Amintirile unui profesor.

 A. Gh. Olteanu a fost cadru didactic la facultate, la liceu, inspector ?colar, director, dar ?i autor de manuale, critic  inspirat în structurile liricii orale (Structurile retorice ale liricii orale române?ti), specialist în folclor ?i literatura cultă (Folclor ?i literatura cultă, Reflexe folclorice în literatura scrisă). Din pățaniile unui profesor, de A. Gh. Olteanu, este o carte structurată pe narațiune ?i realism derutant; de aici, ?i grija disperată a autorului de a se adapta cu fidelitate la descifrarea semnificațiilor ?i la pierderea iluziilor, raportate la condițiile schimbărilor radicale ?i absurde. Sunt invocate nume cunoscute, ale unor colegi de serie în facultate, deveniți istorici ?i critici literari (Dana Dumitriu, Maria Luiza Cristescu, Laurențiu Ulici, Mircea Iorgulescu, Marian Popa, Roxana Sorescu, Mircea Frânculescu, Mihai Marta, George Mirea, George Anca). Cuprin?i în al doilea nucleu, colegii de catedră sunt enumerați ?i ei sau li se conturează portrete generoase bătrânilor, dar ?i celor tineri: Tusi Marinescu, Gigi Stoicescu, Rodica ?erbănescu, Marioara Dumitrescu,  Viorica Codoi, Tudor Rădulescu, Costică Eftene. ?coala devine un dublu al autorului, un eu narator care are menirea să-l reprezinte, să-l pondereze, să-l ajute pe directorul ei cu îndoiala shakespeariană ve?nic pe buze, umanizându-l în multiplele relații mereu reînnoite cu generațiile de creație, cum ar spune Tudor Vianu. A. Gh. Olteanu este un creator, altfel nu ajungea un profesor de excepție. În capitolul 9, se reactualizează elementul autobiografic. Vocea eului vizează cu emoție portretul bătrânului Olteanu, al fraților, al surorilor ?i al Ancuței (fiica profesorului); ceilalți proveneau  din prima lui familie, pentru că părinții care l-au adoptat  muriseră. O întreagă poveste se țese în jurul fiecăruia, cu sublinierea  ideii  legate de sentimentul familiei cu un copil sau cu ?apte-opt copii… De aceea, Ancuța este atent urmărită în evoluția ei de mamă, profesoară ?i ea, în familia cu un singur copil, familia autorului. Ritmul viziunii narative dă na?tere ?i colorează imaginile ?i ideile;  iată-l revenind la ?coală: Enigma avea să se clarifice… la Timi?oara. Elevul nostru participa cu alți tineri, undeva prin parcul Ioanid. La câteva zile a fost executat cuplul prezidențial... Însemnările capătă, din acest moment,  un alt ritm. În contextul ultimului nucleu, sunt introduse mărturisirile lui Dan Scraba, elevul liceului căruia A. Gh. Olteanu i-a fost director. Doina lui Eminescu a fost citită, în 1975, în clasă. Toată evocarea acestui moment îndrăzneț se rezumă la două idei: elevii se simțeau, peste ani, în lumea elitelor intelectuale ?i suportau greu constrângerile regimului dictatorial. Dan Scraba î?i cunoa?te cel mai  bine profesorul! În 1975, într-o clasă oarecare a unui liceu din centrul Bucure?tiului, din ce în ce mai încătu?at de comunism, s-a comis un gest minunat de libertate, datorită în exclusivitate unui mare Om ?i mare Profesor. Cartea trăie?te  prin viziune interioară, ca ?i Amintirile lui Creangă. De?i folclorist rafinat, A. Gh. Olteanu nu face culegeri de voci colective (cod cultural), ci se retrăie?te, cum ar spune Ioan Holban, la nivelul etapelor  existențiale.