Cronica literară
Andrei Ionescu

O LUPTĂ FĂRĂ IEŞIRE, DAR SUPERBĂ (Vintilă Horia în corespondența cu fratele său)

Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2013

 Aşa îşi califică Vintilă Horia, într-o scrisoare din 1972, propria-i existență în care era angrenat ca scriitor, dar şi ca om pur şi simplu („aşa cum e condiția umană însăşi”), care prețuia mai presus de orice altceva omenia, cum a spus în repetate rânduri, dar mai ales şi mai apăsat într-un moment de puternică emoție abia reținută, cu un nobil accent de identitate românească, în finalul cunoscutului interviu acordat Marilenei Rotaru. 
Pentru cunoaşterea scriitorului, cele mai interesante pagini sunt, în această corespondență, dezvăluirile din laboratorul creației: cum se năşteau proiectele literare, cum le lăsa să se maturizeze, cum se documenta, ce accente avea de gând să pună şi ce accente se puneau parcă singure, cum se configurau încet-încet romanele. 
Prietenia strânsă dintre frați, admirația fără margini a lui Alexandre pentru fratele său mai mare („Scrii cum nu scrie nimeni, adică cu o putere de a reda evenimente şi stări de spirit, cum n-o face nimeni altul” – 7 mai ’74), afinitățile şi încrederea reciprocă sunt premisele unor mărturisiri de credință de o totală şi extrem de prețioasă sinceritate. 
Vă propun în continuare să reflectăm împreună asupra „luptei fără ieşire, dar sublimă”, pe care scriitorul a dus-o necontenit, „cu grabă şi cu treabă”, cum îşi caracterizează el însuşi regimul obişnuit de viață. 
Perioada e de solicitare maximă şi muncă neobosită. Iată răspunsul grav al scriitorul la incitația indirectă a fratelui său mai mic, care-şi aduce aminte că, în tinerețea lor, Vintilă, temperament de „luptător”, avea „vise lungi, pline de întâmplări, de conflicte, de împliniri”: „Tema visului e  foarte importantă – vine prompt mărturisirea de credință – şi am tratat-o în Viaje a los centros [...] Prin vis imităm pe Creator, creăm roman, deci o lume, devenind demiurgi”. Urmează imediat schița unui proiect în care visul se împleteşte strâns cu realitatea de „acasă”, din care nu lipsea, deşi oficial fusese dat lipsă: „Romanul de care-ți spuneam se cheamă Nuit et après demain, se petrece în Bărăgan, eroul Ion Aldea e un condamnat la izolare după ani de închisoare şi e obligat să înfrunte iarna, foamea, singurătatea, în condiții de necrezut, într-o cabană nenorocită, clădită de un precursor, alt condamnat mort între timp, lipită de zidul protector al unei ruine, un vechi han de pe vremuri. Însă cel care l-a precedat în suferință şi în moarte fusese un mare savant care lasă ascunsă o carte în manuscris, pe care Aldea o descoperă în pivnița fostului han, o citeşte, nu o înțelege la început, apoi se integrează prin ea în problematica fabulos de reînnoitoare a fizicii cuantice. Devine alt om. Are şi două aventuri amoroase. Acest pustiu infinit, întocmai deşertului lui Walt Disney, e plin de viață ascunsă. Personajul crede la început că e un erou pe socoteala lui, apoi îşi dă seama că e dus de un destin, că cineva îl conduce şi trăieşte la sfârşit un fel de conversiune, de acord cu ce a trăit şi cu principiile din manuscrisul găsit. El însuşi începe să scrie, aşa încât, partea doua a cărții e Jurnalul lui Ion Aldea, continuând pentru alți oameni, condamnați la pustiu, adică la viață, drumul către adevăr. E o existență simbolică, dusă în mijlocul unui univers imposibil, în aparență abandonat de Dumnezeu. Am ajuns cam pe la jumătate şi mă pasionează. Nu mă întreba când scriu la el”. 
Surprindem aici câteva elemente constitutive şi preocupări constante ale scriitorului, precum şi factura literaturii lui aşa-zicând realist-fantastice sau mai curând simbolice, înrudită cu fabulosul fantastic al lui Mircea Eliade. Pornind de la destinul tragic concret şi de la singurătatea fizică a deportaților din Bărăgan, se desprinde pe nesimțite de condiția acestei terestrialități limitate, în aparență (doar în aparență) abandonate de Dumnezeu, pentru a se înălța la condiția metafizică a singurătății solidare a omului dintotdeauna şi de pretutindeni. Scrierea propriu-zisă a acestui „roman al cunoaşterii” e întreruptă de solicitările presante ale acelui moment de maximă efervescență creatoare a scriitorului, care „se risipeşte” (cum îi reproşează Alexandre) în prea multe şi prea diverse activități: conferințe (într-un singur turneu, bunăoară, despre Jung la Zürich, despre Heidegger şi Jünger în Pădurea Neagră, despre misterul catedralelor în drum către Strasbourg, despre Beethoven şi muzica romantică la Bonn, iar ultima, despre Goethe şi omul faustic, în drum spre Frankfurt), apoi cursuri la Universitate, articole şi eseuri pentru reviste spaniole, italiene, germane. López Ibor, care n-a uitat de premiul Goncourt ce încununase în 1960 romanul despre poetul latin exilat la Tomis, îi solicită un studiu despre amorul la Roma în timpul lui Ovidiu. 
Proiectele se nasc unul după altul, ba chiar unele peste altele, şi atunci elaborarea lor e simultană. Cel mai pasionant în acel moment e un roman despre Beethoven şi Goya, văzut ca „romanul revoluției privite de la Paris, Madrid şi Viena, în toată oroarea ei prevestitoare de vremi teribile pentru om”. Are impresia uneori că „s-a copt şi stă să cadă pe hârtie”, apoi, nemulțumit, socoteşte că trebuie să mai aştepte.
Prins în atâtea activități febrile şi dătătoare de imense satisfacții, nu e lipsit totuşi de momentane căderi. Redresarea vine prin muncă, prin înfăptuirea tenace a vechilor şi noilor proiecte, ştiind că nu există pentru el altă „soluție de împăcare cu viața” decât să scrie necontenit. Tămăduirea mai poate veni pentru artistul din el, în asemenea momente de cumpănă, din contactul reînnoit cu frumusețea: „Am fost foarte încordat şi trist – îi scrie lui Alexandre dintr-o călătorie în Italia în 1983 – şi asta câteva zile la rând, însă într-o zi, poate că la Assisi, m-am ridicat din propria mea cenuşă, am dat roată cu privirea peste câmpul de bătaie care e viața mea şi m-am simțit bine. Nu-ți mai spun de planurile de cărți care-mi ieşeau înainte după fiecare cotitură şi după fiecare cafea”. 
 
Venirea lui Alexandre în Franța (ce exact surprinsese fibra de luptător a lui Vintilă!) şi instalarea lui la Paris îi împrospătează acum amintirile de „acasă”: „Într-adevăr – îi răspunde Vintilă – îmi aduc aminte de Moş Maimăduc. Zilele astea, curios, m-am văzut adesea la Râmnic şi scriu în momentul de față nişte Însemnări de lângă Escorial cu Râmnicul în gând, care vor apărea în Cuvântul Românesc. E un fel de întoarcere de care am mereu nevoie, nu ştiu de ce, poate ca să mă pot prinde de ceva într-o lume din care legăturile dispar cu anii, pe măsură ce mă îndepărtez de matcă”. 
De matcă, însă, nu s-a îndepărtat niciodată sufleteşte şi cu gândul creator. Dintre toți scriitorii români ai exilului postbelic, Vintilă Horia e cel care s-a întors mereu la matcă, în sensul fidelității față de tradițiile de acasă. Programul literar ortodoxist al celui care a fost atât de ataşat de Nichifor Crainic şi de Gândirea s-a prelungit, chiar în anii de care ne ocupăm aici (ai corespondenței cu Alexandre), prin romanul Cavalerul resemnării, scris în franceză. Iar în februarie '88 îi scria din Villalba lui Alexandre, plin de entuziasm pentru un nou proiect: „Încetul cu încetul, adun material pentru un roman al Descălecării, aşa cum o văd eu acum: ținut misterios, înconjurat de Carpați, pământ inițiatic aflat în calea coborârii Hiperboreenilor venind din Nord, pe meridianul troiței, din Novergia şi Lituania, trecând prin Pind, de unde şi noi ne tragem...”. N-a mai apucat să-l scrie. Cum n-a mai apucat nici să revină în țară, descurajat de mineriade, deşi îşi dorea din tot sufletul şi făurea proiecte entuziaste de reintegrare. S-a stins prematur, în aprilie 1992. 
Dintre figurile româneşti proeminente evocate în aceast emoționantă corespondență a fraților Vintilă şi Alexandre, se cuvine pomenit neapărat vărul lor primar Fulgu (Şerban Papacostea, pe cât de mare ca istoric, pe atât de modest şi sfios ca om ), invitat la München pentru un ciclu de conferințe: „Sunt curios dacă o să ne cheme, mai probabil că nu, bozgoroi cum îl ştim”. Precum şi omul „gentil” care, printre alte înfăptuiri admirabile, a reuşit să slujească, discret şi eficient, drept punte de legătură între valorile româneşti din țară şi cele din afara ei, Dan Hăulică: „Ne-am întâlnit  cu Hăulică şi Cristina. Trebuia azi să mergem cu ei într-o excursie prin împrejurimi, Dan obligându-ne cu gentilețea lui în a ne face comisioane cu cei de la Bucureşti”.
În încheiere, un gând bun şi „luminos” pe care Alexandre i-l trimite Olguței, văduva lui Vintilă, la câteva luni de la moartea multadmiratului său frate, la care ținea îndeosebi pentru „blândețea sufletului, calitate mai presus decât orice talent”: „Suntem făcuți din umbre şi lumină, aşa cum ne-a semănat soarta în univers. Şi puțini, foarte puțini, sunt numai lumină. Aşa îl văd pe Vintilică. Credea cu toată puterea sufletului. Şi ar fi vrut să convingă pe toți ceilalți, buni şi răi, că pot să devină buni, că o noblețe stă în fiecare şi care aşteaptă numai să fie trezită. Ca Don Quijote care-i înălțase pe toți la rangul de noblețe”.