Miscellanea
Eugenia Ţarălungă

breviar editorial

Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2013

 Plasterca, de Călin Torsan, seria Proză, colecția Roman, casa de pariuri literare, 2013, 200 pagini
UNZDEDI, DOYZDEDI, NOVZDEDI – o lume în care „zd” nu duce cu gândul la nimic trivial, ci este numai modalitate de a pune mici borne kilometrice spre Plasterca, o lume imaginară, a unui copil – Milena – şi a familiei sale. Gândul te poate duce la Sebastian în vis, al lui Radu Vancu, sau la unele poeme ale Domnicăi Drumea, dar fiecare este părinte în felul lui, ceea ce răzbeşte şi în scriitură. Sfânta Treime în variantă neo- este „calculatorul, televizorul şi telefonul mobil”, iar Cuza, Kant, Lessing, Voltaire sau Minulescu îşi găsesc loc în carte, cum nu?!, pe nişte pagini aparte, care nu-s numerotate şi au o altă încadrare, tocmai pentru a atrage atenția asupra lor. Plasterca este victoria împotriva dezabuzării şi capătă multiple identități larvare – ba o insulă din Pacific, ba lumea dinainte de naştere, ba o țară unică, ba una care, pentru Milena, are multe-multe surate (virtuale sau imaginare, adică Migoland, Polanda, Boudiva ş.a.m.d.): „O ascultam ca pe un oracol, iar fiecare cuvânt pe care îl rostea părea că întregeşte un înțeles în fața că­ruia păstram distanța pe care este bine să o păstrezi față de un text vechi, sacru. Întâmplările acestea ale ei, din germenele de lume în care se aflase cuibări­tă, puteau fi aceleaşi pe care bobocul de floare le-ar putea istorisi despre fruct, asta dacă, în pocnetul său eliberator de petale, s-ar putea descifra sunetele care să descrie litere potrivite. Plasterca era, la rân­dul ei, un tărâm larvar, unul ce crescuse în mintea fetiței care tocmai îmi povestea despre embrionul ce fusese odată. Apoi, crisalida aceasta îşi găsise un culcuş şi printre frământările mele, făcându-mă să mă gândesc adeseori la ea şi să o pun în balanță cu lumea despre care credem că ştim aproape totul, cea în care ne luăm la trântă cu zilele şi cu nopțile care sunt când prea pline, când prea golite de sensuri.”
O mențiune specială pentru KINZDEDI, trecerea „aproape” a mamei: „Stai întinsă între lemnele care te-au cuprins pen­tru ultima oară în brațe. Ciudată strânsoare, stra­niu fel de a-ți lua tălpăşița. Probabil că nu te mai gândeşti la nimic, Sfântul Cimitir te-a ales între în­chinătorii săi. Cu ce ai putea să-ți mai bați capul?”
 
Şoricelul din Kitej-Grad, de Mihai Bădică, seria Proză, colecția Minutar, casa de pariuri literare, 2013, 128 pagini
„Să scrii un roman înseamnă să ştii să aştepți, gân­dea Saturn, aranjând pe masa de lucru o spirală din boabe de mazăre proaspătă. Să ştii în primul rând să asculți, să nu întrerupi. Cu toții ştim cât de greu e, cum îți vine tot timpul să-ți dai cu părerea. Să vorbeşti peste vocea autorului. Să vorbeşti din ce în ce mai tare până o acoperi cu totul. Probabil asta făcuse el în cei zece ani la Bruxelles. Vorbise peste vocea autorului. Inadmisibil. îngrozitor. Interzis. E ca şi cum ai merge în vizită la cineva şi ai începe să-i muți mobila prin casă după cum crezi tu că ar fi mai bine. Da, chiar aşa. Sau ca şi cum ai intra într-un magazin şi ai schimba locul produselor pe rafturi. Ai pune băuturile scumpe pe rafturile de jos, acolo unde stau, de obicei, băuturile ieftine. Şi ai crede cu tărie că, în felul ăsta, produsele de lux devin dintr-odată accesibile. Dar cu băuturile ieftine ce faci? Le pui în locul celor scumpe? Le laşi pe jos?
Toate aceste gânduri care fugeau prin mintea lui Saturn cu viteza luminii, în timp ce el aranja spirala din boabe de mazăre proaspete, au fost întrerupte de o apariție spectaculoasă, care luă prin surprin­dere pe toată lumea.
Masa, scaunul, năvodul cu plutitoarele lui încur­cate, icoana lipovenească veche de o sută de ani, candela cu ulei auriu, perechea de cizme de cauciuc şi pălăria de paie nu-şi putură stăpâni un strigăt de uimire. Saturn auzi cu claritate vocea lui Dumnezeu şi sări ca ars în picioare.
Un şoricel mic şi naiv se apropia timid de boaba de mazăre care deschidea spirala aranjată de Saturn.” 
Mihai Bădică poate să scrie despre orice, despre propovăduirea binelui cosmic (acțiune temperată de un citat din Alexandru Vakulovski însuşi şi de o „vervă epică debordantă”, cum spune Liviu Antonesei), despre creierul de găină şi chirurgia adecvată ad-hoc dimensiunilor galinaceelor, „despre Ciocolata, țiganca de la bloc, care, pentru cinci lei, îi cânta lui Mavide şi îi arăta pizda la final”. Verva epică se păstrează până la ultima pagină, până la final, era să zic; verva lectorului poate înregistra sincope dacă: 1. Exemplarul are pagini lipsă (are: 45-46, 109-110); 2. Dacă lectorul are o „altă alternativă” (pag. 21), gramatical corectă, la „mujdeiul de usturoi” (pag. 112: „Să scrii un roman nu e lucru simplu. Înainte de a se arunca în bătălie, avea nevoie de toți aliații pe care-i putea convinge. Scrumbie afumată, un vin de butuc, o bucată de brânză de oaie şi câteva ouă de țară l-ar fi susținut pentru primul capitol. Poate şi o plăti­că sărată, tocmai bună de fiert cu o mână de cartofi pentru alegerea personajelor. Se uită lung, prin oche­larii luați de la piață fără prescripție oftalmologică, la icoana lipoveană veche de o sută de ani care atârna strâmb pe peretele dinspre răsărit. Un subiect ambiți­os. Dumnezeu s-a săturat să apară în centru şi să nu-L bage nimeni în seamă, aşa că preferă periferia, unde oamenii au rămas în continuare sensibili şi educați, receptivi şi atenți la ordinea spirituală a vieții. Şi două-trei kilograme de caras proaspăt ar ajuta. Nimic nu se compară cu un caras prăjit cu mujdei de usturoi.”).
 
Roşu, roşu, catifea. Povestiri cu î din i, de Veronica D. Niculescu, seria Proză, colecția Minutar, casa de pariuri literare, 2012, 220 pagini
Ecranizările pornesc de la pagina cărții spre ecranul cinematografului. Povestirile din această carte par – de ce oare?! – a parcurge procesul în sens invers, venind în siajul unor filme care au cucerit însemnate premii europene (4,3,2 sau Moartea domnului Lăzărescu). Poate Amintirile din Epoca de Aur/amintirile din epoca de aur au fost substituite deja, până şi în mentalul colectiv al decrețeilor, de secvențe din filmele româneşti cu succes de casă – regizate tot de decreței. 
„Roşu, roşu, catifea/ Ce se dă nu se mai ia”. Ce se dă? Se dă î din i. Se dau copii afară, ca sîmburii („Sîmburi. 1981”). Se iau mame la puşcărie. Se iau studentele din cămin cu vorba, pe hol, până când Ligia rezolvă în cameră ce are de rezolvat, cu ajutorul şarpelui roşu al unui reşou: „Se ia o cărămidă. Se încinge pe reşou şi se toarnă oțet. Te pui dea­supra, te deschizi cît poți de bine, laşi să intre abu­rul ăla. Cît poți tu de bine, cît poți tu de mult. Îl laşi să intre acolo şi să-şi facă treaba. Degeaba sari de pe dulap, degeaba te loveşti cu pumnul, nu scapi aşa. Cu oțet scapi, a scăpat şi Ursanca aşa. Scapi sigur, îți zic. (…) Sora, surioara mea, uite cum ai închis uşa acum, uşa dintre noi, uite cum te-ai apropiat de şarpele roşu, uite cum ți-ai descheiat halatul şi l-ai lăsat să cadă pe covor, uite cum stai goală şi frumoasă în mijlocul camerei, uite cum îți deschizi picioarele şi te apleci deasupra, cît poți tu de bine, cît poți tu de mult şi cum aştepți să se-ntîmple, uite cum ne ard obrajii, aşteptând să se intâmple” („Cărămida, … 1988”). 
Se ia tot: uleiul rămas în sticla spartă din greşeală („Fericiri aiuritoare, 1980”), sandalele, espadrilele, tricoul cu panda, ştrampii plasă, bichineii, blugii, ah!... („Jur, 1987”), se ia totul-totul  la puricat de către hoardele haíne de la Sanepid, până ce se aruncă exact esențialul (ceea ce e scris şi încă nepublicat – sau nepublicabil): „O cutie cu capace de sticle de lapte (din cele de plastic, bune, cu brățară), o sacoşă de rafie cu bor­cane de iaurt (sau şarlotă) printre care rătăcesc un desfăcător de conserve (doar puțin ruginit), un briceag (vişiniu, cu păun), o lumînare galbenă (ca nouă) şi două albastre (absolut noi, doar oleacă în­doite), apoi un pulover cu dungi maro şi verzi (de la Ursulețul), două şosete diferite, dintre care dreap­ta are o gaură la degetul mare (accept să le arunce, deşi sînt cele purtate ieri, mă rog, nu mai protes­tez), un portjartier (uluitor de deasupra, s-ar zice), alte pulovere (doar unul din ele de nepurtat, avînd pe piept o pată maro în formă de liliac), un bibelou reprezentînd o veveriță cu gură de om (primit de Lena la o aniversare, poate pe la opt, nouă ani), un deodorant Şah (fără capac, dar sigur e şi el pe unde­va), o sticlă cu un rest de ulei (ca să vezi!), două fețe de pernă apretate şi impregnate cu ceva ulei scurs (păcat), patru soldăței de plumb (Lena nu s-a jucat nici o clipă cu ei, mi-aş fi dorit şi un băiat, n-a fost să fie), o tablă de şah de carton (cu un colț lipsă, dar alt-fel bună), o gheată (doamne, ce comode erau, le găsisem tot la Ursulețul, culmea, la raionul de copii, ce copii poartă 41!, o să găsim pe undeva şi pere­chea), o pungă cu ciorapi fini (Adesgo, bej şi negri, mai mulți bej decît negri), altă pungă cu maieuri (am tras de unul şi am rămas cu breteaua în mînă, n-am mai avut argumente), o pungă cu pungi din Germania (de pe la băbăciunea aia care o alimenta pe Lena, după ce s-a măritat, cu fel şi fel de prostii care ei i se păreau adevărate comori), (…) alte şosete, alte haine, alte ghemotoace, toate fascinante”. 
Şi ce rămâne, dacă se ia tot? Referințe culturale, imprecații, utopii de prin cântece frânte, tăceri şi interjecții: „un Cehov, un Nabokov, un Beckett”, „hrrr, hrrş-hrrş-hrrş, cling, poc”, „flip, flap, clonc, clop”, „cling, clong, lipa-lipa”, „fîl, fîl, fîl, zbâr”, „gîlp”, „… S-avem noi mîine, Şoareci pe pîine” (aka Noi în anul 2000, în varianta pisicului Sicul).  „Roşu, roşu, catifea,/ Ce ni s-a dat şi nu se mai ia?” – se întreabă autoarea în finalul scris în august 2011 („ Ce şi cît, O confesiune”). Ce? Gîlp. Gîlp. Gîlp.
 
Țara de sub fluturi, de Dragoş Voicu, colecția Proză contemporană, Editura A.T.U., Sibiu-Hermannstadt, 2012, 114 pagini
A patra apariție din această colecție. Un roman de cu totul alt fel decât debutul din 2009, Coada. Şerban Tomşa vorbeşte, în cazul de față, despre „radicalismul viziunii artistice”, despre „o ontologie a destrămării pline de cruzime, o evocare dură a celui mai negru Infern, o Apocalipsă a societății moderne”: „Un eveniment fără precedent s-a petrecut în parcul nostru. Una din uriaşele plasme TV fusese defectată intenționat şi cineva scrisese noaptea, cu alb, o poezie peste ecranul negru:
Sunt născut slugă. Din părinți slugi, într-o țară slugă.
La marginea lumii, la marginea unei bătăi de inimă.
Stropii calzi ai urinei stăpânilor mei sunt roua dimineților mele.
Stropii calzi ai urinei stăpânilor mei sunt bruma serilor mele.
Bucile mele sunt larg deschise unei posibile introspecții care să mă țină în
viață.
Gura mea este pregătită pentru orice posibilitate.
Pentru că în țara mea trebuie să sugi, ca să mănânci.
Pentru că în țara mea trebuie să mori, ca să trăieşti.
Plasma a fost înlocuită către seară cu una nouă, pe care au început să ruleze programele de divertisment şi măsurile anti-Criză. Tot parcul citise poezia. După ce o citeau, oamenii puneau capul în pământ şi intrau în corturi încruntați, ca şi cum poezia se referea la fiecare în parte. A fost singurul incident de acest fel. Pentru că poporul nostru era un popor cuminte. Şi pentru că Statul a angajat imediat pază specială pentru plasme.
În acea zi, parcul a fost mut ca un mormânt fără cruce.”
Fluturii din carte sunt din familia „Rosebud” (Citizen Kane), dar domnul secretar de stat Buflea-hă-hă-hă din Palatul Națiunii, preşedintele CNSPMEADVT şi al Comisiei de Vânzare a Țării, sigur nu a văzut filmul. Nu se ştie dacă au mai rămas tranşe de fluturi de primit din Orwelia – se livrează superprompt, dar cine mai este oare în țară ca să facă un proces-verbal de recepție?!
Mihai Curtean, coordonatorul colecției, punctează: „Distopia lui Dragoş Voicu nu e atât de dementă cum sunt cele ale lui Palahniuk, dar transgresivă e. Şi mai e şi profund satirică, descriind o stare generală care seamănă izbitor cu atmosfera de mârlănie polimorfă din România pe care o ştim.”
 
În căutarea unor istorii uitate. Familii româneşti şi peripluri apusene, de Mihai Sorin Rădulescu, colecția Planeta Bucureşti, Editura Vremea, 2011, 384 pagini
Pasiunea şi acribia lui Mihai Sorin Rădulescu mustesc în fiecare filă a cărților sale. Coroborarea unor alte şi alte aspecte genealogice aduse la lumină adaugă noi valențe unor elemente care păreau binecunoscute: „Generalul Barbu Vlădoianu a fost un personaj de o însem­nătate puțin ştiută astăzi. Nepotul lui Eugeniu Carada, publi­cistul M. Theodorian-Carada, nu ezita să îl numească, într-un articol publicat tot în revista Arhivele Olteniei, «făuritorul Unirei de la 24 Ianuarie 1859». Chiar dacă este vorba de o hiperbolă, nu e mai puțin adevărat că boierul oltean care con­ducea oştirea română a fost un susținător al alegerii domnito­rului Moldovei pe tronul de la Bucureşti. Contribuția generalului Barbu Vlădoianu la alegerea lui Cuza a constat în faptul că, în ciuda ordinului Căimăcămiei, el a refuzat să intervină cu armata pentru a împrăştia mulțimea adunată pe Dealul Mitropoliei. Dacă ar fi făcut aceasta, poate cursul istoriei ar fi fost altul.
O interesantă coincidență rezidă în faptul că cel care a propus la întrunirea de la hotelul Concordia alegerea domnului de la Iaşi a fost Dimitrie Ghica, viitorul cuscru al lui Barbu Vlădoianu, conducătorul trupelor masate în jurul Dealului Mi­tropoliei în momentul alegerii lui Cuza. Amândoi, atât «Beiza­dea Mitică», cât şi Barbu Vlădoianu au rămas însă doi „uitați” ai istoriei... M. Theodorian-Carada îşi încheia astfel evocarea dedicată acestuia din urmă: „...generalul Barbu Vlădoianu, de care «Le Peuple Roumain» din august 1886, vestindu-i moartea, scria că a fost un mare bărbat, dar un om de o rară modestie şi care prin însuşi excesul acestei calități a lui a contribuit să nu fie cunoscut aşa cum s-ar fi cuvenit. Modestia lui, nerecunoştința unora, invidia altora, toate astea la un loc au contribuit ca figura acestui bărbat ilustru să rămâie în umbră”. Cât despre urmaşi, „Natalia, fiica lui Ştefan Vlădoianu, unul dintre fiii generalu­lui Barbu Vlădoianu, s-a căsătorit cu Radu (zis Rodolphe) Sturdza (în a doua lui căsătorie), fost consul la Istanbul, fiu al omului politic Vasile Sturdza. (…) La familia aceasta neaoş oltenească a Vlădoienilor poate fi observată deschiderea – ca şi în cazul multor altor familii boie­reşti din Țara Românească – spre căsătoriile cu urmaşi ale boierimii din Moldova. În arborele Vlădoienilor se întâlnesc nume ca Balş, Ghica (din Moldova), Sturdza. Este de văzut în aceasta, fireşte, în primul rând dorința de «a-şi ține rangul», dar şi conştiința unității româneşti. Înainte de a fi fost operă politică a elitelor şi rezultat al unor împrejurări internaționale favorabile, aceasta a constituit o realitate a înseşi societății româneşti.”
Volumul conține şi câteva pagini cu ilustrații privitoare la familiile Krețulescu, Brătianu, Hagi-Panteli, Simian, Lecca, Pastia, George Sebastian.
 
Teoria şi practica literaturii, de Alexandru Muşina, Editura Muzeul Literaturii Române, 2013, 166 pagini
O pledoarie, devenită – iată, din păcate! –  ultima antumă, în sprijinul scrierii creatoare. Un fragment dintr-o scrisoare adresată de Alexandu Muşina în februarie 2012 Ruxandrei Cesereanu, după mai bine de 20 de ani de la primele cursuri de creative writing organizate sistematic, cu metodă şi cu vervă, în Universitatea din Braşov: „O  primă piedică în calea scrierii creatoare – ca materie pre­dată în facultăți şi în licee – e undeva în străfundul superficial al minții birocraților din Ministerul Educației, dar şi din uni­versități. Ca să fii birocrat (inclusiv de rang înalt) nu trebuie să fii foarte inteligent. Dimpotrivă. Mintea birocratului e sim­plă: nu poate fi predată decît o materie care deja există în... nomenclator. Desen? Da. Muzică? Da. Educație fizică? Da... Scriere creatoare? Ce mai e şi aia? Păi, nu există deja, ca materie de studiu, literatura română? De ce trebuie să studiezi altă materie (?!) ca să ajungi scriitor? Desigur, muzica, desenul, educația fizică se fac şi cu elevii care nu vor deveni cîntăreți, compozitori, pictori, sportivi de performanță. Dar scriitori... ce nevoie avem de scriitori? Noi avem nevoie de zidari, ospătari, informaticieni... cel mult de jurnalişti. «Descîlceşte-i, drace!», vorba strămoşilor noştri.
Reiau, aici, pe înțelesul lor: literatura română se studiază ca să poți înțelege, descifra, comenta (ba chiar şi iubi!) ce au scris marii noştri escribadori. Nu (şi e normal aşa) ca să le învețe să scrii tu însuți literatură. În timp ce la muzică, desen, educație fizică eşti învățat să cînți (tu însuți), să desenezi (tu însuți), să sari capra şi să te dai peste cap (tu însuți)... Scrierea creatoare te învață să fii, să te exprimi (tu însuți), cu mintea si sufletul tău, să-ți descoperi şi să-ți afirmi propria personalitate. Dar ce nevoie avem noi de personalități? Noi avem nevoie de zidari, ospătari...
Ei, ajunşi în acest punct, dăm de adevăratul bolovan: gîndirea limitată, de paysan parvenu transplantat la oraş, de maha­lagiu ajuns în înalte funcții administrative, care are senzația că le ştie pe toate, deşi nu pricepe nimic din noua lume, globalizată, nu doar modernă, ci de-a dreptul postmodernă în care trăim. O gîndire care, cînd e vorba de învățatul meseriei de scriitor, a fost, acum mai bine de 100 de ani, sintetizată de acelaşi inconturnabil Caragiale: «Ştii să scrii? Eşti scriitor. Ştii să citeşti? Eşti critic.»” („Scrierea creatoare va învinge”). 
Volumul include eseuri despre poezie şi postmodernitate, studii, un interviu acordat Doinei Ioanid şi, într-o ultimă secțiune, practica aferentă teorei – 27 de poeme scrise în ultimii 3-4 ani de Alexandru Muşina: „În tine e o scară.// Pe care, urcînd, ai ajunge mai sus de nori./ Ştii asta sigur. Cum ştii şi că o să mori:/ O poveste ciudată, pe care o visează// În fiecare zi mii de oameni. Fiindcă trează/ Cu-adevărat nu-i decît Mintea care ne-a născut./ Dar asta a fost tare, tare demult...”. Final de poem. Final de volum. Final.   
 
Summum (Pasteluri metafizice sau Despre uimire), de Ion Stanciu, colecția Opera Omnia – Poezie contemporană, Editura TipoMoldova, 2013, 552 pagini.
„(…) cândva oftam pentru altceva: pentru ceea ce/ nu este deloc/ stabil,/ precis,/ încremenit –/ pentru că numai această precaritate definitivă aduce în fața Domnului mizeria curgerii/  fără sfârşit...// oare cum este să fii între aceste două stări/ de agregare a materiei?// această problemă mi-a pus-o un fluture/ care chiar dacă zbura/ într-un dans lipsit de logică,/ mă privea fix, neîndurător, cu ochii galbeni/ de pe aripi...// şi el s-a aşezat pe petalele pietrei/ şi fixându-mă atent/ i-a cules polenul!...” („Fluturele din 25 noiembrie 2007”, Tisău, sub gingia pădurii, cu gândul la mentorul meu, fragilul şi minunatul poet Dan Laurențiu). Susținut de un Mircea Ciobanu entuziast şi Ion Caraion, Ion Stanciu debutează în 1975 cu volumul Despre uimire (Premiul USR), altminteri premiile sale sunt răsfirate de-a lungul a vreo 30 de ani (1967-2008).
Referințe critice pun accent pe latura whitmaniană şi orfică a poemelor, cărțile intrând, de-a lungul timpului, în atenția unor nume ca: L. Ulici, N. Steinhardt, Dan Cristea, Dinu Flămând, Ştefan Ioanid. 
 
Poeme singure, de Radu Florescu, colecția Opera Omnia – Poezie contemporană, Editura TipoMoldova, 2011, 480 pagini
„cît e ziua de lungă sînt locuit de gînduri ascunse./ asta nu mă împiedică să ies în grădina din spatele/ casei/ şi să culeg din florile de nu mă uita./ mă gîndesc totdeauna la un ceai bun./ mă privesc în oglindă şi văd/ cum mă plimb în tihnă pe străzile oraşului/ imediat îmi dau seama că am gînduri ascunse./ zile în şir mă închid în casă/ speriat de tot felul de lucruri./ aflu din cărți că în nu ştiu ce parte a lumii/ oamenii unui oraş au dispărut într-o singură noapte./ mi-e tot mai greu să rezist./ azi în camera mea am surprins o energie ciudată./ beau din cana de ceai./ mă pregătesc cu sfială să plec în munți/ acolo niciodată n-am avut nimic de ascuns.” – este unul dintre poemele inedite adăugate la finalul acestui volum, în care sunt antologate cărțile apărute în perioada 1989-2008.
Pentru Lucian Alecsa: „... Radu Florescu este unul dintre puținii poeți optzecişi pentru care cuvîntul nu îmbracă ideaticul spre a-i da «eleganță», ci rolul cuvîntului este de-a elimina lestul de pe trupescul ideilor, de-a le esențializa, dînd poeziilor o limpezime impecabilă. Acest fenomen poate fi sesizat doar la Constantin Brâncuşi în sculptură şi pe tărîmul poeziei lui George Bacovia. Eul poetic frămîntă verbul respingînd programatic orice urmă de beatitudine, dorința lui este de-a limpezi orice stare, sentiment, gînd, de-a decodifica orice semn destinal şi-a ordona totul sub zodia simbolurilor. Cu o conştiință luminoasă, poetul ciopleşte migălos în straturile întunericului, în lumea asfixiată de spaimă şi derută, pînă dă de temeliile misterului, asistînd apoi ca un profet plin de har la viziuni stranii.”
În prefața antologiei, Mircea A. Diaconu remarcă o anumită cumințenie – mult asemănătoare celei a lui Constantin Abăluță, mai ales în ultimul volum apărut la Cartea Românească, Tot atât de liber, 2013  – „Aici, în această ecuație, se înscrie lirismul lui Radu Florescu – care nu este nici nihilist, nici anarhic. O cumințenie, consecința proximității muntelui care protejează şi deopotrivă ucide, înscrie agonia din poezia lui Radu Florescu într-o tensiune solară. Peste orice angoasă rămîne puterea de a admira, de a citi semnele unei împliniri secrete. De aceea, disperarea nu e niciodată demonică.”
Prefața se încheie cu acele cuvinte tranşante ale lui Mircea A. Diaconu pe care le citasem şi în „Breviarul editorial” din 8-9/2009, după apariția volumului Probă de viață: „E uriaşă, în fond, discre­panța dintre valoarea poeziei lui Radu Florescu şi spectacolul receptării ei.”