Adrian Spirescu, la Ordin.

 Păi, dacă-i Ordin, cu plăcere! Apoi, dacă e vorba de Ordinul Arhitecților din România, plăcerea e şi mai mare. Şi, în fine, dacă eroul principal al întâmplării este prof. dr. arh. Adrian Spirescu, care a deschis o expoziție de crochiuri chiar la locul său de muncă – Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu” – atunci, plăcerea se măreşte până la stadiul de enorm. Vorba aceea: „Simț enorm ?i văz monstruos”! Şi rămâne aşa. De regulă – avem grijă, totuşi să intrăm pe vârfuri în bucătăria lor ultramodernă, dar complicată, de-aia nici nu ne băgăm prea tare, să nu deranjăm cine ştie ce idiosincrazii sensibile! – deci, în accepția comună a termenului, comodă, gratuită, indiferentă şi profund dezinteresată (bineînțeles, ca orice părere oferită instantaneu, dar fără ca ea să fie cerută!), arhitectul beneficiază de o soartă un pic mai bună decât a inginerilor, de pildă. Dintru început, el este perceput ca fiind vătămat preventiv – doar vătămat, nu castrat, să ne înțelegem, da?! – la organul visării (oricum, ceva în plus față de ingineri, care stau treji tot timpul!), urmând să se prezinte la forțele de muncă drept un cetățean înzestrat, totuşi, şi el (fie! hai, treacă-meargă!), cu o abilitate anume: aceea de a înălța case doar în minte, apoi, de a trage linii alandala şi de a haşura zonele de şezut la umbră(!). După care, în sfârşit – dacă mai are timp, dacă nu, îi pune pe studenți(!) – trece totul pe planşă, unde se desenează cu creionul, rigla, compasul şi raportorul. De-a lungul a zeci de ani de carieră, profesorul Adrian Spirescu a întreprins nenumărate călătorii de documentare cu studenții, a hălăduit prin toți coclaurii lumii, în căutarea liniilor magice, a izvorului perfecțiunii naturale şi a frumosului genuin. Dacă le-a găsit, nu e treaba noastră! Treaba noastră este să insistăm asupra faptului că el se trage dintr-o familie de artişti plastici, astfel că, lângă suma de calități ce aparțin arhitectului, se ivesc pasiunea şi indiscutabilul talent de plastician. Mai departe, aşa, dintr-un impuls ce pare nelămurit (şi nelămurit va rămâne!) – poate mai mult de gura prietenilor, poate, cine ştie, şi din gândul nemărturisit de a le oferi studenților săi un caz de exemplaritate – profesorul a adunat 26 de crochiuri/ desene de călătorie, studiu şi concept, le-a dat un titlu cam de Ion Ghica aşa (fiind arhi-cunoscute pâlpâirile poetice ale arhitecților!), Între Vicenza şi Mogoşoaia şi le-a expus. În holul Universității de Arhitectură, de fapt, în spațiul pe care ei îl numesc portic (de altfel, Ordinul Arhitecților este inițiatorul unor festivități, expoziții, întâlniri, mese rotunde etc., în fiecare zi de joi a săptămânii, acțiune intitulată Joia din Portic!). Lucrările – observate cu migală – sunt derutante ca statut: dacă te apleci atent, constați că ele nu mai sunt schițe, epure, planuri sau cum Dumnezeu s-or numi. Ci, pentru că li se adaugă – cu o nonşalanță şi o lipsă de inhibiție uimitoare, însă legitime şi argumentate, la Adrian Spirescu – detalii suple de culoare şi decorațiuni ce țin strict de regimul graficii înseşi sau de pictură, deci, ele trec din zona uscată de arhivă tehnică (să zicem!), în cea de patrimoniu artistic. Devin pur şi simplu opere de artă. Documente de memorie ce cochetează cu arta pură. O stație de metrou din Paris, un câmp văzut de sus, o străduță din München, fațada unui palazzo italian... – toate sunt prilejuri pentru două satisfacții, pe care în mod sigur le are Adrian Spirescu. Prima: că memoria sa profesional-afectivă a conservat bine imaginile prevalente dintr-o anume etapă a vieții sale. Şi a doua: că a reuşit, prin expoziția sa, să construiască o ambiguitate valoroasă. Arhitect! – era ceva prea sec. Clădirile pe care le-a construit rămân acolo. Reci. Nemişcate. Pe când, crochiurile sunt vii, sunt dinamice. Sunt calde. Sunt exemplare.