Opera poetică a lui Virgil Mazilescu – reeditare.

Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2013

La un deceniu de la tipărirea liricii lui Mazilescu sub titlul fulminant/contrariant Opere, de către Alexandru Condeescu, Editura Aius din Craiova ne surprinde plăcut cu propria versiune integrală a acestei poezii, într-o ediție remarcabilă tipografic, inițiată şi realizată, cu un Cuvânt explicativ şi prefață, de Gabriel Nedelea. Demersul craioveanului este dedicat „la sânge”, competent şi în totul o reuşită ce merită semnalată ca atare. Acestea fiind spuse, nu aş merge totuşi până acolo încât să-i reproşez lui Condeescu, dimpreună cu noul editor, ca eronată considerarea volumului Va fi linişte va fi seară „o antologie de autor”. Antologie este, şi „de autor”, chiar dacă Mazilescu a lucrat poemele, prefăcându-le uneori până la o înnoire completă. Că poetul şi-a structurat culegerea ca volum original, în ordine invers cronologică, fără intertitluri, „modificările fiind semnificative şi diferențele dintre variante, importante”, cum ne asigură dl Nedelea, nu constituie, cred, un argument ce invalidează caracterizarea lui Condeescu. Meritul ediției de față, incontestabil, acesta este: „oferă integral ambele variante ale poemelor ce se regăsesc atât în volumele din ‘68 şi ‘70, cât şi în volumul din ‘79.” Că în redactare s-a înlocuit „î” cu „â” şi „sânt” cu „sunt” mi se pare irelevant, oarecum abuziv. Dar, să trecem...

Dosarul receptării critice a poeziei lui Mazilescu e centrat, just, pe postfața lui Eugen Negrici la Va fi linişte va fi seară, text clasicizat, cu dublă portanță în literatura actuală: a interpretat, atunci în 1979, magistral partitura mazilesciană şi a consacrat în E.N. un strălucit critic de poezie nouă. S-au scris despre Mazilescu şi se vor scrie pagini bune de analiză, chiar excelente (Laurențiu Ulici, Lucian Raicu, Virgil Ierunca, Ion Buzera, Gheorghe Grigurcu, Nicolae Manolescu – în ordinea ediției de față), dar intuirea unei „adevărate stilistici a eschivei”, ca marcă/procedeu de creație, descris(ă) în desfăşurarea tuturor subtilităților actului poetic mazilescian, este definitiv legată de numele lui Eugen Negrici. Reproduc cu delicii, cum altfel, un pasaj elocvent, pus de editor pe coperta IV:

„Câteva emanații sufleteşti apucă să treacă o clipă înaintea căderii stăvilarelor şi, dacă am aduna cu insistență ceea ce reuşeşte să răzbată până la noi, am descoperi că e vorba de neîmplinire, de nostalgie, de amărăciune, de singurătate, de deşertăciune şi, în poeziile mai noi ale volumului (Va fi linişte va fi seară), de exasperare şi sarcasm disperat şi fără obiect. Adică, oricum, de ceva cu totul neobişnuit în aria poeziei. Însă faptul că autorul interzice sentimentului să capete durată, că închide subit aburul liric pe cale să figureze o stare şi, mai ales, că suntem în măsură să observăm toate aceste manevre, adânceşte efectul şi întăreşte credința noastră într-o tensiune de nesuportat a trăirii şi retrăirii, ca şi posibilitatea ființării unui ținut neasemuit al spiritului care se cere protejat.”

În completarea secțiunii de referințe critice la o eventuală reeditare, semnalez ca demn de recuperat un comentariu al lui Ioan Buduca, din Viața Românească, nr. 6, iunie 1988, intitulat „Arta înaltă a descrierii”.