DE LA DISTANȚĂ

Poemele lui Vlad Moldovan par să vină din scăpărări de fulger. Şi le produc, la rândul lor, la lectură. Se adresează sinapselor şi abia apoi, prin scurtcircuitarea lor, sensibilității. Îi cer cititorului concentrare, îl îndoaie sub avalanşa pluralității, ceea ce nu înseamnă că îi interzic îndoiala. Punerea sub semnul întrebării a mişcării. A (in)congruențelor. Sau gândul ratării ori zbuciumul disperării. „...Asta nu e viziune aste e bending machine./ Avem de toate/ pe îndelete/ e şi party lay low/ e şi mai aerisit./ Creşte ceva lângă splină – un bumb/ o formațiune neidentificabilă – pasată de la/ corp la corp./ [...]/ Pentru ăştia la care nu ne iese/ şi care deschidem pagina să ne lăsăm/ produşi cu «stringențe» că încălzirea/ că glaciațiunea foametea de la mii de leghe,/ terorismul şi duşmanii care din/ aproape în aproape.../Pentru generațiile care urmează/ şi cu care nu te poți amesteca/ nici nu ai avea cum./ Pentru diferența minimă şi pentru insinuările ei/ de sub betoane/ bubuie bubuie şi alină – clipa tăioasă.” (Odă în cheie pathetică). Starea din care se nasc poemele din Dispars e mai aproape de schizoidie decât de reflexivități crepusculare („apusul face ce trebuie”): gândirea şi sensibilitatea poetică stau după uşi întredeschise, pândindu-se şi interacționând fără să se întâlnească, iar versurile sunt scoase ca pernele la aerisit – se înghesuie una într-alta, până când, neaşteptat, se prăbuşesc. Succesiunea e tăiată, ritmul se rupe, accentul se mută pe o notă „slabă” şi respirația se opreşte. Căci, nu-i aşa, „Trolii ăştia discursivi/ n-or să-mi fie de nici un folos/ până la urmă se absorb/ până la urmă nu au/ nici un rost.” (***) 

Însă sincopele relevă şi o anume distanță care-şi face loc, irevocabil, în spațiul poemelor al lui Vlad Moldovan. E, în primul rând, distanța de la care priveşte întotdeauna poetul. Crispat la gândul că emoția s-a putea strecura în text şi oripilat de posibila paradă a pateticului, înregistrează, controlează, filtrează pulsiuni, imagini şi idei cu migala unei proceduri chirugicale. Prin glisări succesive, se îndepărtează până şi față de textul său (produs al altor distanțări din procesul poetizării), ca de o urmă pe care o laşi în spate, dar spre care întorci, alternând (de la distanțe diferite), câte un ochi – confesiv, ironic, reflexiv, parodic, mucalit, epifanic, banal, aforistic. Poetul refuză cu obstinație încremenirea. Vânează succesiunea, derularea, miracolul. „...Nu am multe de spus:/ cred că suntem nişte maimuțe/ care învață necontenit tehnici./ [...]/ Problema mea însă e/ că sunt cam sălbatic./ Tehnicile mele nu se potrivesc/ cu ale multor oameni./ Nu pot vorbi prea mult/ pentru că mă hăpăie imensitatea/ din ce în ce mai crudă./[...]/ Uneori, când am stat prea mult singur/ mă entuziasmez rău de tot de/ ceea ce scriu şi cred că/ e ceva nou/ din care câțiva or/ să ştie ce să facă./ Dar nu sunt sigur aproape niciodată./ Însă sunt extatic/ şi mă umple/ incredibil din afară/ la fiecare milimetru de minunăție// îmi place muzica şi/ îmi place ce e miraculos/ sunt multe lucruri cu adevărat miraculoase./ Numai dacă nu le-aş zburătăci/ prin cuvintele conştiinței –/ Aşa îmi spun./ Aşa mă îmbărbătez.// [...] Am stat am citit ce am scris/puțin m-a furnicat puțin e ridicol/ şi după asta repede am văzut/ nucul imens/ Pe trunchiul lui/ apusul face ce trebuie.// Cred şi cu asta termin/ că unor oameni/ le este dat să fie fericiți/ în singurătatea lor meticuloasă.“, scrie poetul în Tripon, unul dintre poemele-cheie ale cărții. Între „Mintea dinăuntru şi Mintea dulce de afară”, Vlad Moldovan caută necontenit o zonă a incongruențelor. Nu se fixează senin la jumătatea distanței, ci pendulează între ele, fără să adere la vreuna. În schimb, le hrăneşte necontenit pe fiecare, le calculează greutatea şi amplitudinea. Distanțele instabile îi permit să lase când ideea, când sensibilitatea simțurilor (nu emoția!) să înnoade distinct, cu pauze neregulate de respiro, versurile. „Acum că ploaia măruntă cu străzile ei/ se lipseşte de paşii buimaci/ când primatele/ se retrag înăuntrul pereților/să aline şi să unească Trupul./Acum când pe caldarâm/ stă lăbărțat Adevărul/ şi din rigole se bulbucă Teoria/ în splendoarea ei subțire/ şi nici extratereştrii nu mai/ caută piesele pierdute/ în răsadul de ridichi./ Şi chiar farul/ de la Obs/ e împotmolit în stufărişul/ ce a cotropit rezervația –/ Acum – deci –/ un fel de bumb fără petale/ ceva ca o plantă improbabilă/ irosită în defrişa lazaretului/ un nod în goblenul obscenei biologii –/se sparge şi îşi suflă pulberea/ cât mai departe/ înspre toate colțurile imensității afânate// Pentru ea facțiunea îngerilor suflători/ Şi a percuționiştilor din surdină/ trec pe refren strident./ Pe impetus neprevăzut./ Un fel de frăție grea de înțeles pentru/ Mintea dinăuntru şi Mintea dulce de afară”. (Atenție!). 

În al doilea rând, e distanța care separă elementele constitutive ale acestei lumi, în particularitatea lor ireductibilă. Fiecare ființă, fiecare gest (amplu sau abia ghicit), fiecare secvență din dinamica naturii (cu lună, brad, păsări, flori şi licheni) coexistă fără să se întâlnească. Posedă o individualitate irepetabilă şi reflectă o funcționare inimitabilă. Poemele prind contur dintr-o structură interioară, la rândul ei, distinctă. Sincopată. Fărâmițată. Fireşte că un anumit tip de sensibilitate generează discursul, dar conştiința care selectează (imagini, senzații, registre stilistice, game şi tonalități) se arată, pe de-o parte, în modurile ei fracturate (prin ironie, neputință, angoasă) şi, pe de altă parte, în demarajul ei vital: „Pentru că sunt un/ om bun/ şi mă înmoi în fața semenilor/ ca în fața unei meduze/ cilii mei sunt şi cilii/ lor/ ca în Beatles ca/ într-un film/ mediocru/ pe un CD din Stoc.”... (***) Fiecare, cu amprenta proprie – personală şi discursivă. Una care se repliază cu teamă în fața imensității şi a infinitei ei iregularități, alta care înaintează entuziast, încercând să îmbrățişeze realitatea şi virtualitatea, banalul şi miracolul. Între ele, distanța care separă întotdeauna (şi) ochii unui om – oricât de asemănători, niciodată cu adevărat identici.

Rareori se întâlneşte o carte de poezie cu un grad de conceptualizare atât de mare ca în Dispars. Şi, totuşi, fără să devină apteră. Dimpotrivă, cu elanul unui crez (poetic) şi cu jubilația zborului (cultural). În viziunea lui Vlad Moldovan, ceea ce „monstruos” (categorie dincolo de bine şi de rău) poate fi, oricând, miraculos. Poate lăsa aburul umed al respirației precipitate, care amestecă prospețimea clipei inaugurale cu ritmurile polifonice care însoțesc desfăşurarea vieții în timp. E, cu alte cuvinte, disparsul, care nu poate fi comparat cu altceva. Şi care nu poate fi egalat de nimic altceva. În enormitatea, în bogăția de virtualitate, în inepuizabila sa fantezie. Dar şi în breşele sale, care lasă loc regrupărilor întremătoare. Şi care dau naştere poeziei. Pentru Vlad Moldovan, aceasta e rezultatul discursiv al căutărilor existențiale (cu încărcătură filosofică), dar şi al experienței/experimentului pe tărâmul sensibilității artistice. E reflectarea relației cu miracolul de pretutindeni, dar şi cu limbajul – provocat să exprime fracturile, ciocnirile, pluralitățile. Adică (dez)organizarea imprevizibilă a monstruosului: „Dinspre piață se şuieră – semn că/ ceva se întâmplă – că unii au văzut Dragonul/ pe cadrane./ Să se acorde sitarul/ Să cânte vicarul:/ «Condu-mă! Sedu-mă!/ Înăbuşă-mă în spumă»/ Şi să ne aşezăm cu toții pe pământ/ în Bucuria Eternă/ umeziți de brumă.” (2008, mărturii) 

Un astfel de discurs e pândit atât de linearitatea exaltată, dar sterilă, cât şi de abisalitate criptică. Fără îndoială, e nevoie de talent şi de viziune pentru a-l transforma într-un spectacol nebunesc de imagini, pulsiuni, senzații, marote şi improvizații. Din toate registrele şi pe toate gamele. Vlad Moldovan le acumulează, inventariază, exploatează, le înşiră, le taie şi le (de)montează. Însă mai important e modul în care interiorizează conținutul înnebunitor al lumii. Cu sunetele ei asurzitoare sau cu tăcerile ei inadecvate. Vorbitul pe mess (Indulgența) sau zgomotul străzii pus pe mute (Trafic) sunt desprinse dintr-un cotidian în care plictisul şi angoasa străbat zone în care normalitatea tulbură prin spectralitate şi provoacă nevoia de a descoperi o „interjecție ontică” (aşa cum o numeşte poetul în Indulgența). După exilul impus de poezia recentă, Dumnezeu revine în Dispars pentru a intra într-un straniu  joc al asociativității. Nu e acolo unde se trăieşte. Unde ritmul e mereu altul. Unde abundența scenariilor forțează insolent limita. Unde mesajul şi sonoritatea schimbătoare devin un corelativ al lui a fi. În lumea aceasta inepuizabilă, poetul pare a trăi în neodihnă şi tulburare („Nu puteam să dorm/ şi era cerul – se gălbejea/ apoi norul tot mai lung/ încă nedemontat.” – Trafic), se frământă şi cere, arghezian, „ceva măreț coborât” (Cântec dezesperat), înregistrează frecvent dialoguri şchioape, se repliază în armonii fals emoționale (The Session) sau în scenarii pastorale (Pasaj) - pentru a reveni, cu supuşenie, la acel „muşuroi de energie” ascuns în mâna-stăpân (Aleg mâna). Dar, chiar dacă mâna e „mai onestă”, nu înseamnă că gândul nu-şi revendică, imperial, un spațiu. Pe de-o parte vital, pe de alta... mortal: „O fi poezia numai distrugere de sine –/ Au de la droguri/ ne-am buhăit/ drăguțo?// Urcă acum pe scară şi dă-mi viziuni:/ Urechelnița înmuiată în găleată/ unduieşte;/ Şosetele umede legate cu elastic/ de picior;/ [...]/Ci eu din ce în ce mai convins/ că dacă ai puțin bun simț/ nu poți scrie./ Nu. Ceea ce este nu cere cuvinte/ să moară cine o face/ fără să ştie că minte”... (Unknown Faker)

Aflate într-o continuă dispută pentru întâietate şi necesitând o descărcare tensională, reflecția şi sensibilitatea verifică flexibilitatea formală a versurilor. Ba conceptualizate, ba mustind de plasticitate regională. Când cu entuziasm colocvial, când cu prestanță ceremonială. Fie cu gravitate de axiomă, fie cu schimonoseală pestriță. Etc. Dispars e construit cu o lejeritate stilistică firească, nu pe o stridentă rețetă mecanică. E riscant să aluneci dintr-un registru într-altul cu rapiditatea cu care o face poetul, dar poetul operează această mişcare în chip natural, prin sincronizarea ei cu suflul distinct (şi niciodată acelaşi) care animă monstruosul – fundamentul conceptual al cărții. „Era dintre sticlele în care/ dacă ai turnat ceaiul fierbinte/ se păstrează călduță în geantă şi îți încălzeşte/ mâna deodată./ Ea şi cu mine – în pădure/ Ea şi cu mine – făceam un sample de tandrețe/ Noi doi – împreună – făceam distracție./ Şi când am deschis-o/ şi cînd am gâlgâit/ şi cînd am lăsat-o pe iarbă./ Sticlă bondoacă Sticlă Nestlé/ te reazămă pe pămînt/ [...]/ Uite rana şi uite bucuria eternă!/ în jurul ei/ apasă aerul şi o înmoaie./ Părticele cu codiță şerpuită/ se strecoară sub membrane şi îşi fac/ ocol în moliciune/ transpiră, apoi în comerț cu/ sângele din venă/ transpiră iar, aduc proteina mai aproape/ se aşază pe grămăjoară/ şi o îmbucă./ Printr-un mijloc foarte – dar foarte spiritual/ cuceresc maldăr după maldăr/ se infuzează de-a lungul fibrei/ cilii se afundă în lichid/ amorțesc în ovații încete.// [...]/ Am încă fraze – pe care/ altul/ altcândva/ dar nu mă pot abține –“... (Tinitus/ nu mă brusca). Nu în schimbarea registrelor stilistice e ascunsă slăbiciunea poeziei lui Vlad Moldovan (dimpotrivă, e unul dintre punctele sale tari), ci în tendința de a controla excesiv discursul. De a-l supune uneori prea mult filtrărilor succesive – bune, câtă vreme nu dizolvă cu totul dozajul atent al emoției şi temeiurile discrete ale nuanțelor. Sau frisonul (cât e) în fața monstruosului. A miracolului. Viața nu e doar protecție ermetică prin măşti, căşti şi dispozitive livreşti de control. Nu e niciodată cu adevărat aseptică. Şi nici poezia nu trebuie să fie. 

Cu toată această reținere, nu ezit să afirm că poemele lui Vlad Moldovan montează un spectacol nebunesc de apetit reflexiv şi de pasiune polifonică. De la distanță. Prin descărcarea tensională şi cu o voce care ştie să-şi integreze autentic expresia multiplă (fără să fie pândită de disoluție), Dispars e o carte peste care nu se poate trece, când se ia în discuție poezia ultimilor ani.