O ALTĂ "UMBRIE"

Umbria, carte de debut, a canalizat, parcă, destinul său literar, de locuire a unui spațiu al realului/spontanului transmutat într-unul fantasmal. Costumul negru e o altă „Umbrie”, loc al meditației, nostalgiei, rememorărilor, senzațiilor şi iluzoriului cotidian. Adrian Popescu apolinicul rămâne în propria clasicitate pentru a fi, tot cu subtilitate, nou. Neomodernismul rezistă în construcția supravegheată, şi stilistic, ceea ce ar trebui luat ca o calitate, nu ca manieră de îngropare a pulsului liric. De data aceasta, intră în scenariul poetic trăirea şi (auto)confesivul brut, ceea ce îl duce pe A. P. înspre aria autenticismului. 

Cu subtilitatea, puterea de sugestie caracteristică, A. P. are, însă, un ton relaxat (e vechiul său echilibru comportamental şi mistic), o adaptare (!) la aşa-zisa degajare a poeziei tinere. De fapt, în rafinatele sale construcții e vorba de buna delimitare a unor locuri/locuiri, purtate de amintiri vechi sau recente, simultaneizate, însă. Se fixează cadrul unor scenarii, cu statut dublu de imediat şi amintire totodată, mutate în viziune, în fantasmatic. Aici e arta. Cadrul pare unul de intermediere a viziunii, în cele din urmă, tot mistice. Chiar prima poemă, Strada, mută concretul detaliilor spațiale, riguros  eşalonate („nişte frâne de autocamion,/un hârâit de buldozere,/nişte strigăte nervoase, nişte înjurături,/şi un zid de ciment …botul umed, roz, al cârtiței”) într-un joc vizionar, ultimativ, de-a trecerea dincolo. Spațiul concretelor devine, ca în multe alte poeme  ale lui A. P., unul intermediar, angelizat, de trans-mutație cerească: 

„…deasupra noastră/umbra celor şase aripi ale heruvimului,/două erau pentru zbor,/cu două-şi acoperea fața (…) Merg spre un/murmur de/fluviu,/spre o litanie de ape,/spre nişte Voci,/cântând laude”. Chiar şi livrescul e adus în concret, mâna-peisaj fiind, însă, una sacralizată prin funcția poetică/mistică: „În papirusul celest,/Descifrez, de-un timp,/Pergamentul pielii mâinilor mele/Pot vedea, dacă vreau, ținându-se în lumină,/Rețeaua fluvială a arterelor şi a venelor”. Poezia devine o cale inițiatică, cabală autentică, trezire în lumină, fie şi după coborârea în infernul Realiei: „În întunecimea întunecimilor e o lumină,/orbitoare./Aceasta e şi starea când scrii”. Între „mărunte”, zmeura, un vechi motiv liric, revine în acest volum, dar se mută din senzualitatea de altădată în semn, simbol al trecutelor, similar mâinilor (şi sinonimelor sale) uscate. Contrastul e unul vizat în întregul volum, uscăciunea şi tinerețea, trupul şi sufletul (poezia Trupul, sufletul) sunt în gâlceavă dureroasă: „ Acum suntem o pereche cam bizară,/Tu, carnea, o bătrână stafidită,/Eu, un adolescent”. 

Tonul firesc se strecoară în momentele despre sine, acel eu prins cu seninătate, degajare, tocmai în starea de „disperare”, uscare la „gura de iad pe pământ”, unde senzațiile sunt netrucate, vii: „Ştiu că mulți de vârsta ta, nu a mea,/Au început să-şi piardă cu chimioterapia/Ba ficatul, ba pancreasul, ba mărul lui Adam,/Iar tinerele pe care le admiram pe stradă,/Sau cafenele, îşi pierd, mai toate, sânii,/După metoda profesorului american Halsted”. Discursurile de acest fel intră în poezie cu forță, autenticitate, dar nu sunt singure în aria meditațiilor (provocate de văzutele cotidianului şi memorialului). Astfel, confesiunile străbat până la durere şi angoasă amintirile/ evocările, cu o naturalețe, o frustețe nouă, mai puțin livrescă decât în volumele anterioare, coborâtă în realul stărilor, re-trăite acut, la scara omenescului.

Gestica în fața morții, portretele şi detaliile concrete din poemul recviem, Costumul negru, sunt marcante. Cele cinci secvențe par scrise la două mâni, una de orfevru, atent la conturul şi detaliile fiecărui moment, spațiu, chip evocat, alta de expresie nouă, discursivă, destinsă, uşor strecurată în „memorial”. Alegoria morții e construită pe momente, ca într-un ritual de învățătură; mantia din oda eminesciană devine aici „costum” tradițional, moştenit din strămoşi. Costumul, „armura” simbolică, are „întărituri solide,/din păr de cal”, animal psihopomp în ciuda culorii negre, mai mult festive, de fapt („se pun fire din păr de cal,/în costumele pentru mort,/pentru nuntă, botez, sau teatru municipal”). Oameni şi locuri conținute de memoria afectivă se derulează într-o succesiune studiată, unde detaliul e de o concretețe tulburătoare, dar şi fantasmatică totodată, iar expresia pendulează între relaxare şi meşteşug îndelung. Iată fragmente din primul segment poetic: „Nichita Stănescu la Struga purta un/costum negru în dungi,/cumpărat din premiul Herder/la Viena;/a fost atent să nu-l şifoneze,/sau să-l păteze cu berea/pe care am băut-o cu el, timid, ultima, desigur, la Skopje, să nu se îmbete promisese, eram mulți,/abia încăpeam la două mese (…) era greoi ca un urs,/siberian, cu ochi de lapislazuli lichid”). Reîntoarcerea la locurile copilăriei e tot inițiatică, săvârşită explicit ca un ritual, doar că tensiunea vine din suprapunerea senzațiilor din exodul/deportarea tatălui cu imaginile copilului. Angoasa golului atinge „duhovniceasca” argheziană: „Când mă-ntorc în Bucovina strămoşilor mei,/îmbrac, de obicei, costumul tatălui,/mă duc în locul/lui, ca-ntr-un ritual,/la Herța şi-n vis la Ciudei;/el nu a mai vrut să-şi revadă/locurile copilăriei, pierduta livadă,/Turla bisericii, casele de pe deal./Străzile vechi, din Cernăuți,/unde, adolescent, înveți să săruți,/să dansezi, în costum, la bal…//Mai auzea el muzica vagoanelor de marfă,/unde erau înghesuiți, ca nişte vite,/sate întregi şi cartiere vestite,/de nu mai avea curajul să revină,/îi mai cântau, ca o sinistră harfă,/şinele, gările fără lumină?//Trecutu-i ca soda de rufe,/când nu mai găseşti odăile/casei unde au murit toți,/unde-s şoproanele şi clăile?/Unde zmeura, agrişele-n tufe,/podelele albe, dulapurile sub chei,/veranda şi tufe de strugurei,/unchii mei poligloți?/S-au îmbrăcat în armuri,/în costume negre toți”. 

Spunerea sobră se întâlneşte cu cea degajată, o alternanță nonviolentă. În plus, livrescul e înghițit de concretețea locurilor, detaliilor reale: „Capra cu barbă de țârcovnic,/dimineața ne behăia spornic,/ne ataca pe maidanul dintre case,/cu sărituri caraghioase,/semăna ea cu capra triestinului,/cu cea a lui Umberto Saba,/purtam, ca el, povara destinului/amestecând latina cu slava?/Când ai parte de o bunică bilingvă,/polaco-română din Radăuți,/te simți acasă, oriunde-n Suceava,/gustul mierii polietnic nu-l uiți”.

Portul tradițional, costumul negru, ajunge unul al vieții, ca trecere continuă în moarte, semn de învățătură strămoşească. În finalul poemului, costumul e asimilat, simbolic, cu trupul: „Dincolo, unde totul cu totul se-mbină,/Totul în toate, Cristos în lumină,/costumul sau trupul,/îl voi lepăda, în fine”.

În volum există poeme, precum cel numit A înviat, exact precum a zis, în nota obişnuită a unui mistic. Tot pe o linie constantă a poeziei A. P., se derulează imagini expresive, cum ar fi cea a „mormântului etrusc”, unde prezențele neprezentelor/iluziilor sunt scenice, palpabile: „Cei doi în piatra patului se mişcă,/Când murmură de undeva un cor (…)Văd două umbre, poate-s parce,/A treia-i aşteptată. Lilieci în zbor./Şi-ale beznei țipete şi gălăgie…/Ce mort trecut, ce amintire vie:/O siluetă pe-un perete ud…/Cât vraja e jilavă şi ne scaldă,/Din frescă ieşi în pas dans,/În lumea de deasupra, caldă,/Eziți puțin cu brațele-n balans”. 

Ceea ce impun poemele ample din volum, Costumul negru sau La Doamna Candrea…(Elegie la pierderea Casei Scriitorilor), este închegarea unei viziuni nucleu prin orchestrarea, articularea secvențelor în jurul temei/imaginii centrale. De ce ar fi discursivitatea din poemele digresive mai artistă decât această integrare a momentelor, evocate într-o vedere unitară, din care nu lipsesc nici barocul, şi nici improvizația!? Cu toate rupturile, semnalate de poet în La Doamna Candrea…, de pildă, cele patru „interioare”, pline de elemente comportamentale, ambientale şi memorialistice, vizualizează scenic, cu prezențe şi neprezențe, scriitorii cei vii şi cei morți, ultima întâlnire din „Sala cu oglinzi”. Confesiunea şi reflecția se întâlnesc într-o tensiune lirică stăpânită, şoptită; dramaticul stă sub masca acestei rostiri liniştite şi vine din sincerități care tulbură. Evocând acest moment greu pentru scriitorimea română, A. P. nu este melodramatic, ci reface un spațiu al identității scriitorului din Casa Monteoru, care i-a fost dat afară din actul său de…proprietate intelectuală, dar nu şi afară din memorie. Se vede că memoria afectivă păstrează cu mai mare tărie locul destinal, cu oamenii şi gesturile lor, într-un act din piesa care se cheamă viață. Sunt reale şi personajele, şi lucrurile, în gestica şi detaliile lor. Iată două momente, alese pentru a marca prezența fantasmatică a viilor cu morții într-un spațiu concret, care se dovedeşte a fi unul interior, de fapt: „Domnul Şora-mi vorbea/chiar despre tinerețea/celui de a cărui masă/absentă, ne rezemam.//Masa aceea,/acum fără stăpân,/suporta bine,/deşi era din aer străveziu, paharele noastre,/destul de pline,/tăblia absentă, dar cu intarsii,/ne accepta familiaritatea/ cu cel nevi,/amândoi inspiram iar/fumul havanelor (…) Locul unde stătea Ileana era neatins,/ai spune cald, ca un cuib ce păstrează/amintirea mierlei funebre,/nici tu praf, nici tu păienjeniş pe locul lui Virgil,/doar lemnul scaunului începuse să se răcească…”. Personajele, cu gesturi caracterologică, se perindă în acest loc oficiat divin. Se reface, în final, o „cină de taină”, simbolismul oglinzii susținând confesorul, purtat de vocație mistică: „Din oglinda venețiană/cu înger deasupra,/cine mă priveşte?/Din apele sale clare,/cine-mi dă mâna?//Cei care mă aşteaptă,/mai rabde puțin,/vom sta, cum stam odată,/vom gusta pâine şi vin…”.  

Volumul Costumul negru aduce poemele de evocare la statutul unor microdrame, compuse din concretețe halucinantă, din realisme fantasmale, din oameni şi locuri rememorate pe ton neutru, şoptit, mască a expresivității calme, sub care se mişcă faliile nostalgiei şi mocnesc durerile, de trecere, de uscare, de despărțire etc.