Cronica literară
Viorica Nişcov

O DATORIE ASUMATĂ

Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2013

 Redactor de carte la peste 70 de lucrări de folclor, multe de referință, în calitate de editor (la EPL, apoi la Editura Minerva), autor a zeci de prefețe, studii introductive şi îngrijiri de ediții ştiințifice, de cercetări proprii (14 volume între 2009 şi 2011), dintre care se cuvin menționate, între multe altele, cu precădere remarcabilul Dicționar al etnologilor români (aflat în 2006 la treia ediție, substanțial îmbogățită) şi Un mit – Toma Alimoş (1999), Iordan Datcu, la curent de-a lungul a aproape jumătate de veac cu tot ce „mişcă“ în folcloristica românească, se dovedeşte, prin informația cvasicompletă de care dispune, a ocupa o poziție privilegiată care îi permite să consacre o sinteză solidă operei aceluia ce a fost personalitatea cea mai proeminentă prin cuprindere, adâncime şi viziune din folcloristica noastră de după 1945. Alături doar de Petru Caraman, cu care de altfel a fost în bune relații, căruia i-a editat două cărți (p. 187) şi despre care a şi scris. Cu Petru Caraman, Ovidiu Bîrlea a împărțit totodată verticalitatea morală, modul neconcesiv de a trata impostura ori ignoranța profesională, sensibilitatea acută la nedreptate, sentimentul demnității şi al valorii, precum şi ataşamentul profund, ireductibil, pentru lumea satului din care veneau amândoi – de unde, probabil, şi ardența angajamentului lor.  Dar şi, până la un punct, un destin vitreg: faptul că amândorura li s-a interzis, perfid şi păgubitor pentru disciplina căreia i s-au dedicat cu pasiune, accesul la posturi pe care pregătirea şi competența lor de rang european i-ar fi îndreptățit să le ocupe, având, în schimb, parte de marginalizarea şi boicotarea în special a colegilor de breaslă aflați în funcții de decizie – împrejurare de-a dreptul dramatică în cazul lui Caraman, suficient de tristă şi nedreaptă în cel al lui Bîrlea. Dacă atât de contestata şi discutata sintagmă „rezistența prin cultură“ are vreun temei de necontestat, atunci viața acestor doi mari intelectuali o confirmă, până în amănunte. Despre Ovidiu Bîrlea, aflăm de la Iordan Datcu că „a trecut prin mai multe şi grele încercări. A fost prizonier de război. A fost constrâns, în 1969, să demisioneze de la Institutul de folclor, unde era o personalitate proeminentă. [...] A locuit mulți ani într-o cameră improprie pentru un om de ştiință şi şi-a scris opera la lumina lămpii [de gaz]. Nu i s-a permis să călătorească în străinătate pentru că fratele său, monseniorul Octavian Bîrlea, fondator şi preşedinte al Societății Academice Române [...] şi fondator şi preşedinte al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiințe [...] alesese Occidentul. N-a fost membru al Academiei Române, deşi merita cu prisosință. Nici al Uniunii Scriitorilor din România. După 1969, i s-a refuzat un permis de lectură la Biblioteca Academiei Române. Nu s-a creat pentru el o catedră de foclor la o universitate din țară“ (pp. 8–9). 
Cartea lui Iordan Datcu, izvorâtă din admirație, datorie şi recunoştință (v. „Argument“), este prima sinteză amplă consacrată întregii opere a lui Ovidiu Bîrlea, în dubla calitate a acestuia de om de ştiință şi scriitor. Materia primei părți este în mare prezentată cronologic şi desfăşurată pe două paliere. Pe de-o parte, avem a face cu descrierea atentă a tuturor lucrărilor fundamentale ale lui Ovidiu Bîrlea de la Antologia de proză populară epică şi până la Eseul despre dansul popular românesc, trecând prin Mica enciclopedie a poveştilor româneşti, Metoda de cercetare a folclorului, Istoria folcloristicii româneşti, Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu (împreună cu I. Muşlea), Problemele tipologiei folclorice (continuarea lucrării lui D. Caracostea), Poetică folclorică şi Folclorul românesc –  acestea fiind doar jaloanele de bază, pentru că altminteri sunt trecute în revistă, cu intenția vădită de a epuiza subiectul, numeroasele articole şi studii apărute în publicații de specialitate româneşti şi străine. Tuturor acestora le sunt înfățişate metodic şi scrupulos, cu citate abundente, cuprinsul şi contextul istoric, respectiv locul ocupat în istoria problemei dezbătute, şi, evident, meritele. Cel de al doilea palier, constituit din descrierea felului în care au fost comentate cărțile lui Ovidiu Bîrlea, şi dezvoltat cu grijă pentru nuanță, se situează în perimetrul dinamicii vii a receptării. Intersectarea feluritelor puncte de vedere cu privire la prestația ştiințifică a acestuia, conferă sintezei lui I. Datcu o dimensiune hermeneutică alături de cea strict referențială. Cele două paliere circumscriu astfel prin însumare planul axiologic al operei cercetate. În mare şi simplificând, valoarea acesteia rezidă, potrivit lui I. Datcu, în faptul că Ovidiu Bîrlea a tratat cu egală competență şi disponibilitate toate speciile folclorice, cu marcată preferință pentru cele arhaice, precum basmul şi colinda, elaborând totodată o teorie, o metodologie şi o estetică folclorică. Rezultă cu claritate că scrierile lui Ovidiu Bîrlea pot fi socotite cărămizi la temelia disciplinei, pe care oricine se ocupă de cultura populară nu le poate ignora sau n-ar trebui să le ignore, indiferent de temele tratate sau de perspectivele abordate. Precizia şi tendința de a epuiza (de fapt, inepuizabilul), viziunea sincretică, având ca urmare  stăpânirea întregului domeniu folcloric, excelenta cunoaştere a terenului, dar şi a materialului de arhivă, cercetarea fenomenului folcloric viu, dar în egală măsură şi cercetarea de bibliotecă concură spre a da greutate şi fiabilitate lucrărilor sale. Iată caracterizarea plină de finețe, citată de Iordan Datcu, pe care Paul B. Drogeanu i-a făcut-o în 1987: „Teoretician, exeget, culegător, editor, istoric şi interpret-artist (prozator) al folclorului şi folcloristicii, Ovidiu Bîrlea este fundamental un constructor, asumarea acestui rol scoțând în lumină inextricabila sinteză de idealitate şi arbitrar, de erudiție şi ironie, sentimentalism şi adâncime a ideii, de intuiție şi obiectivitate, de parțialitate polemică şi generozitate, pe care talentul său a înțeles să le pună în slujba unei mai depline glorii a culturii noastre tradiționale“ (p. 159).  Urmărind  bibliografia finală a receptării, izbeşte faptul că aceste cărți fundamentale, legate de un domeniu crucial al culturii româneşti, nu au fost şi nu sunt, cu rarisime excepții, discutate de critica noastră literară. E ca şi cum o falie de netrecut ar separa folcloristica de istoria şi critica literară. Pesemne, mai operează blocant vechea adversitate, manifestată în ignorarea reciprocă, între partizanii abordării estetizante, livreşti a folclorului, expurgat de contingențele sociale, limpede teoretizat de G. Călinescu, şi modul complex, de „teren“, sincretic şi funcțional, în descendența lui Hasdeu, Densusianu, Brăiloiu, reprezentat instituțional de centrele de cercetări folclorice din țară, evident şi de Ovidiu Bîrlea care nu a ostenit să afirme, nu odată cu oarecare iritare polemică, autonomia folcloristicii ca disciplină de sine stătătoare cu metodologie şi obiective proprii. Cu toate că, după cum de pildă spunea pe bună dreptate I. Muşlea, citat de I. Datcu, Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu interesează, sau ar trebui să-i intereseze, deopotivă pe istoricii literari, pe naturalişti, fizicieni, medici, literați, artişti, filologi, lexicologi (p. 74), fie şi numai  pentru simplul motiv, altminteri de domeniul  locului comun, că folclorul este un cosmos grandios, încă viu, ale cărui fenomenologie şi viziune au fertilizat marea noastră creație cultă (literară, muzicală, artistică).
Cea de a doua parte a cărții se ocupă de scrierile ficționale ale lui Ovidiu Bîrlea. E vorba de o culegere de povestiri Urme pe piatră (1974) şi trei romane, Şteampuri fără apă (1979) Drumul de pe urmă (1999), Se face ziuă (2001), inspirate toate de peisajele natale, de istoria băieşilor, de viața aspră din satele moților, literatură „despre care s-a scris foarte puțin“ (p. 140). Portrete excelente, scene de gen, limbă bogată plină de savoare dialectală, forță narativă şi discurs empatetic caracterizează  aceste „crunte poveşti de dragoste şi sărăcie“. Subiectul romanelor nu e tocmai anodin. O boare de actualitate le sporeşte interesul. În drumul de pe urmă, mocanii sunt constrânşi să-şi părăsească satul în care o societate germană, promițând oamenilor un trăi înlesnit, descoperă şi exploatează un zăcământ ce se dovedeşte a fi nociv: ținutul e contaminat, viața ucisă. În Şteampuri fără apă este prelucrat un fapt real petrecut la finele secolului al XIX-lea: luarea în arendă a unei mine de către o societate franceză le „fură“ băieşilor apa, iar şteampurile lor nu mai pot lucra decât duminicile şi de sărbători; revolta oamenilor este crunt reprimată. Întâmplările dramatice cu exploatări geologice, făgăduieli de viață mai bună, societăți străine, manipulări, dezrădăcinări forțate, perspective ecologice sinistre sună, s-ar zice, cunoscut: spectrul forărilor de la Roşia Montană amenință azi să repete funest ca într-o farsă tragică istoria nefericită a buciumanilor de la 1884. Romanul ar merita să fie republicat.
Monografia se încheie cu un capitol despre relația lui Ovidiu Bîrlea cu George Meniuc (sciitor basarabean decedat în 1987), cu o bibliografie (primară şi secundară), un indice de nume şi câteva pagini de fotografii (portrete, fotografii de grup, precum şi de cărți).
Acestei lucrări temeinice îi lipseşte, din păcate, un segment biografic la fel de bine documentat şi amplu care să rotunjească monografic în sensul deplin al cuvântului cartea. O cercetare a dosarului de securitate de la CNSAS al lui Ovidiu Bîrlea şi, în paralel,  consultarea corespondenței monseniorului Octavian Bîrlea, aflată foarte probabil în Arhivele Vaticanului, ar putea aduce o serie de lămuriri biografice importante. Le aşteptăm la o nouă ediție a cărții de față.
 
Iordan Datcu, Ovidiu Bârlea, etnolog şi prozator, RCR Editorial, Bucureşti, 2013