ADĂUGÂND VIAȚĂ, ŞTERGÂND TRECUT

Voi vorbi despre două moduri de povestire a vieții: cel automat şi cel paleativ. Cel dintâi era, pe vremuri, dar nu şi acum, vulnerabil la revoluțiile sociale, în timp ce al doilea este un placebo peren – şi subiectul meu de azi.

Să începem aşadar cu primul: poți avea o viață fără a avea o biografie?
Privind lucrurile superficial, răspunsul este da. Dar, la o analiză mai serioasă aş spune da, dar numai înaintea apariției statului modern, birocratic. Pentru că statul birocratic a marcat fiecare individ cu infrastructura biografiei. Se poate spune că statul a inventat individul prin intermediul biografiei. Individul este cineva cu o dată de naştere înregistrată, cu certificat de căsătorie, cu fişă matricolă, cu bunuri mobile şi imobile înregistrate la fisc, cu carte de muncă şi certificat de deces. Individul este toate aceste înscrisuri care-l definesc. Nu poți fi individ dacă nu ai o biografie. Este ilegal să fii o persoană fără biografie. Are statul grijă – prin infrastructura registrelor – ca fiecare individ să aibă propria sa biografie, unică.
Infrastructura oficială este umplută de către individ, pe parcursul vieții sale, cu o rețea de hârtii: corespondență, circulare între birouri, faxuri,

e-mailuri, înregistrări audio şi video. Îți cere doar puțină străduință să scrii biografia oricărei persoane care a trăit după mijlocul secolul al XVIII-lea în Europa sau America de Nord, iar străduința se referă doar la abundența de date şi la nevoia de a le selecta. Actul biografic al statului este automat şi devine din ce în ce mai greoi, în timp ce subiectul biografic devine tot mai baroc şi circumscris.

Singurul act radical posibil în atari circumstanțe este să răstorni toate aceste date înregistrate, fie într-o abordare de tip tabula rasa – prin revoluție – fie scriindu-ți autobiografia. Folosesc aici termenul de revoluție cu înțelesul de “anarhie”, adică acel moment în care se dă foc Registraturii, Oficiului de stare civilă şi arhivelor poliției secrete. Lucrul acesta s-a întâmplat, într-o oarecare măsură, în Bucureşti, în 1989, numai că, în acest caz, arderea arhivelor nu a fost un act majestuos de dorință spontană de renaştere, ci tentativa deliberată a “autorilor” dosarelor aflate în aceste arhive de a-şi şterge încercările de a scrie biografiile anumitor cetățeni. Cei care au distrus arhivele Securității s-au trezit brusc dezgustați de calitatea muncii lor şi au încercat, ca şi Gogol, să ardă varianta lor la Suflete Moarte într-un moment de anarhie simulată. (Actul acesta se numeşte îndeobşte “auto-critică literară”). Dar şi-au dat seama curând, aşa cum se cade oricărui biograf, că se cer scrise biografii simultane şi alternative, spre folosul citirii peste vremi de către cei mai harnici dintre cercetători. Falsele biografii ale altora nu trebuie să producă doar variante convenabile ale “vieților altora”, cum a demonstrat briliant Florian Henckel von Donnersmarck în filmul său din 2007, ci şi variante acceptabile pentru autobiografiile biografilor. Autobiografiile spionilor sunt scrise prin falsificarea informațiilor din biografiile subiecților lor.

Nimic mai îndepărat de “anarhie”, sau “revoluție”, aşa cum a văzut-o Arthur Rimbaud în primele zile ale Comunei din Paris. O astfel de “revoluție” nu mai este astăzi posibilă, pentru că biografiile noastre nu mai sunt centralizate, ele putând ajunge în îndepărtate colțuri ale lumii, unde cei mai mulți dintre noi nici nu ajung vreodată, cu fragmente şi bucățele înregistrate în baze de date care se află pretutindeni şi nicăieri.
Despre noi, oamenii moderni, sau post-moderni, se scrie mult prea mult. Suntem supra-înregistrați. Supra-îndosariați. Statul modern este un supra-producător automat de biografii individuale – ajutat întru aceasta de noi înşine, care suntem asidui colecționari de date şi informații despre noi înşine, date şi informații pe care le împărtăşim bucuroşi cu lumea întreagă. Dacă a existat vreodată vreo urmă de reticență față de auto-expunerea publică, aceasta s-a stins odată cu apariția biografiilor pe internet. Statul nu mai are nevoie să ne spioneze în dormitoare, se poate uita direct pe My Space.

Nevoia de a controla toate aspectele vieții umane, până la nivel molecular şi dincolo de el, este o funcție automată a maşinii birocratice. Supra-abundența de biografii este şi un rezultat al democrației. În societățile teocratice, doar regii şi nobilii aveau biografii. Supuşii erau cunoscuți numai după funcțiile lor: valeți, țesători, fierari, constructori de fortificații, băcani, croitorese, săpători de şanțuri de apărare. Păturile de şerbi aflați sub nivelul profesiilor erau cunoscute doar ca “suflete”.

“Sufletele” nu aveau biografii, aveau doar o viață colectivă şi, dacă mergeau la biserică, o viață de apoi privată. Statul modern şi democrația în creştere a returnat acestor suflete trupurile lor, trupuri unice, purtând mărci de identitate. Trupul este biografia. Trupul, dobândit prin revoluțiile sociale din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, este acela care furniza date de registratură statului. El produce acum informație nu numai suficientă pentru a crea individul căruia îi aparține, ci şi alte trupuri, fie ele ficționale (virtuale) fie (în curând) clonate.
Supra-abundența de date poate avea însă şi un efect eliberator. Îți poți anihila biografia oficială re-scriind-o. Autobiografia este opusul biografiei, căci ea este încercarea individului de a scăpa de rigorile descrierii pe care i-o face statul. Autobiografii utilizează datele şi documentele oficiale, fără îndoială, dar în realitate ei vor să contrazică chiar aceste înregistrări. Când cineva îşi începe povestea cu “M-am născut în Pontoise, în 1456”, îşi va consuma restul argumentelor, chiar dacă a fost sau nu născut la Pontoise, deplângând sau scuzându-se pentru acest fapt. Chiar şi nostalgia este un soi de critică a faptului frust. Nenorocirea de a te naşte, ca să-l parafrazez pe Cioran, împreună cu celelalte nenorociri considerate demne de a fi înregistrate şi îndosariate, constituie ținta pe care autobiografii vor să o distrugă. Orice autobiografie este un act anti-social, subversiv îndreptat împotriva faptelor înregistrate care constituie viața autorului.

Autobiografia subminează trupul cel doldora de informații, încercând să-i dea înapoi individului propriul suflet, să reîntoarne cele ale trupului către matricea colectivității. Autobiografii aspiră să devină şerbi cu energie nediferențiată. Autobiografia nu subminează doar statul, ci şi trupul, care este biografia creată de stat. Autobiograful ridică o pretenție la nemurire. Trupul este, fără îndoială, muritor, iar statul, în timp ce încurajează reproducerea, este pe cale de disoluție, aşa cum a prezis Marx, deşi din cu totul alte rațiuni decât cele prezise de el.

Şi acum apare o nouă virtualitate, care goleşte trupul şi face posibilă re-scrierea sufletului. Să luăm doar un exemplu: Trupul de Hârtie al preşedintelui SUA a devenit atât de mare într-o jumătate de secol încât nici nu mai poate fi cuprins cu ochiul. Bibliotecarul bibliotecii prezidențiale a lui Jimmy Carter, din Atlanta, mi-a spus că Roosevelt, care a avut patru mandate şi a girat unele dintre cele mai dramatice evenimente ale secolului al XX-lea, Marea criză economică, al Doilea Război Mondial, a generat mai puțin de jumătate din hârtiile produse de Carter, un preşedinte cu un singur mandat. Bibliotecarul nici nu îndrăznea să-şi imagineze dimensiunile arhivei lui Bill Clinton de la Casa Albă, unde fiecărui e-mail i se făcea o copie pe hârtie şi fiecărei copii, o altă copie. Când se ajunge la astfel de proporții, trupul devine invizibil. Legea proporțiilor spune că monumentele nu pot depăşi o anumită înălțime, pentru că altfel devin invizibile. Tot astfel, Trupul Națiunii, urmând îndeaproape Trupul Preşedintelui, se dizolvă sau se îneacă în supra-abundență biografică.
La momentul cel mai potrivit ne sări în ajutor o nouă virtualitate, amplificată de o memorie nelimitată. Microprocesorul lui Andrew Grove este pentru biografie şi stat ce a fost Napoleon pentru Europa. El a făcut posibilă imaginarea unui nou tip de stat, care să rămână consecvent cu cele din afară, în timp ce avea şi capacitatea de a ține închis în sine tot ce se spunea despre el, inclusiv acele lucruri care amenințau să-i distrugă părțile componente.

În lumea virtuală, a cărei apariție a fost posibilă grației memoriei nelimitate, putem să ne scriem biografiile, să ne dedăm la autobiografomanie pe placul inimilor noastre. Ne putem şi schimba identitățile cu totul şi cu totul, strecurându-ne afară din trupul şi sexul nostru mai repede decât ne schimbăm hainele. Putem să ne schimbăm specia, putem să ne rotim în vestiarele MUD-urilor (muti-user dungeons) cât de repede vrem şi ne putem însuşi autobiografiile altora. Putem fi tot ce ne imaginăm. Virtualitatea a pus evoluția pe “repede înainte”. Imaginația este noua monedă curentă, o formă de schimb care are la bază viteza cu care putem face troc şi profit cu viețile noastre înregistrate, fie că faptele ne aparțin nouă sau unui avatar.
Dar acest mod de funcționare de tip Darwin-pe-amfetamine nu poate fi mai bun decât informațiile însele, ceea ce înseamnă că trupul dematerializat născut grație computerelor este programat de un soi de scriere care nu este nici mai mult, nici mai puțin decât biografia rezumată a statului. Care este, evident, rezumatul tuturor biografiilor indivizilor. Această înghițire a cozii este numai în aparență generatoare de suflet. Libertatea de a te bălăci în estetica identităților este deocamdată doar un joc. Virtualitatea înseamnă, pentru moment, doar asta: dezvoltarea unor jocuri. Metamorfozele de care dispune autobiograful virtual sunt limitate de imaginația programatorului.

În mod ironic, crearea oricărei ficțiuni de identitate echivalează cu recunoaşterea dependenței de limbajele de programare, fie ele matematice fie birocratice. Îți poți inventa un sine, da, dar în plus față de legile naturii trebuie să te supui acum şi legilor privind utilizarea informațiilor, inclusiv celor referitoare la copyright.
Care este, deci, starea autobiografiei într-o mare de fapte alunecătoare care se pot potrivi cu uşurință oriunde, într-o lume în care colajul este modul de expresie preponderent? Şi unde rămâne păstrat sinele, indiferent de cum am binevoi să-l compunem? Există vreo abordare a individului care să nu presupună reinventarea unui sistem moral? De ce rămâne individul încă subversiv? De ce se încăpățânează să subziste chiar şi după ce s-a demonstrat că el/ea este doar un construct?

Cu rămăşițele ruinate ale sistemelor secolului al XX-lea, răspândite pe nisipurile psihologiei care bate în retragere în fața maşinilor, este memorialistul altceva decât un copil cu o cutie de creioane în fața unei cărți de colorat?

Presupunerea că viața cuiva contează suficient de mult pentru a se scrie despre ea este foarte ciudată. Îți scrii autobiografia fie pentru a evada din viață, fie pentru a dobândi una, dacă nu ai suficientă. În orice caz, această activitate se supune unui tipar şi evadarea – din momentul în care acest tipar este vădit – devine extrem de dificilă, dacă nu cumva scrii o autobiografie după alta, fiecare în flagrantă opoziție cu cea de dinaintea ei. Îți poți crea astfel vieți seriale, precum propozițiile, dar rămâne întrebarea: cine eşti “tu” şi de ce ar conta asta?

Prima mea autobiografie, intitulată modest Viața şi vremurile unui geniu involuntar a fost scrisă la persoana a treia, cu o lungă secțiune – o scrisoare primei mele iubiri – la persoana a doua. Retrăgându-mă pe mine însumi, la vârsta de 23 de ani, din faptele brute ale vieții mele, speram să dau naştere unei poveşti lesne de ascultat, cam cum fac cei care sună la una din liniile acelea de ajutor şi spun “Am un prieten care are o problemă...” Evident, rațiunea pentru care am scris o autobiografie la o vârstă atât de fragedă este aceea că aveam o problemă, pe care o au de altfel toți tinerii de vârstă fragedă şi anume eram necunoscut. Spunând povestea acestui tânăr cu o istorie exemplară a vieții, speram că pot remedia această situație. Avantajul de a scrie la o vârstă atât de tânără era că îmi aminteam tot sau aproape tot ce mi se întâmplase. Aveam avantajul unui număr redus de evenimente, cutremurătoare – ziceam eu, şi le-am utilizat pentru a crea o structură inițiatică. Nu aveam cine ştie ce păsuri, dar aveam (deja!) câteva motive de a-mi cere scuze. Îmi părăsisem țara şi iubita şi mă simțeam mizerabil din cauza asta. Punând faptele pe hârtie, le re-aranjam astfel încât să par un erou: nu eram un fugar, eram un surghiunit, un erou. Părăsindu-mi iubita o salvasem de tovărăşia îngrozitoare a unui poet damnat. Aşa că eram în acelaşi timp fugar şi damnat şi nimic nu putea contrazice această viziune, cu excepția detestabilei retorici a statului național şi a convențiilor societății. Aici îmi venea în ajutor literatura, cu lunga şi distinsa ei listă de eroi-surghiuniți. Nu mă îndoiam, pe atunci (şi nici acum), că literatura stă în fermă opoziție cu tot ce este oficial, în orice formă, fie ea guvernamentală, religioasă fie fals-populară. Acest prim volum de memorii era, de fapt, adresat mamei mele. O făcusem pe biata femeie să întruchipeze toate formele de autoritate cunoscute mie, pentru că ne certam tot timpul. Replica ei în fața cărții tipărite a fost “şi de ce nu i-ai spus roman? Trebuia tu să-i spui autobiografie!”. Singura ei problemă era genul literar.

Cea de-a doua biografie a mea, În pielea Americii, pornea de la momentul în care se oprea prima, la începutul vieții mele în America şi era o relatare la persoana întâi a procesului rapid de transformare în american. Simțeam că, schimbându-mi țara şi limba, mă născusem efectiv a doua oară. În acest sens, nu porneam de la origini, ci de la locul noii mele naşteri, în Detroit, Michigan în 1966. Cea mai mare parte a acestei cărți descrie viața mea din California, o regiune a Americii unde refacerea identității constituia principala îndeletnicire a locuitorilor. Cartea este mai puțin o înregistrare a trecutului cât o scriere despre prezentul care se transformă în trecut. Natura rapidă a Americii este adevăratul subiect al cărții. În America, am băgat eu de seamă înainte de orice altceva, viitorul devine trecut înainte chiar de a putea fi priceput de oricine. Speram să pot inventa o cale prin care contemplarea trecutului ar fi putut deveni tot pe atât de rapidă ca şi însăşi transformarea. Fraza gogoliană, după câte am înțeles eu din descrierea lui Nabokov, cu clauzele ei fără de sfârşit, cu vâltoarea parantezelor deschise şi permanentele digresiuni, era instrumentul potrivit unei astfel de întreprinderi. Această carte este o autobiografie-în-timp-ce, o “meditație de urgență”, cum s-a exprimat Frank O’Hara. Este în egală măsură o carte americană pentru că utilizează “câmpul deschis”, aşa cum a fost el propus de Charles Olson, Robert Duncan, Frank O’Hara, Ted Berrigan şi alții, ceea ce înseamnă că merge călare pe coama valului chiar în timp ce descrie înecul.

Cea de-a treia mea biografie – niciodată publicată – s-a vrut o biografie din punctul de vedere al tuturor celorlalți. Am trimis o sută de chestionare unor prieteni şi cunoştințe, întrebându-i o seamă de lucruri, cum ar fi: “Când ne-am cunoscut? Ce făceam atunci? Ce s-a întâmplat după aceea? Cum mă înfățişez eu în viața ta?”

Am primit o mare varietate de răspunsuri. Unii dintre respondenți au luat întrebările ca pe o ocazie de a-şi reaminti trecutul cu scrupulozitate, alții ca pe un permis de liberă invenție. Poveştile adevărate şi cele inventate se amestecau şi toate erau incompatibile stilistic. Am înțeles atunci o seamă de lucruri: întâi de toate, că nu sunt atât de important pentru alții cum eram pentru mine. Relatările prietenilor mei despre momentele noastre împreună erau palide şi oarecari în comparație cu modul în care mi le imaginam eu. În al doilea rând, biografia unei persoane din perspectiva celorlalți avea conexiuni interioare tot atât de slabe precum particulele subatomice: spații imense existau între nişte evenimente care erau ținute împreună de forțe prea slabe pentru a compune o ficțiune atractivă. Biografia furnizată de stat era cu mult mai plină de substanță decât amintirile prietenilor mei. Aş fi putut să mă duc la arhivele Securității, ale INS, FBI şi ale primăriei din San Francisco şi aş fi obținut rezultate mai satisfăcătoare, sau cel puțin mai consistente.
Întreprinderea autobiografică s-a bucurat de mare popularitate în ultimul deceniu al secolului al XX-lea şi primul deceniu al secolului al XXI-lea şi nu dă nici un semn de înmuiere. Bântuie un soi de panică, doar în parte generată de teama editorilor că s-ar putea să dispară cărțile. Panica mai mare este cea a indivizilor în fața autobiografiilor informale pe care le reprezintă blogurile. Ei se tem, şi pe bună dreptate, după părerea mea, că formele povestirii-de-sine care se bucură azi de popularitate, cum ar fi blogurile, can-can-urile, poezia orală şi registrul datornicilor nu sunt suficiente sau că, dimpotrivă, au prea mult un simț particular al sinelui. Cartea de memorii pare a concura cu căderea în uitare, cu biografiile colective scrise de noile şi tot-mai-noile forme de media.

“Memorii” este un cuvânt cu multe conotații, dar sare peste cerințele minimale ale genului “autobiografic”. “Memoriile” recunosc faptul că memoria este supusă greşelii, imposibilitatea de a comanda amintirile pe care le re-memorezi. Dar, oricum i-ai spune, “memorii” sau “autobiografie”, ramâne faptul că genul nu poate exista fără o structură de amorsă. Fie că este mai apropiată de roman sau de jurnal, această formă spune: aceste fapte mi s-au întîmplat mie şi nimănui altcuiva, dar, cu toate particularitățile faptelor care mi s-au întâmplat mie şi nimănui altcuiva, ele redau o poveste exemplară. Eroul îşi părăseşte țara în căutarea împlinirii de sine, înfruntă multe primejdii, se transformă în adult şi se întoarce să omoare dragonul conformismului devenind capul familiei. Şi noua autoritate.

Sau ceva de genul ăsta. Sfârşiturile sunt deschise, de nevoie, pentru că memorialistul nu cunoaşte finalul. Autobiografia nu se poate încheia cu moartea eroului, ca un roman, decât dacă autobiograful îşi înscenează propria moarte şi îşi numeşte cartea “roman”. (Vezi ce uşor e, mamă?) Prin faptul că nu moare, eroul unei autobiografii iese întotdeauna învingător. Forma este implicit optimistă şi, prin aceasta, americană. Noi, americanii, nu credem în sfârşituri: noi credem în succes. Noi vrem să auzim poveşti despre triumf. De aceea i-am auzit mai ales pe europeni (cu excepția nefericită a lui Francis “sfârşitul istoriei” Fukuyama) proclamând “moartea” unei chestii sau alta, de la “Dumnezeu”, la “roman” sau “filosofie”. Nouă ne place să credem că aceste lucruri sunt doar metafore pentru “moartea Europei”, deşi valoarea de azi a monedei euro nu prea ne sprijină argumentele.

În America, lucrurile nu mor, ele doar se prăbuşesc într-un subconştient al informației de unde pot fi recuperate prin intermediul unui stick de memorie. Forma americană de despărțire de trecut este să creezi un fişier nou, să-l scoți de pe desktop şi să-l muți într-un folder denumit “trecut”. Dispunem acum de mai multă memorie de computer decât a avut la dispoziție întreaga lume, în toată istoria ei înregistrată. Această memorie ne permite să facem calcule la o scală ce nu ne era la îndemână până acum, calcule atât de complicate încât ne lasă să descoperim şi să transformăm viitorul, chiar în timp ce-l facem, simultan, depăşit şi demodat. Aceasta este o virtualitate mai puternică decât “memoriile”, care constituie doar încercarea unui individ de a rememora sentimente necuantificabile şi greu de descris prin manipularea unui număr limitat de “fapte”.

Un memorialist onest trebuie să creadă că ceea ce i s-a întâmplat lui/ei în lumea cu trup poate fi redat printr-o poveste care nu poate fi duplicată prin nici o altă metodă cunoscută de reproducere, sexuală, electronică, chimică, genetică sau mecanică. El sau ea trebuie să considere că ceea ce se întâmplă acum în lumea cu trup este că trecuturile căzute, prezenturile şi viitorurile pe care le uităm tot pe atât de iute pe cât le creăm, continuă să ducă o existență non-virtuală care dă naştere unui număr monstruos de groteşti, neprevăzute fleurs-du-mal, dintre care “memoriile” sunt doar o parte.

Memorialistul pune coincidență peste coincidență cu scopul de a crea o soartă (o carte) care semnalizează prezența autorului la fiecare pas. Într-un volum de memorii, ştim tot timpul cine şi unde este autorul: el/ea se află acolo unde două întâmplări sau personaje neverosimile se întâlnesc şi el/ea este forța care le aduce împreună. Misterul prin care acele coincidențe au loc exact atunci când autorul este de față constituie adevăratul subiect al oricărui volum de memorii.

Dacă totul ar fi vizibil, totul ar fi fără cusur: logos-ul se află perpetuu în mişcare, ca un ocean, totul este parte dintr-însul. Din fericire, nicio carte nu poate fi fără de sfârşit: cartea nu poate fi trecutul, poate doar să aducă cu el (dar nu şi să-l readucă). Limbajul este, în orice moment, în conjuncție cu ceea ce se întâmplă. Un autor de autobiografie trebuie să ignore cognoscența logos-ului, trebuie să redea povestea unei vieți particulare ca şi cum ar fi complet nouă şi neauzită, grație unei memorii selective într-un fel unic şi a credinței în soartă. Să întorci faptele şi să le faci să fie pură coincidență, să le faci să se potrivească patului procustian al unei cărți este o treabă extrem de serioasă, chiar şi atunci când nu ai de luptat împotriva tehnologiei, a timpului şi a dubiului postmodern.

Dacă autobiograful circumspect de acum patruzeci de ani putea spune “Aceste cuvinte rostite acum o jumătate de secol încă îmi sună în urechi de parcă ar fi rostite azi”... Şi purcedea la inventarea lor, memorialistului contemporan nici măcar nu-i mai pasă. Multe dintre memoriile de azi, cu câteva excepții notabile, mai ales cele ale oamenilor de ştiință, sunt doar basme, romane primitive menite să aline aleanurile unui public pradă fricii de eşec. Eşecul este neamerican, iar memoriile americane sunt, inevitabil, manuale de tip “ajută-te singur”: autorul are de înfruntat tot felul de greutăți, dar nu moare.

Mania mărturisirii care ne bântuie azi a golit cuferele nației la televizor, la radio, în ziare, în volume de memorii. Nimic nu mai este azi ascuns, dar dorința de lucruri ascunse a crescut de sute de ori. Gura deschisă a nesătulelor mass media şi dorința publicului pe care acestea o stimulează şi o frustrează, cer din ce în ce mai mult de la cămările noastre deja golite. Dar nu vă temeți: producția de false memorii este o afacere înfloritoare. Sindromul Falsei Amintiri nu se mai limitează la psihologii pop şi la pacienții lor deranjați, ci a devenit un status quo al acestui moment. Memoriile răspund acestei chemări, afirmând credința într-o identitate unică, care poate sau nu să existe. În realitate, memoriile sunt un skeuomorph, replici ieftine, o formă fără fond în care oricine poate să-şi pună propria povară, ca desenele acelea imaginate din puncte numerotate.
Pe de altă parte, cred, alături de Tristan Tzara, că “eu încă sunt fermecător”. Dar cine este acel “eu” şi unde este el, mă rog?

(Text revizuit în 5 aprilie 2008, după un eseu publicat în The Devil never sleeps, St. Martin’s Press, 2000)

ANDREI CODRESCU
În româneşte de Ioana Avădani