Cronica traducerilor
Rodica Grigore

ÎN ORAŞUL VISELOR

Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2013

 Când a fost publicat pentru prima dată, în 1939, romanul Întreabă praful al lui John Fante (cel de-al doilea volum dintr-o inedită saga avându-l ca personaj principal pe Arturo Bandini), a trecut aproape neobservat şi, neavând parte de o promovare pe măsură, cartea a fost vândută doar în câteva exemplare. Neşansa scriitorului (ori, mai bine zis, a cărții) a fost amplificată şi de amănuntul – deloc de neluat în seamă – că, exact în acel an, editura Stackpole Sons, cea care tipărise textul lui Fante, a fost chemată în judecată pentru difuzarea ilegală în America a ideilor lui Hitler, adunate în Mein Kampf. În plus, tot în 1939 apăreau, în Statele Unite, The Grapes of Wrath, The Big Sleep şi The Day of the Locust, ca să ne limităm la aceste exemple, toate putând reprezenta o concurență deloc comodă pentru orice romancier, cu atât mai mult pentru tânărul american de origine italiană care era John Fante. Astfel încât, în vreme ce Steinbeck, Chandler şi West, autorii titlurilor amintite mai sus, se bucurau din plin de elogiile presei literare, Fante va rămâne într-o nemeritată obscuritate pentru următorii patruzeci de ani, scriitorul devenind, pentru multă vreme, mai cunoscut ca scenarist la Hollywood decât ca autor de literatură. Redescoperirea sa – tardivă, dar spectaculoasă – i se datorează, în cea mai mare măsură, romancierului şi poetului Charles Bukowski, care, citind întâmplător Întreabă praful la Biblioteca Publică din Los Angeles, într-o epocă în care el însuşi se lupta cu greutățile de tot felul pentru a deveni scriitor, a rămas atât de impresionat de această carte, încât îl va considera de atunci încolo pe Fante drept autorul care a exercitat influența esențială asupra scrisului său. Devenind celebru, Bukowski va reuşi să-şi convingă propriul editor, prestigioasa Black Sparrow Press, să republice, în 1980, cu trei ani înainte de moartea autorului, impresionanta (şi atât de marcata de neşansă la vremea primei apariții) carte a lui John Fante.
Din seria centrată asupra existenței aceluiaşi protagonist, fac parte romanele O să vină şi primăvara, Bandini (Wait Until Spring, Bandini, 1938), Vise de pe Bunker Hill (Dreams from Bunker Hill, 1982) şi Drumul spre Los Angeles (The Road to Los Angeles, 1985), Arturo Bandini impunându-se, treptat, în contextul literaturii americane contemporane, nu doar în calitatea sa de alter-ego al autorului, înrudit, din acest punct de vedere, cu Henry Chinaski al lui Charles Bukowski, ci şi prin aceea de reprezentant al celor decişi să-şi urmeze visele chiar şi în cele mai dificile circumstanțe. 
Bandini, fiul unor imigranți italieni veniți în America pentru a constata, după ani de zile de autoiluzionare forțată, că Pământul Făgăduinței nu se află nici pe departe în Colorado, unde se stabiliseră, alege să-şi părăsească familia şi căminul din Boulder pentru a se afirma ca om de litere şi a trăi din scris la Los Angeles. Locuind într-un hotel sordid şi neobişnuit, numit Alta Loma (situat pe creasta lui Bunker Hill şi construit, de fapt, sub panta dealului, astfel încât etajul zece era cu zece niveluri dedesubtul străzii) şi hrănindu-se mai mult cu portocale (douăsprezece la cinci cenți), Arturo ajunge să cunoască o galerie de personaje care cu greu pot fi uitate, de la vecinul său de palier, Hellfrick, cel care ajunge, la un moment dat, să fure animale vii pentru a-şi potoli uriaşa „foame de carne”, şi până la frumoasa şi senzuala chelneriță mexicană Camilla Lopez, de care va fi fascinat parcă fără putință de scăpare. În egală măsură, tânărul, ajuns la un moment dat (mai precis în anul 1934, după cum aflăm chiar din primele rânduri ale romanului său Vise de pe Bunker Hill, de curând apărut în limba română, la Editura Humanitas Fiction, în inspirata traducere a Iuliei Gorzo), picolo la Marx’s Deli („Third, colț cu Hill”), nu încetează să spere în posibilitatea afirmării în lumea literară, lucru care, după nenumărate ocolişuri şi piedici, pare să se chiar întâmple: însuşi Heinrich Muller, „cea mai renumită personalitate a literaturii americane” (cel puțin în ochii lui Arturo…), cel care conduce revista The American Phoenix, îi trimite câteva scrisori binevoitoare (prima de două rânduri, a doua, de patru, iar cea de-a treia, de două pagini şi douăzeci şi patru de rânduri!) şi, încă mai important, un cec de o sută cincizeci de dolari, onorariul pentru prima povestire pe care i-o publică. De aici va porni mica – sau mai marea, depinde unde ne situăm pentru a privi şi pentru a o evalua... – aventură literară, începută în biroul înțesat de pisici al lui Gustave Du Mont, „agent literar şi redactor de romane, piese de teatru, scenarii şi povestiri”, în încercarea de a pune în practică îndemnurile lui Muller, „tigrul fioros al lumii literare care avea să mă îndrume spre vârful piramidei.” Du Mont, convins şi el de talentul tânărului, îi oferă o slujbă modestă, spunându-i acestuia, pentru a-l convinge s-o accepte, în ciuda faptului că salariul oferit nu-l depăşea cu mult pe cel de la restaurant: „Ți-am citit povestirea. Eşti un scriitor bun. N-ar trebui să faci pe chelnerul. Meriți o poziție mai respectabilă.” 
John Fante demonstrează de la bun început că are intuiția excepțională a unei stranii realități – în care îşi plasează personajul, dar şi capacitatea deplină de a exprima, la nivelul prozei de cea mai bună calitate, nu doar profunda singurătate a unui tânăr talentat, ci şi sentimentele pe care le trăieşte acesta, dragostea, desigur, aşa cum şi era de aşteptat, însă şi neapartenența sau, mai bine zis, incapacitatea de a simți că aparține cu adevărat prin ceva fundamental la strălucitoarea lume a Americii din epoca Marii Crize. 
Romanul acesta, ca şi celelalte din „seria Bandini”, se situează, într-adevăr, la polul opus prozei atât de elaborate a unui Scott Fitzgerald, de exemplu, iar miza paginilor lui Fante nu este să aducă în prim plan viața „norocoşilor Americii”, după cum se exprima la un moment dat Charles Bukowski, ci dimpotrivă, pe a celor pe care literatura se arătase atât de decisă să-i excludă aproape cu desăvârşire. De aici şi unele dintre teme: consumul (abuzul!) de alcool, prostituția, efectele dezumanizante pe care munca brută prestată la infinit le poate avea asupra ființei umane. Nu mai avem de-a face, aici, cu un subtil joc literar al iluziilor frumoase, ci cu imagini dure, cu un limbaj nu o dată la fel de dur şi cu o realitate din care, pentru cei mai mulți dintre protagonişti, nu există cale de scăpare şi care nu poate fi îmbunătățită prin simpla autoiluzionare. Căci John Fante nu scrie, nici măcar tangential, aşa cum, poate, am fi tentați să credem, poveşti despre Frumoase adormite, iar America sa nu e nicidecum vreun Oz, vrăjitorii fiind, şi ei, foarte puțin probabil de găsit aici. Astfel încât, revolta lui şi atitudinea rebelă a personajelor este nu doar de înțeles, ci pe deplin justificată față de o lume nedreaptă şi a cărei singură plăcere pare a fi, în momentele cruciale, perpetuarea inechității. Oricât de paradoxală ar putea să pară afirmația, tocmai aici e de găsit locul geometric unde scrierile lui Fante se întâlnesc cu cele ale lui W. H. Auden, cu toate că niciodată numele acestuia nu apare menționat printre influențele pe care le-a recunoscut acest scriitor cu vocație declarată de „outsider”. Dar avem de-a face – iar acest lucru devine evident la o lectură atentă – cu acelaşi sentiment al excluderii şi al însingurării (şi singurătății depline) în mijlocul unei lumi decise să-i ignore complet pe aceia care ar arăta cel mai mic semn de slăbiciune. 
Asemănător, întrucâtva, cu Bardamu al lui Céline, cu Zeno al lui Svevo sau comparat de unii critici chiar cu un veritabil om dostoievskian „de subterană”, Arturo Bandini (până la un punct, un dublu metaforic al lui Fante însuşi), oscilează mereu între porniri nihiliste şi o extraordinară capacitate de admirație şi de-a dreptul de dăruire în fața miracolului reprezentat, pentru el şi din punctul lui de vedere (în ciuda unor izbucniri de sarcasm sau de umor negru), de marele oraş care nu încetează să-l uimească şi să-l țină prizonier în vraja sa urbană. Scrise în epoca în care apăreau Greața lui Sartre şi Străinul lui Camus, chiar dacă multe dintre ele publicate abia mai târziu, textele lui Fante devin, însă, pe de altă parte, şi adevărate romane existențialiste în cheie americană, căci iată-l pe Bandini în ceea ce are el mai caracteristic ca personaj: el oscilează mereu între disprețul pe care nu ezită să şi-l arunce în față: „M-am aşezat la birou şi am scos maşina de scris. Era o antichitate, marca Underwood. Am rulat o coală de hârtie pe sub car şi am încercat tastatura. Mergea ca o maşină de tuns iarba ruginită. Brusc, m-a apucat nemulțumirea. Dintr-un motiv sau altul, slujba asta îmi trezea unele temeri. De ce să lucrez la produsele altora? De ce nu eram la mine-n cameră, scriind pentru mine? Ce-ar face Heinrich Muller într-o asemenea situație? Cu siguranță eram un fraier.” şi vanitatea gloriei exprimate la fel de tranşant, dacă nu cumva chiar într-o notă superioară, mai cu seamă în Întreabă praful: „Există un loc şi pentru mine, care începe cu B, Arturo Bandini, faceți loc pentru Arturo Bandini, faceți loc pentru cartea lui şi m-am aşezat la masă şi m-am uitat să văd locul în care ar fi cartea mea, chiar acolo, lângă Arnold Bennett, nu e chiar aşa de mare brânză de capul lui Arnold Bennett, dar noroc că am să fiu şi eu acolo, ca să mai ridic un pic nivelul raftului cu B.” Departe, însă, de a deveni, prin toate acestea, inconsistentă la nivel estetic, proza lui Fante reprezintă, poate, cea mai convingătoare prefigurare a atitudinii generale şi a limbajului colocvial utilizat în Statele Unite, câteva decenii mai târziu, de reprezentanții celebrei Beat Generation sau a atitudinilor rebele ale atât de cunoscutului Holden Caulfield din De veghe în lanul de secară de J. D. Salinger. Plus, desigur, imaginea tânărului scriitor ca personaj privilegiat al întregii creații, fapt care îl apropie pe John Fante, de astă dată din alte perspective, de Foamea lui Knut Hamsun sau chiar de Viața e în altă parte a lui Milan Kundera. 
Vise de pe Bunker Hill devine, astfel, nu doar povestea tânărului sărac şi talentat bătând la porțile afirmării într-un strălucitor oraş (zis „al îngerilor”!...), ci şi, în egală măsură, o poveste impresionantă despre credința nestrămutată în literatură, înțeleasă ca vocație şi destin, despre nevoia de a găsi dragostea şi incapacitatea de a o păstra, despre sentimentul înstrăinării, despre singurătate şi vise mai mult sau mai puțin împlinite – şi despre prețul, deloc mic, al acestora. Iar dacă, în 1939, Nathaniel West îşi făcea cunoscută viziunea apocaliptică despre Los Angeles în The Day of the Locust, Bandini alege să vorbească mereu cu căldură despre acest oraş, minunata metropolă unde el îşi doreşte cu disperare să devină celebru: „Los Angeles, dă-mi şi mie o părticică din tine! Los Angeles, vino la mine aşa cum vin şi eu spre tine, aşa cum paşii mei îți străbat străzile, oraş frumos, pe care îl iubesc atât de mult, tu, floare tristă a nisipului, tu, oraş frumos”, Fante făcând din aceste reacții ale personajului său preferat unele din paginile cele mai convingătoare – dar şi mai emoționante ale întregii sale creații. În acest context, devine, probabil, mai puțin important dacă scrierile lui John Fante reprezintă o autobiografie ficțională, ficțiuni autobiografice sau, ca să repetăm sintagma impusă de Stephen Cooper, biograful său, „confesiuni meditative”. Desigur, scriitorul şi-a prins propria viață în operă, reimaginând şi redimensionând în repetate rânduri amănuntele biografice până la punctul în care acestea au devenit, pur ?i simplu, literatură. Dar preocuparea sa esențială a rămas mereu aceea de a atinge pragul marii arte, convins şi el, deşi fără s-o spună cu aceleaşi cuvinte, de adevărul exprimat la un moment dat de Milan Kundera, şi anume că „singura rațiune de a fi a romanului este aceea de a exprima până la capăt ceea ce doar romanul poate exprima.” 
 
John Fante, Vise de pe Bunker Hill. 
Traducere şi note de Iulia Gorzo, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2013