierduți, alunecînd pînă-n adîncul lui Dumnezeu, „cu inima pe gura Sa”, prosternîndu-se în posturi de adorație. Sau nostalgic concluziv: „În lumina din carne/ M-am prăbuşit./ Inima de var mi-e/ Bătînd în mit./ Nimeni nu vrea să ştie/ De ce mai trăiesc,/ Cînd povestea mi-e vie/ În supraceresc./ Acolo unde/ Sunt neştiință,/ Un cer pe munte/ Căzut ființă” (16 aprilie 2008).

Dacă schema sufletească a poetului rămîne cea a invocării mitului fie şi sub forma-limită a deznădejdii capabilă totuşi de elevație, în fond deznădejdea nefiind decît reversul damnat al unei aspirații expiatoare („Dacă mă mai iubeşti, zînă a fugii/ Prin care ai spurcat viața,/ Apari din nou în oglinda aburită/ De respirația mea sufocîndu-se/ Între îngerul păzitor şi disperare” – 17 iunie 2007), d-sa viețuieşte în lumea care-i îngăduie creatorului a fi o lume în lume. Bardul e atras de o viziune fabuloasă a conviețuirii oamenilor cu zeii şi cu eroii din vechime, pentru a face față confruntării fatale cu forțele declinului, ale descompunerii care configurează destinul uman în contemporaneitatea noastră coruptă, decuplată de mit. E o compensație doar relativă în balansul dintre idealitate şi real opresiv. Deoarece impactul constant cu factorii care obnubilează prezența paternală a zeului/zeilor întoarce fatalmente fața lirică înspre prezentul istoriei cu toate ale lui înspăimîntătoare dereglări. Aici şi acum creatorul se simte ca un călător stîngaci, care însă nu ezită a refuza ambianța imposibilă, uneori în nota unei pasivități, a unei resignări amare. E aspectul constrîns, reținut al revoltei: „Ziua e prea lungă la început,/ Ziua e prea lungă la sfîrşit./ Avidă viață către avidă moarte,/ Cuvinte spuse pentru a nu le împlini./ Cu neantul se complace zămislirea,/ Din miezul lui țîşneşte/ Şi mi se face piele şi oase,/ Inima ce nu mai stă pe loc” (2 iulie 2008). Sau această confesiune a unei slăbiciuni ce ar reclama ocrotire: „Nu ştiu nici măcar să întind mîna/ După un pahar cu apă./ Vîntul susură prin mine/ Cuvinte atît de vechi, acoperite de aripa/ Îngerului ca un praf de ceruză” (9 mai 2008). Asumîndu-şi amintirea unui act de metempsihoză, autorul ne încredințează că a venit în corpul său din alt corp doar pentru a-i fi respirație „celui respirînd moartea”, dar „Eram atît de fără chip/ Încît îi devenisem chip./ Iar El mă ținea în sine/ Redîndu-mă prin acelaşi suflu cu al său” (18 iunie 2007).

Alteori, însă apare fața pasională, vituperantă a poetului vulnerat. Alcătuirea strîmbă a viețuirii noastre actuale e respinsă cu un sarcasm inventiv, cu o energie a caricaturizării dusă pînă în pragul absurdului. Distanțarea dobîndeşte un impuls deformator de factură expresionistă, într- un registru al repulsiei nereținute. Întrucît, aşa cum arăta Ortega y Gasset, „sufletul liric atacă lucrurile naturale, le răneşte sau le ucide”: „La ce bun o pîine/ Ieşită din burta şobolanilor/ Ca unic cuptor?/ Cine poate să fie negîndu-l pe Dumnezeu?/ Şi totuşi la fiecare pas/ Dai peste oameni umflați de pîinea asta/ Şi de negația cu care se mîndresc./ Parcă au supt din țîța maicii lor moarte/ Şi putrezi de laptele acesta umblă prin lume” (11 aprilie 2008). Şi, totuşi, nu acesta ar putea fi socotit un bilanț al creației pe care o avem în vedere. Deşi procesarea materiei trăirilor e atît de dureroasă încît s-ar putea opri oricînd la un tablou apocaliptic, balanța înclină către soluția compasională, restul ultim nefiind decît „îngenuncherea pentru a cerşi o lacrimă” (6 decembrie 2006). Cu adaosul izbăvitor: „Nu e durerea împlinirea fericirii?/ O fericire abia acum înțeleasă,/ Cînd ai ajuns acolo unde nimic nu doare” (ibidem). În pofida oamenilor cu apucături feline, care-şi înfig în suflet dinții, „o inimă de sus (Hölderlin)/ Bate încă pentru ei, Chinuită de bunătate,/ Iar poezia le dă porunci de har/ În necunoaşterea ce îi bîntuie” (ibidem). Astfel, se închide cercul acestei producții care, trecînd prin infernul unei ere văduvite de mituri, sufocată adesea de propria-i suferință despiritualizată, aneantizatoare, se întîlneşte cu germenii primordialității, „Pe care nici o moarte nu mai poate să le cuprindă” (12 decembrie 2006). Regretabil că lista de circulație a poeților noştri reprezentativi de azi (pe cîțiva dintre ei îi prețuiesc fără rezerve, pe alții… mai moderat) nu l-a cuprins pînă acum pe Miron Kiropol, cu siguranță unul dintre cei mai buni din cîți avem. Dacă există celebrități care nu se confirmă în timp, există, din nefericire, şi scriitori aşa-zicînd în aşteptare…

Miron Kiropol: Împerecheat cu sabia, Ed. Timpul, 2012, 296 p