Miscellanea
Marian Drăghici
Seară de vară "acasă la Piliuță", cu Dan Gavriş.
Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2013
„Boema 133” este un faimos local bucureştean, situat între Muzeul Literaturii şi Piața Romană. Aici, în „salonul Piliuță”, se întâlnesc periodic, „într-un cadru organizat” pus la dispoziție de patron, joi seara, artişti de varii vârste şi talente, poeți, prozatori, plasticieni, muzicieni etc., într-o devălmăşie frenetică, uneori explozivă, de un pitoresc balcanic, fireşte hachițos. Cu bune şi mai puțin bune.
La capitolul „bune”, este de apreciat întâi de toate agapa în sine, faptul că practic are loc, realitate de neconceput fără răbdarea şi gentilețea, spun bine: gentilețea unui patron lipsit de fițe (citeşte: limbaj buruienos, priviri „de sus”, burtă neapărat, ghiuluri, eventual şi chelie). „Domnu’ Nicu” e un machedon temeinic pus pe treabă, ins de bun simț, recunoscător memoriei lui Piliuță („pe mine m-a făcut om Maestrul”, zice, şi se aude în vorba lui majuscula). Amfitrion demn de rolul ăsta, domnu’ Nicu suportă discret, cu stoicism – de aici simpatia mea şi motivația acestei note – toanele, hachițele, imprevizibilul unei tagme neînțelese, pestriț-rebele, obsedată „în spume” nu atât de spumoasele berici ale terasei, cât de, bineînțeles, „laudele şi gloria serii”. Aici s-au produs poeți ca Mihail Gălățanu şi Mircea Bârsilă, un prozator de viguros talent ca Mihai Antonescu, aici se concură dintotdeauna cei doi insațiabili Castor şi Polux ai muzei delirice, Marcel Fandarac şi Daniel Vorona, acesta din urmă inițiator/moderator pătimaş al agapelor etc. etc.
La „mai puțin bune”: absența în „salonul Piliuță” a oricărui spirit critic. Să mi se ierte mărturisirea, dar întâmplându-mă la fața locului, vai mie, la o bere, joi, 6 iulie, seara, în compania unui simpatic şi de nădejde amic, inginerul T.O., fac imprudența, la insistențele amicului, să las berica şi amicul, şi să arunc o privire în salonul boematicilor. Atât mi-a fost. Cineva (persoană importantă, nu spun cine), la un microfon dat tare, vorbea despre altcineva (persoană importantă, nu spun...) în termeni pe care îndeobşte i-am recunoscut aplicați, totuşi cu parcimonie, cu stil, unor Cărtărescu, Pleşu, Nichita, Mazilescu... Cum nici unul dintre aceşti domni nu se afla de față, printre cei douăzeci-treizeci de comilitoni, m-am retras năucit, de-a-ndăratelea.
Că simpaticii boematici sunt superindiferenți la spiritul ordonator-critic, treacă-meargă. Dar şi la ambianța în care îşi desfăşoară „ostilitățile”? Şi! Între artiştii prezenți la soareaua cu pri-cina, cunoscutul sculptor Dan Gavriş participa invitat (nu auto-invitat) cu câteva lucrări remarcabile, în stilul care l-a consacrat. Ne cunoaştem „de departe, ca munții”, dar ştiu că Gavriş are un nume în plastica actuală, a lucrat cu Apostu, cu Paul Vasilescu, lucrările lui mistic spiritualizate sunt „luate” şi de Vatican etc. etc. Ei bine, în „salonul Piliuță”, cu sculptorul de față, aveam să aflu, nimeni nu a scos toată seara un cuvânt despre artistul invitat şi arta sa. De unde, şi comportamentul „excentric” al lui Gavriş, de tradus prin versul marelui Will: „Dac-am tăcut, e că am plâns în mine”. Gavriş nu a plâns în sine, nici nu a protestat în vreun fel. Pur şi simplu a înnebunit. În stilul său. Aceste rânduri estivale sunt scrise spre a-i lumina puțin obrazul, ca să zâmbim a râde încetişor – cum s-a exprimat cineva. În rest, ce poți pentru ca să spui. Să-l „dăm” pe Shakespeare pe un Caragiale de-al nostru, „şprițat” cu puțin Nichita: Vivat boema delirică! Vivat boematicii trimbulinzi! Săracu’ Domnu’ Nicu! Muzica! Muzica!