Miscellanea
Ioan Groşan
Eu – alta.
Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2013
Când Riri Sylvia Manor a apărut în literatura noastră de după 1990, cred că mulții/puținii cititori de poezie au avut, realmente, o surpriză. La o vârstă la care alții îşi pun uneltele lirice-n cui, autoarea redebuta, proaspătă, în limba română (fiindcă, dacă nu mă-nşel, scrisese poeme şi în Israel, în ebraică). Plecase, foarte jună, din România anilor şaizeci, făcuse – mai face! – o strălucită carieră medicală în oftalmologie pe pământul făgăduinței, dar, cum sângele poetic şi natal apă nu se face, iat-o acum în plină efervescență creatoare.
Sigur, primele grupaje pe care le-am citit acum câțiva ani nu erau, în ciuda dezarmantei lor autenticități, lipsite de stângăcii; reacomodarea cu limba română, cu toate capcanele ei, mai ales în poezie, n-a fost, probabil, uşoară. Însă de la volumul Pestriț încoace (Editura Paralela 45, 2010) se vede clar că autoarea a devenit perfect stăpână pe discursul şi mijloacele ei de expresie. Avea dreptate regretata Irina Mavrodin când, pe coperta a IV-a a volumului Încă (Editura Tracus Arte, 2013), pe care-l am în față, nota că faptul care frapează la Riri Sylvia Manor este „capacitatea de a transforma autobiograficul în poezie adevărată”.
Dar – adaug imediat – nu numai autobiograficul „face” versuri; poeta nu se sfieşte să atace teme mari, inhibante la prima vedere. Există, de pildă, în proaspăt apărutul volum, câteva splendide poeme de dragoste, nu neapărat legate de biografie: Paharul de ceai, Hainele îndrăgostiților goi sau „Când iubeşti”: „Când iubeşti/ E întotdeauna prima dată/ Ca şi cum ai deschide o sticlă de şampanie/ Pe partea nevăzută a lunii”. Sau iată, rezumată memorabil (şi esențializarea rostirii este principalul cîştig de la penultimul volum la Încă) tema ancestrală a fricii: „În clipa în care/ Frica ne stăpâneşte/ Şi Dumnezeul din miezul nostru/ A plecat// Noi devenim/ Pantofii care aşteaptă/ În dulapul/ Unei/ Femei paralizate”. Nu întâmplător am ales pentru acest text titlul unui poem al Sylviei Riri Manor, Eu-alta. El surprinde cu exactitate relația tensionată din care se nasc versurile din acest volum, relație între ființa de carne, socială şi sociabilă („Eu”) şi cea mântuită (o „alta”), prin însăşi accederea spre zenitul actului poetic, în fond tot o expresie a singurătății. „Niciodată nu a crezut/ Că va urî sărbătorile// De sărbători/ Numai ea îşi aduce aminte/ de ea însăşi”.
Dacă, aşa cum se spune într-un poem, „Partea/ Cea mai frumoasă/ A corpului/ Este/ Mişcarea”, atunci trebuie spus că în corpul, în ansamblul liricii româneşti de azi, Riri Sylvia Manor se mişcă frumos, cu o dezinvoltură de invidiat.