Proză
Gabriel Chifu
FRAGMENTE DIN NĂSTRUŞNICA ISTORIE A LUMII DE GABRIEL CHIFU TRĂITĂ ŞI TOT DE EL POVESTITĂ
Articol publicat în ediția Viata Romaneasca 11 / 2008
(proze sau poeme)
Moda
Moda era o tânără domnişoară (asta presupun acum, atunci nu-mi dădeam seama, copiii nu sunt capabili să ghicească vârsta oamenilor mari...), foarte cochetă. Venise de curând în oraş, soră medicală. Parcă o văd: trecea pe bulevard singură, dreaptă, privind neclintită departe, în față, păşea ferm şi unduios totodată, păşea fără să audă sau, oricum, fără să ia în seamă strigătele care o însoțeau. Frumoasă, ne magnetiza. Frumoasă, dar şi sulimenită nevoie mare: cu părul vopsit în negru strălucitor, lăsat în voie să curgă pe spate, rujată izbitor, cu ochii făcuți, cu obrajii fardați. O, şi purta nişte fuste scurte, scurte, care-i dezveleau picioarele lungi, ce străluceau aidoma unor lingouri de aur.
Strigătele erau ale noastre: ne plăcea, ne intriga şi de aceea, cum o zăream, ne luam după ea în cârduri, alergând, nu-i mai dădeam pace şi țipam din toți rărunchii ca smintiții „Moda, moda...”
Am țipat şi eu. M-am luat după ceilalți băieți, multe zăpăcenii le făceam fiindcă le făceau toți. Moda nu era numele ei, cum crezusem la început, era o poreclă. Probabil unul dintre noi îi auzise în casă pe ai săi bârfind-o înciudați: „Asta vrea să aducă aici moda nouă!”, reținuse cuvântul „modă” fără să ştie ce înseamnă şi aşa îi rămăsese numele bietei fete fermecătoare: „Moda, moda!..”
„Moda, moda” urlam cu năduf şi nu ştiu dacă ea înțelegea că de fapt noi toți ne îndrăgostisem de ea, eram morți după ea şi am fi vrut să-i fim alături, să respirăm acelaşi aer, s-o mângâiem pe picioarele pe care şi le dezvelea cu grație şi care străluceau hipnotic, siderale.
Mama
Prima amintire vizuală despre mama e veche şi de neşters: eu în căruciorul de lemn bleu şi ea plimbându-mă pe străzile orăşelului pînă sus, pe aleea care duce la tunuri; apoi se opreşte (este o zi cu multă lumină, lumina e vie, inundă cadrul...), mama se apleacă spre mine, râde tânără, are chipul în raze. Aşa o țin minte şi peste această imagine a ei voi lipi mai apoi numele său: ea este mama.
Iar prima amintire verbală despre ea (sau, oricum, cea mai puternică) este aceasta: toți cei din jur vorbesc despre mama ca despre o frumusețe nemaiîntâlnită, însă toți se grăbesc să adauge: „...dar, vai, frumusețea ei este o frumusețe care s-a trecut prea repede...”.
Eu nu-mi dădeam seama nici că e frumoasă, nici că i s-a trecut frumusețea. Pentru mine era incomparabilă, mi-era limpede că nu mai e alta pe lume ca ea şi o iubeam amețitor. Puternică-şi-vulnerabilă-sensibilă-inimoasă-devotată-vrednică-neobosită-dârză, făcea lumină unde se afla. Uneori mă jucam traducând în felul meu unele din calitățile sale. De exemplu, „inimoasă”: eu îmi închipuiam că mama are la propriu mai multe inimi în ea. Sau „vrednică”, „neobosită”, „dârză”: mă miram cum de mama nu se dă niciodată bătută şi-mi explicam că mama e locuită de mai multe persoane identice, când una osteneşte sau cade rănită, alta îi ia locul imediat şi tot aşa.
Da, era un adevăr de nezdruncinat al meu că o iubesc amețitor, că nu mă pot desprinde de ea, că fac parte din ea cum ea face parte din mine, că e o continuare mai bună a mea, că n-aş putea să trăiesc fără ea. Desigur, n-am mărturisit nimănui, nici ei, această convingere a mea, dar eram sigur că aşa stau lucrurile.
De aceea, când a murit absurd, arsă, în acel accident petrecut în apartamentul micuț din Băileşti, pentru mine s-a prăbuşit cerul (aveam şaptesprezece ani) şi mă aşteptam să se concretizeze îndată ceea ce credeam eu cu atâta tărie: am s-o sfârşesc şi eu acum, ea nemaifiind!
N-a fost aşa. Şi consider întâmplarea aceasta drept o înfrângere absolută a mea. Sunt atât de dezamăgit de mine, i-am supraviețuit! S-au scurs treizeci şi şapte de ani fără ea şi eu încă mai fac umbră pământului: zadarnic, doar pe jumătate om, cu partea cea mai frumoasă a inimii mele pierdută.
Un nou poem despre fericire
Sunt pe o plajă pustie, undeva în Grecia. Ascult greierii, păsările, muzica valurilor, adierea uşoară ce trece prin pini, palmieri, magnolii, leandri. Lumina, inspirată, cu litere febrile, îşi scrie pe corpul meu mesajul – un roman-fluviu. Intru în apa paradisiac de limpede: atât de bine trebuie să-mi fi fost când visam în pântecul mamei. Târziu, foarte târziu, acum, după aproape cincizeci şi cinci de ani scurşi mai degrabă în derută şi nepotrivire, mi se deschid ochii şi înțeleg că totul în jur are un sens. Târziu, foarte târziu, după aproape cincizeci şi cinci de ani dintr-o viață mai degrabă confuză şi nebunesc complicată, tot ce mi se întâmplă începe să aibă rost: răsăriturile şi apusurile de soare ce-şi urmează în linişte, zilele mohorâte, cele cu viscol şi cele cu ploaie, arşița şi furtuna, nopțile, boala şi nesomnul, călătoriile şi munca, pomii care-nmuguresc şi cei care-şi pierd frunza, erorile, înfrângerile, îndelunga cădere, împăcarea de-acum, duşmanii şi prietenii, tot ce trăiesc, tot ce iubesc, tot ce sufăr.
Iar dacă înțeleg ce mi se petrece, aceasta îmi aduce bucuria, e o stare aproape egală cu fericirea. Cândva, în tinerețe (ce repede, fulgerător a zburat timpul, ce puține izbânzi am numărat de atunci!...), credeam că fericirea e punctul unde drumețul, drumul şi capătul drumului se fac totuna. Asta cred şi acum. Dacă înțelegi ce cauți tu pe un drum anume şi unde te-a dus el se cheamă că eşti fericit!... Să nu aştepți altceva decât poți primi. Să nu doreşti să fii altceva decât poți deveni. Să nu cauți ceea ce nu e de găsit. Să păşeşti cu ardoare şi vei ajunge exact unde se cuvine să ajungi. Şi să ai grijă să nu cazi înafara ta, să rămâi în tine. Şi tot aşa, să fii cu mare băgare de seamă astfel încât să te aşezi în lăuntrul lumii, nu în afara ei şi să mulțumeşti cerului că te afli înăuntru, nu afară.
Un arhitect absolut a rânduit lucrurile şi m-a cuprins şi pe mine între ele, întocmindu-mă într-un chip „înfricoşător şi admirabil”, „în cartea Sa au fost scrise toate mădularele mele”. Slăvit să fie. Mi se rupe sufletul la gândul că plec din această minunăție. (Vai, sunt vinovat fiindcă iubesc prea mult bunurile lumii omeneşti! Sunt vinovat?...) Sfâşietor sentiment să ştiu că
într-o zi am să pier şi toate rotițele şi mecanismele ce se învârt divin în creierul meu şi în inima mea se vor opri de-a pururi, izvorul de simțăminte va seca, tăcerea ca o mare nepăsătoare va înghiți biata corăbioară a minții mele. Doar ceasul nu-l cunosc când opaițul se va stinge. E-aproape?
Dorințe naive
Doamna edi, gazda mea din liceu la craiova, un fel de înlocuitoare a mamei mele, avea un frate în austria care-i trimitea valută. Statul socialist vigilent o obliga să schimbe dolarii în lei la cursul oficial fals, dar îi îngăduia, ce mărinimie!, ca de o mică parte din ei să cumpere din duty free shop diverse lucruri inaccesibile: aşa am căpătat eu prima pereche de blugi adevărați şi deodorante bac şi ciocolată toblerone...
Nu ştiu dacă se cuvine să mărturisesc aşa ceva, însă pe atunci îmi doream tare mult să am şi eu vreun unchi prin austria sau în altă parte care să-mi trimită mărci sau dolari. Crescusem, dar se vede treaba că nu prea aveam minte (deşi îi citeam pe dostoievski şi nietzsche), din moment ce îmi treceau prin cap tot felul de asemenea dorințe naive, de care mai degrabă ar fi trebuit să mă ruşinez. Cusurul acesta al meu s-a manifestat mulți ani mai apoi, copil întârziat.
De pildă, mi-am dorit să descopăr şi eu, tot aşa, vreun unchi de care nu aveam habar sau vreo cunoştință care a ajuns mare în partid sau la securitate şi insul cu pricina, dând cu ochii de numele meu, să-şi amintească de mine, să-l apuce mila şi să le ordone alor lui să mă lase în pace. (Asta, se întâmpla în primii ani după terminarea facultății, când credeam că intrasem în atenția lor excesivă...). Avea şi o sămânță de realism o asemenea dorință, să încolțească în mintea mea: pe vremuri, când locuisem cu chirie la doamna stănescu, îl cunoscusem pe fiul ei, care se întorsese din urss, proaspăt ridicat în grad, era fabulos, cel mai tânăr colonel de securitate din țară!... Participasem la nunta lui cu o tânără doamnă foarte frumoasă din cluj, doctoriță pare-mi-se, nuntă desfăşurată în cort, acasă, în curte la doamna stănescu. Primisem şi o misiune personală de la magnificul tânăr colonel: îmi dăduse trei lei şi mă trimisese până la restaurantul din centru să-i cumpăr un pachet de țigări virginia(?). De emoție, uitasem subit numele țigărilor şi n-am mai ştiut ce să cer când am ajuns la tejghea.
Pe urmă, prin anii 80 (ce vremuri negre...) iar m-am surprins că-mi doream tot soiul de chestii tâmpite, cum ar fi: să ajung să fiu acceptat în anturajul (asta fiindcă nu speram să le devin chiar prieten!) vreunui şef de sală la restaurant, sau al unui responsabil de alimentară ori măcar de aprozar, sau al vreunui vânzător de la stația de benzină. Astfel trăgeam nădejde că aş fi reuşit să capăt vreo bere caldă, vreo sticlă de pepsi, vreun kilogram de carne, de cartofi sau câțiva litri de benzină. Ceea ce, în condițiile date, era echivalent cu a ieşi din rândul muritorilor de rând.
Cum s-a spulberat hegemonia maşinilor sovietice
Întâmplarea face parte din categoria acelor rare istorioare care, oricât timp s-ar aşeza peste ele, refuză să se şteargă din memorie. S-a petrecut în orăşelul meu. Trebuie să ne închipuim cum era în anii şaizeci din secolul trecut această neînsemnată aşezare dintr-o margine de țară: un loc uitat de lume, unde zilele se scurgeau monoton şi doar sărăcia oamenilor era mai mare decât plictiseala lor.
Pe străzi, arareori zăreai câte o „maşină mică”: volga neagră a primului-secretar care trecea masivă, neagră, sclipitoare, zgomotoasă şi deținea rolul incontestabil de „regină a străduțelor”, apoi pobeda preşedintelui sfatului popular şi două moskviciuri folosite ca taxiuri. (Oricât îmi băteam capul nu izbuteam să pricep de ce era nevoie de taxiuri în localitatea noastră unde distanțele erau atât de scurte încât nimeni cu scaun la cap nu urca în maşini: afară doar de vreun venetic sărac cu duhul şi de noi, copiii, care, atunci când aveam în buzunar câțiva crăițari, ne suiam în ele şi ne plimbam de la gară la monument, visând la clipa când vom ajunge şi în volgă sau în pobedă!...). Situația se arăta absolut stabilă, nimic nu tulbura hegemonia sumbră a maşinilor de producție sovietică.
Ei bine, într-o bună zi, această piramidă a puterii s-a năruit! Ca fulgerul
s-a răspândit vestea că, la loz-în-plic, cineva din oraş câştigase o maşină italiană, un fiat! Băieții din grupul nostru am rămas pe stradă până seara târziu şi am întors ştirea pe toate fețele, nu ne venea să credem, evenimentul avea pentru noi dimensiuni planetare. Curând, am văzut în vitrină la magazinul loto-pronosport poza omului râzând satisfăcut lângă maşina sa – şi ne-am convins. Iar la câteva zile a sosit chiar maşina în carnea şi oasele sale mecanice! Ne-a lăsat cu gura căscată: era albă, avea o formă total diferită de ceea ce numeam noi până atunci automobil, parcă răspândea lumină, semăna cu un glob din bradul de crăciun. Pe fericitul său stăpân l-am privit şi pe el deodată ca pe un înaripat: îl ştiam bine, era milițian, ins în banca lui, îşi făcea treaba, avea grijă de nevastă şi de copil, nu ieşise cu nimic în evidență până în clipa aia, când norocul l-a ochit, l-a luat de guler şi l-a săltat cu un metru sau doi deasupra noastră, locuitorii de rând ai calafatului. A devenit un fel de zeu, un înaripat, cum spuneam. Noi, copiii, ne țineam după el şi după maşina lui neasemuită, când îi întâlneam pe stradă, ca după urs, ca după pardaillan.
...Pe neaşteptate, maşina a dispărut din orăşel şi nici despre stăpânul ei, pe care-l crezusem fericit, n-am mai auzit nimic. Povestea lui am întregit-o mai târziu, din cioburile de relatări culese din gura câtorva povestitori de ocazie. Nu norocul, ci ghinionul mai degrabă îl luase în stăpânire pe omul nostru atunci când trăsese lozul câştigător. Maşina formidabilă, de fapt, i-a stricat traiul cuminte. Omul n-a ținut piept succesului nemăsurat, izbânzii venite din senin, fără muncă: a fost strivit de ele. Primise mai mult decât era pregătită mintea lui să ducă. Maşina aia grozavă l-a făcut să se înfumureze, să se creadă altceva decât era: s-a apucat de femei şi de băutură, a divorțat, l-au dat afară din serviciu. A intrat în tot felul de încurcături, s-a înglodat în datorii, şi-a vândut fiatul, nu s-a ales cu nimic. Repede, a căzut de nu s-a văzut, şi-a distrus viața.
De câte ori asist astăzi la urcuşuri amețitoare pe scara socială, urmate de previzibile prăbuşiri, de înecări neglorioase în penibil, îmi amintesc de pățania cetățeanului din calafat, cel care, spre nenorocirea lui, câştigase la loz-în-plic un fiat într-o lume de volgi, pobede şi moskviciuri.
Descrierea unui sentiment care contrazice alte afirmații din această carte
Am fost pus greşit în acest corp. Aş fi putut să fiu altul, cel adevărat. Şi aş fi putut să funcționez altfel, cu adevărat. M-aş fi putut deplasa altfel, nu păşind cu picioarele acestea, care mă încurcă şi mă țin pe loc, ci mergând/păşind/înaintând cu vântul şi cu ploaia. Aş fi putut privi nu cu ochii care doar sporesc ceața, ci cu stelele, şi cu lumânărele aprinse, şi cu luna, căci şi ele sunt o privire. Şi m-aş fi putut face înțeles altfel, nu cu aceste cuvinte care mă îndepărtează de mine însumi. Aş fi putut vorbi nu cu propoziții, ci cu iarba care înverzeşte, cu pomii care înfrunzesc, cu apele care curg, cu lumina care creşte, şi scade, şi iar creşte.
Uneori mi-e limpede că am nimerit în cu totul alt loc decât se cuvenea să ajung şi mă străduiesc crispat să mă acomodez, să nu se vadă că mă aflu din greşeală aici şi că nu aceasta este lumea mea. Mă prefac stânjenit că trăiesc tocmai întâmplările pe care era firesc să le trăiesc. Dar mă prefac fără pic de talent şi oricine îşi dă seama de ridicolul situației mele. Nu am nicio îndoială, am nimerit într-o poveste în care n-am ce căuta. „Străin şi călător”. Ce înseamnă suferință, ce înseamnă plăcere, ce înseamnă familie, trup obosit, timp care se scurge, riduri, boală, a eşua, a înşela, a pierde, a nu mai fi, ce înseamnă?
Totul ar fi trebuit să decurgă altfel: fulgerător, a fi în lumină. Dar nu. Sunt aici. Duc orbeşte bătălii disperate într-un război şi pentru o cauză pe care nu le recunosc, în care nu sunt parte. Am să abandonez. De fapt, am abandonat de mult, de când am priceput că de-a-ndoaselea este ce se petrece cu mine. Doar simulez participarea, dorința de a ieşi teafăr, neînfrânt din încercările, din peripețiile acestui „roman” care nu e al meu. (N-am ales eu pentru mine. Nu m-a întrebat nimeni când am fost croit aşa, când am fost aruncat în acest vârtej trist şi smintit.) Turnat într-un corp eronat, într-o viață eronată, în nişte întâmplări eronate, aştept liniştit sfârşitul. Liniştit, cum adică liniştit? Adică, fără speranță, fără iluzii, tăcut, fără ca măcar să mai visez la ce aş fi putut fi.
O întâmplare din comunismul târziu: întâlnirea cu a. m. c.
Într-o bună zi, la începutul anului 1989, tovarăşul niță, secretar de partid la comitetul județean de cultură, i-a telefonat lui r. d.: „Tovarăşe redactor şef adjunct, tovarăşa, pardon, doamna a. m. c. de la amabasada statelor unite vine în vizită la craiova şi şi-a manifestat dorința să discute cu întreaga redacție a revistei ramuri.”
Vestea asta ne-a scos din amorțire, din tăcuta disperare. Dacă ataşatul cultural al ambasadei americane ține să se vadă cu noi înseamnă că nu e totul pierdut, poate că totuşi n-am murit, aşa cum ni se părea adeseori că viața noastră seamăna cu moartea însăşi...
Repet, era începutul anului 1989, un an ce se adeverea mai rău decât cel dinainte care, la rândul său, fusese şi el cel mai rău de până atunci. Ne întrebam buimăciți până unde se poate coborî şi încă să ne mai numim oameni.
Într-adevăr, vestea era extraordinară, dar mie nu-mi venea să cred că întâlnirea asta va avea loc: vor inventa ei ceva şi or s-o anuleze în ultima clipă. Principala lor preocupare era tocmai să ne țină izolați, să ridice în jurul nostru zidurile înalte ale închisorii invizibile, aşa că nu-i vedeam dispuşi să îngăduie o întrevedere cu un oficial american.
M-am înşelat, întâlnirea a avut loc: ce presiuni trebuie să fi fost, de i-au permis doamnei aceleia să stea de vorbă cu noi!... Dar a intervenit o modificare: vizita la redacție, prevăzută inițial, s-a transformat într-o discuție la o cafea şi o băutură răcoritoare, la un restaurant din centrul craiovei, într-un separeu.
Tovarăşul niță i-a explicat lui r. d. motivul schimbării: „ştii, e mai bine aşa, clădirea redacției stă să cadă, ne facem de râs. Plus că la restaurant puteți găsi, vorbim noi cu tovarăşii, şi o cafea naturală, un borsec, un brifcor... E mai bine.”
La întâlnire a venit special de la bucureşti şi m. s. Doamna c. mi s-a părut fermecătoare. Dialogul a decurs normal, ca-n lumea normală, cum aproape uitasem că se poartă o conversație. Din tot ce spunea ea, dar şi din gesturile, din privirile şi din tăcerile sale, am desprins un anume mesaj: că priveşte cu interes ce facem noi şi pune preț pe ce facem noi. Ceea ce pentru mine a însemnat mult, cam ce ar însemna pentru un naufragiat să vadă în zare, apropiindu-se, o corabie.
Întrevederea aceasta a avut şi un epilog. Sau chiar două.
Câteva săptămâni mai apoi, r. d., care la un pahar devenea duios, limbut şi simțea nevoia să mărturisească tot ce-l apasă, mi-a dezvăluit că i se ceruse (– cine ceruse?; – ei, cine!...) să dea un raport amănunțit al reuniunii, în care mie să-mi pună în gură nu ştiu ce afirmații „duşmănoase”, ce m-ar fi incriminat. Iar el, mă asigura, refuzase scuzându-se că nu m-a auzit zicând chestiile alea. Şi chiar nu vorbisem aşa ceva, mă ferisem din toate puterile. Eram naiv, dar nici într-atât încât să nu ştiu că zidurile au urechi. Şi chiar au avut. Cum se adevereşte în al doilea epilog:
Era iarnă când ne-am întâlnit cu doamna a. m. c. În grabă, la plecare,
mi-am uitat şapca la restaurant. Pe drum mi-am dat seama şi m-am întors în fugă s-o caut. Am deschis val-vârtej uşa separeului: înăuntru, câțiva oameni cu fețe de piatră îşi strângeau atent aparatura, cabluri şi microfoane. Erau uluiți că dau cu ochii de mine. M-am făcut neconvingător că nu văd, că nu pricep cu ce se ocupă. Mi-am luat şapca (vai, stătea stingheră pe un colț al mesei...) şi am zbughit-o.
Astăzi îmi vine să râd de scena aceasta. Atunci mi-a fost frică, o frică nemăsurată, o frică de moarte.
P.S. Pe a. m. c. am revăzut-o în ianuarie 1990. În iureşul, în entuziasmul revoluției, am vizitat-o împreună cu un coleg în bucureşti, chiar la ambasadă. Ne-a primit bucuroasă. (Am aflat că n-ar fi fost doar ataşat cultural, mai avea şi alte însărcinări, dar nu ne deranja, foarte bine...). A exclamat: „Am mână bună, unde merg eu în misiune, cad dictatorii!...”
O replică pe care am găsit-o atunci aşa cum o găsesc şi acum, memorabilă.
O întâmplare din comunismul târziu: luna cărții la sate
În fiecare an, în februarie, se desfăşura o manifestare numită „luna cărții la sate”. Autori, redactori literari, bibliotecari se duceau la țară şi prezentau cărți ori citeau din creațiile lor localnicilor. Un fel de şezători literare. O idee deloc proastă, la prima vedere. În realitate însă se alegea praful de bunele intenții declarate. Pe de o parte, țăranii, din principiu, nu erau interesați de producțiile literare şi chiar dacă ar fi fost le venea greu să priceapă ceva din păsăreasca literaturii moderne. Iar pe de altă parte, în şcolile ori în căminele culturale prizărite era atât de frig încât îngheța şi apa în pahar în timp ce era turnată, înghețau şi gândurile în capul bieților ascultători. Publicul era acelaşi mereu, peste tot: câțiva elevi sărăcuți din clasele mici, câțiva dascăli, funcționarii de la primărie şi de la c. a. p. strânşi cu forța.
Echipele de scriitori erau alcătuite după o rețetă anume: cuprindeau scriitori de partid, dar şi scriitori-scriitori. Primii aveau rolul „să-i acopere” pe ceilalți, să le creeze spațiu de mişcare liberă, îşi luau ei de bună voie şi încântați în sarcină să declame cât de bine e în românia lui ceauşescu, aşa încât ceilalți puteau citi orice năzbâtie avangardistă. Şi mai ales tinerii autori, între care mă număram şi eu, profitau de acest avantaj: indiferenți la reacțiile publicului care nu era cel visat (reuniunile publice, cenaclurile fuseseră practic interzise...), citeam noi pentru noi, ca-ntr-un cenaclu sui-generis, să vedem ce texte a mai compus fiecare. Băteam câmpii livresc (vai, ignorând nevinovatul auditoriu!...), citeam poezii suprarealiste, deşuchiate, metafizice, ezoterice, esopice sau de critică socială directă, dar, orice am fi citit, mesajul trecea pe lângă urechile ascultătorilor. Aceştia moțăiau întrebându-se care dintre cele două rele pe care le au de înfruntat îi chinuie mai tare: frigul sau elucubrațiile noastre.
O şezătoare a ieşit din tipic. Am ajuns pe un ger năpraznic într-o comună al cărui nume l-am uitat. Când am urcat pe scena căminului cultural nu ne-a venit să ne credem ochilor. Sala mare, de vreo două sute de locuri, era ticsită de lume. Şi nu era public adus, pe care învățasem să-l recunoaştem cu uşurință, erau oameni obişnuiți. Stăteau cuminți în scaune şi se uitau țintă la noi. i. h., care conducea grupul, s-a ambalat de îndată, entuziasmat de un asemenea asalt al publicului a ținut un discurs avântat despre setea de carte a țăranului român din zilele noastre. Apoi, s-au perindat la lectură vreo cinci sau şase autori. Țăranii păreau să ne urmărească atenți. Ne deruta doar lipsa lor de reacție, nu aplaudau, nu se foiau, nu spuneau nimic. Stăteau cuviincioşi, fără să clipească, aidoma unor şcolari timorați în bănci şi atât. Curând, misterul atitudinii lor s-a risipit brusc. Uşa batantă a căminului cultural s-a deschis scârțâitoare, şi-a făcut apariția un bărbat cu pufoaica şi căciula albe de zăpadă şi a anunțat cu glas tunător: „Haidereți, că veni maşina cu butelii”.
La auzul acestor cuvinte, ca la auzul unei formule magice, toți – cu un aer recunoscător că le îngăduisem să se adăpostească de viscol! – s-au ridicat în tăcere şi au părăsit sala.
Nu, nu toți, a rămas publicul clasic: câțiva elevi, doi-trei dascăli şi funcționarii de la primărie...
Alte întâmplări din comunismul târziu
Locuiam chiriaşi într-o parte din fosta casă a părinților danei, casă ce fusese naționalizată. Iarna ne încălzeam cu sobe pe gaz metan. De fapt, cu o sobă, fiindcă doar pentru un foc aveam aprobare. Astfel încât ne strângeam toți într-o cameră – dana, andrei pe atunci mic şi eu. Alexandru tocmai urma să se nască. Gazul n-avea presiune şi, oricum, nu puteam consuma aşa, cum ne tăia pe noi capul, nu puteam depăşi cota repartizată, altfel ni-l luau de tot. Dana se trezea noaptea, aprindea focul şi era atentă nu cumva să folosim mai mult decât ne era îngăduit. Ea spunea: Aşa nu se mai poate, fă ceva, încearcă să obții un apartament la bloc...
Am încercat. I-am trimis o epistolă patetică primului-secretar. Acesta nu semăna cu activiştii de partid standard. (Mă ştia, îi vorbise d. r. p. de mine, de altfel aşa ajunsesem la „ramuri” nefiind membru p.c.r.) Într-o paranteză, îi scriam primului-secretar ceva de genul: sper să nu se întâmple şi cu locuințele ca şi cu televizoarele color, la care numai „oamenii muncii” au dreptul. Ei bine, paranteza mea a avut efect: seara, m-a sunat r. d.; şi lui îi telefonase secretara cu propaganda (care executase fără plăcere ordinul primului-secretar, între ei doi era o rivalitate fățişă...), îl anunțase furioasă să merg să-mi ridic televizorul. N-am obținut casă, dar m-am ales cu televizor color: acum puteam, în sfârşit, să văd viața nu în alb-negru, ci în culori vii, optimiste. Mă întrebam dacă asta o să-mi țină de frig, iarna, când nu aveam gaze.
În lipsa lui m. s., r. d. era şeful meu. Dar nu se purta ca un şef, ci mai degrabă ca un coleg, ca un prieten. Seara mă lua cu el prin oraş, să facem rost de-ale gurii. Erau expediții complicate, parcă ne-am fi aflat în epoca de piatră, vânători care luptau pentru hrana lor. Oricum, el era foarte priceput, avea destule cunoştințe prin diverse locuri. De pildă, la o alimentară. În magazin, nici țipenie: normal, sufla vântul prin rafturi. În schimb, prin spate, pe întuneric, descopereai o coadă mare, sumbră, tăcută. Toți, ca r. d., cu pile, relații. Stăteau la rând făcându-se că nu se văd şi nu se cunosc, iar la sfârşit căpătau vreun litru de ulei sau făină, zahăr, produse rare, de preț.
R. d. o cunoştea şi pe doamna dina, responsabila de la bufetul partidului. Ea îl simpatiza pe r. d., de fapt ne simpatiza pe amândoi. Într-o seară s-a întâmplat ceva fulminant, a fost un triumf: doamna dina ne-a permis să păşim pe tărâmul paradisiac, în depozitul bufetului, şi ne-a zis cu larghețe: Haideți, alegeți, luați ce vreți. Erau acolo minuni, alimente mai greu de găsit decât pepitele de aur – salam de sibiu, telemea de oaie, muşchiuleț de porc şi de vită, cârnăciori olteneşti, caşcaval dobrogea, ficăței de pui. M-am întors acasă cu plasele pline (între timp, alexandru se ivise pe lume), mă simțeam aureolat, un erou şi chiar aşa am fost privit.
Da, fusesem angajat şi devenisem redactor la „ramuri” fără să fiu membru de partid. Asta era o performanță în condițiile date. Dar era şi o povară. Toți tovarăşii şi colaboratorii lor erau cu ochii pe mine, „nu prezentam încredere”, eram suspect prin definiție, oaia neagră. Ca să ies din atenția lor, trebuia să iau cumva culoarea ierbii, să mă pun la adăpost şi am fost sfătuit să intru în partid. Mi s-a părut o soluție şi, recunosc, am făcut chiar eforturi să intru în partid. A fost mai greu decât ar fi fost să mut un deal. Îmi strica dana dosarul. Sau ceva din trecutul familiei mele mi-l strica, nu ştiu, oricum nu reuşeam să devin membru p.c.r. şi rămâneam elementul dubios, posibilul duşman, suspect, suspect în orice situație.
Până la urmă, târziu, târziu, când alții îşi depuneau carnetele, la spartul târgului, am izbutit şi eu să fac pasul ăsta. Mi-era şi ruşine de compromis, dar mă şi bucuram, de-acum aveam şi eu o pavăză, nu cine ştie ce, dar conta totuşi.
Şi carnetul roşu chiar m-a scăpat dintr-o mare cumpănă: ajunsesem cu fața la zid, mă urmăreau băieții, pusese ochii pe mine vâlceanu, colonelul de la securitate cu fața imobilă de ofițer ss. Mi-a mărturisit imediat după decembrie 1989 un subaltern al său. Membrii p.c.r. nu puteau fi anchetați şi arestați decât cu acordul primului-secretar. De trei ori mi-a cerut vâlceanu arestarea şi de trei ori primul-secretar i-a respins cererea. Acelaşi prim-scretar care ordonase să mi se îngăduie cumpărarea unui televizor color şi aprobase angajarea mea la „ramuri”. Şi atunci, nu se cheamă că acel activist de partid a jucat pentru mine chiar rolul suav de înger păzitor?
Lava
Altădată mă inițiam în geometrie, în algebră, în matematici speciale, învățam teorema lui gauss, îmi era cunoscut sistemul numeric binar.
Altădată studiam complicate teorii fizice şi astrofizice, chimie şi biologie, structura atomului şi naşterea universului.
Altădată desluşeam cum funcționează motorul cu aburi, calculatorul, cum transformă turbina energia apei în curent electric.
Altădată îmi erau familiare dioda, condensatorul şi rezistența electrică sau raportorul, logaritmii, integralele, teoria probabilităților.
Altădată mă străduiam să înțeleg principiile muzicii şi ale desenului, altădată mă obsedau numărul de aur, armonia, graalul, altădată mă pasionau ziguratele, propileele şi piramidele.
Altădată mă interesa istoria romei, a atenei, a franței, a țării româneşti. Altădată ascultam mozart, ceaikovski şi beethoven. Altădată nu mă puteam închipui fără filmele lui wajda, tarkovski. Altădată voiam să deprind limbi străine, reguli gramaticale, eram atras de religia hinduşilor, de ritualurile celților, mă dedicam teatrului, problemelor de logică, şahului, mişcării astrelor, altădată eram un înfometat de lectură diversă. O, da: altădată alergam în mai multe direcții deodată convins că o să ajung unde trebuie.
Astăzi aproape am uitat toate acestea. Chiar le-am uitat, le-am uitat. De nimic nu mai sunt sigur, ştiu atât de puține lucruri, bâjbâi, mă-ncurc, însăilez. Astăzi mă simt aidoma unui mic parc care, înghițit de ierburi haotice, s-a resălbăticit, s-a resălbăticit.
Nu mai am cunoştințe, le-am uitat, le-am pierdut. Trec prin viață cum trece prin muzică un instrumentist orb, care cântă din instinct, după ureche. Am uitat, m-am împuținat. Dar sunt mai sărac astfel?
Astăzi nu mai pricep decât înțelesul a patru verbe: a călători, a scrie, a iubi, a crede. Prin hoinăreală mă pun în oglindă cu alții, mă multiplic, sporesc. Prin scris, singura mea ştiință nesigură, găsesc metafore, iar ele sunt răspunsuri la întrebări ciudate. Iar prin iubire ating o deplinătate care-mi spune ceva despre Dumnezeu. În El cred, pe El necontenit, pretutindeni îl caut, dar arareori îl întrezăresc fiindcă fără număr sunt slăbiciunile mele şi neînsemnată mi-e iscusința.
M-am împuținat, dar am şi sărăcit? Oricum, o aud, se apropie liniştea mare. Clipocitul valurilor, țârâitul greierilor, licăritul stelelor o vestesc. Liniştea mare care pe toți ne acoperă, pe toți ne acoperă cum i-a acoperit lava vezuviului pe mesenii ce veseli, trufaşi, fără griji tocmai ciocneau paharele.
Creierul omului
Călătorind cu maşina, împreună cu dana, pe drumurile de mic rai pământesc ale tirolului, am trecut în germania şi am poposit la un prieten vechi, c., care locuieşte într-un sătuc lângă memmingen.
Seara, ne-a ospătat şi am stat de vorbă pe îndelete, ca oamenii care au ce să-şi spună. Mi-a povestit că un medic neurolog a vizitat capela sixtină, a privit atent, îndelung plafonul pictat de michelangelo şi a descoperit că Dumnezeu şi ceata lui de îngeri au exact forma creierului uman.
N-am verificat, nu ştiu dacă e într-adevăr aşa (şi atunci, cel care i-a mişcat artistului mâna ce ținea pensula înseamnă că a fost chiar el, Dumnezeu...) sau dacă e doar o speculație, o simplă potriveală, o găselniță ca atâtea altele de care viețile noastre sunt pline; dar cred că se cuvine să reținem termenii: creierul omului şi Dumnezeu.
Îi putem aşeza cu uşurință în diverse ecuații şi formulări, toate grăitoare: poate creierul nostru e tocmai darul lui Dumnezeu, sau poate el e reproducerea în mic a lui Dumnezeu, sau poate Dumnezeu astfel e de găsit, astfel are materialitate, astfel poate fi pipăit, simțit, căci se adăposteşte în creierul nostru, este chiar creierul nostru.
A doua zi mi-am luat la revedere de la prietenul meu şi mi-am văzut de ale mele zicându-mi: Ce minunat lucru e să-l cauți pe Dumnezeu. Cine-l află nu mai are nevoie de călătorii exterioare, întâmplătoare, fie şi pe drumuri de basm tiroleze, ca mine. Cine-l află călătoreşte pe dinăuntru, prin inimă, vertical. Eu nu mă pot lăuda că l-am aflat: l-am presimțit uneori, alteori l-am întrezărit şi atât.
Seara am ajuns la zell am see, calea mi-a fost luminată tot timpul de farurile maşinii şi mai ales de gândul acesta.
GABRIEL CHIFU
Moda
Moda era o tânără domnişoară (asta presupun acum, atunci nu-mi dădeam seama, copiii nu sunt capabili să ghicească vârsta oamenilor mari...), foarte cochetă. Venise de curând în oraş, soră medicală. Parcă o văd: trecea pe bulevard singură, dreaptă, privind neclintită departe, în față, păşea ferm şi unduios totodată, păşea fără să audă sau, oricum, fără să ia în seamă strigătele care o însoțeau. Frumoasă, ne magnetiza. Frumoasă, dar şi sulimenită nevoie mare: cu părul vopsit în negru strălucitor, lăsat în voie să curgă pe spate, rujată izbitor, cu ochii făcuți, cu obrajii fardați. O, şi purta nişte fuste scurte, scurte, care-i dezveleau picioarele lungi, ce străluceau aidoma unor lingouri de aur.
Strigătele erau ale noastre: ne plăcea, ne intriga şi de aceea, cum o zăream, ne luam după ea în cârduri, alergând, nu-i mai dădeam pace şi țipam din toți rărunchii ca smintiții „Moda, moda...”
Am țipat şi eu. M-am luat după ceilalți băieți, multe zăpăcenii le făceam fiindcă le făceau toți. Moda nu era numele ei, cum crezusem la început, era o poreclă. Probabil unul dintre noi îi auzise în casă pe ai săi bârfind-o înciudați: „Asta vrea să aducă aici moda nouă!”, reținuse cuvântul „modă” fără să ştie ce înseamnă şi aşa îi rămăsese numele bietei fete fermecătoare: „Moda, moda!..”
„Moda, moda” urlam cu năduf şi nu ştiu dacă ea înțelegea că de fapt noi toți ne îndrăgostisem de ea, eram morți după ea şi am fi vrut să-i fim alături, să respirăm acelaşi aer, s-o mângâiem pe picioarele pe care şi le dezvelea cu grație şi care străluceau hipnotic, siderale.
Mama
Prima amintire vizuală despre mama e veche şi de neşters: eu în căruciorul de lemn bleu şi ea plimbându-mă pe străzile orăşelului pînă sus, pe aleea care duce la tunuri; apoi se opreşte (este o zi cu multă lumină, lumina e vie, inundă cadrul...), mama se apleacă spre mine, râde tânără, are chipul în raze. Aşa o țin minte şi peste această imagine a ei voi lipi mai apoi numele său: ea este mama.
Iar prima amintire verbală despre ea (sau, oricum, cea mai puternică) este aceasta: toți cei din jur vorbesc despre mama ca despre o frumusețe nemaiîntâlnită, însă toți se grăbesc să adauge: „...dar, vai, frumusețea ei este o frumusețe care s-a trecut prea repede...”.
Eu nu-mi dădeam seama nici că e frumoasă, nici că i s-a trecut frumusețea. Pentru mine era incomparabilă, mi-era limpede că nu mai e alta pe lume ca ea şi o iubeam amețitor. Puternică-şi-vulnerabilă-sensibilă-inimoasă-devotată-vrednică-neobosită-dârză, făcea lumină unde se afla. Uneori mă jucam traducând în felul meu unele din calitățile sale. De exemplu, „inimoasă”: eu îmi închipuiam că mama are la propriu mai multe inimi în ea. Sau „vrednică”, „neobosită”, „dârză”: mă miram cum de mama nu se dă niciodată bătută şi-mi explicam că mama e locuită de mai multe persoane identice, când una osteneşte sau cade rănită, alta îi ia locul imediat şi tot aşa.
Da, era un adevăr de nezdruncinat al meu că o iubesc amețitor, că nu mă pot desprinde de ea, că fac parte din ea cum ea face parte din mine, că e o continuare mai bună a mea, că n-aş putea să trăiesc fără ea. Desigur, n-am mărturisit nimănui, nici ei, această convingere a mea, dar eram sigur că aşa stau lucrurile.
De aceea, când a murit absurd, arsă, în acel accident petrecut în apartamentul micuț din Băileşti, pentru mine s-a prăbuşit cerul (aveam şaptesprezece ani) şi mă aşteptam să se concretizeze îndată ceea ce credeam eu cu atâta tărie: am s-o sfârşesc şi eu acum, ea nemaifiind!
N-a fost aşa. Şi consider întâmplarea aceasta drept o înfrângere absolută a mea. Sunt atât de dezamăgit de mine, i-am supraviețuit! S-au scurs treizeci şi şapte de ani fără ea şi eu încă mai fac umbră pământului: zadarnic, doar pe jumătate om, cu partea cea mai frumoasă a inimii mele pierdută.
Un nou poem despre fericire
Sunt pe o plajă pustie, undeva în Grecia. Ascult greierii, păsările, muzica valurilor, adierea uşoară ce trece prin pini, palmieri, magnolii, leandri. Lumina, inspirată, cu litere febrile, îşi scrie pe corpul meu mesajul – un roman-fluviu. Intru în apa paradisiac de limpede: atât de bine trebuie să-mi fi fost când visam în pântecul mamei. Târziu, foarte târziu, acum, după aproape cincizeci şi cinci de ani scurşi mai degrabă în derută şi nepotrivire, mi se deschid ochii şi înțeleg că totul în jur are un sens. Târziu, foarte târziu, după aproape cincizeci şi cinci de ani dintr-o viață mai degrabă confuză şi nebunesc complicată, tot ce mi se întâmplă începe să aibă rost: răsăriturile şi apusurile de soare ce-şi urmează în linişte, zilele mohorâte, cele cu viscol şi cele cu ploaie, arşița şi furtuna, nopțile, boala şi nesomnul, călătoriile şi munca, pomii care-nmuguresc şi cei care-şi pierd frunza, erorile, înfrângerile, îndelunga cădere, împăcarea de-acum, duşmanii şi prietenii, tot ce trăiesc, tot ce iubesc, tot ce sufăr.
Iar dacă înțeleg ce mi se petrece, aceasta îmi aduce bucuria, e o stare aproape egală cu fericirea. Cândva, în tinerețe (ce repede, fulgerător a zburat timpul, ce puține izbânzi am numărat de atunci!...), credeam că fericirea e punctul unde drumețul, drumul şi capătul drumului se fac totuna. Asta cred şi acum. Dacă înțelegi ce cauți tu pe un drum anume şi unde te-a dus el se cheamă că eşti fericit!... Să nu aştepți altceva decât poți primi. Să nu doreşti să fii altceva decât poți deveni. Să nu cauți ceea ce nu e de găsit. Să păşeşti cu ardoare şi vei ajunge exact unde se cuvine să ajungi. Şi să ai grijă să nu cazi înafara ta, să rămâi în tine. Şi tot aşa, să fii cu mare băgare de seamă astfel încât să te aşezi în lăuntrul lumii, nu în afara ei şi să mulțumeşti cerului că te afli înăuntru, nu afară.
Un arhitect absolut a rânduit lucrurile şi m-a cuprins şi pe mine între ele, întocmindu-mă într-un chip „înfricoşător şi admirabil”, „în cartea Sa au fost scrise toate mădularele mele”. Slăvit să fie. Mi se rupe sufletul la gândul că plec din această minunăție. (Vai, sunt vinovat fiindcă iubesc prea mult bunurile lumii omeneşti! Sunt vinovat?...) Sfâşietor sentiment să ştiu că
într-o zi am să pier şi toate rotițele şi mecanismele ce se învârt divin în creierul meu şi în inima mea se vor opri de-a pururi, izvorul de simțăminte va seca, tăcerea ca o mare nepăsătoare va înghiți biata corăbioară a minții mele. Doar ceasul nu-l cunosc când opaițul se va stinge. E-aproape?
Dorințe naive
Doamna edi, gazda mea din liceu la craiova, un fel de înlocuitoare a mamei mele, avea un frate în austria care-i trimitea valută. Statul socialist vigilent o obliga să schimbe dolarii în lei la cursul oficial fals, dar îi îngăduia, ce mărinimie!, ca de o mică parte din ei să cumpere din duty free shop diverse lucruri inaccesibile: aşa am căpătat eu prima pereche de blugi adevărați şi deodorante bac şi ciocolată toblerone...
Nu ştiu dacă se cuvine să mărturisesc aşa ceva, însă pe atunci îmi doream tare mult să am şi eu vreun unchi prin austria sau în altă parte care să-mi trimită mărci sau dolari. Crescusem, dar se vede treaba că nu prea aveam minte (deşi îi citeam pe dostoievski şi nietzsche), din moment ce îmi treceau prin cap tot felul de asemenea dorințe naive, de care mai degrabă ar fi trebuit să mă ruşinez. Cusurul acesta al meu s-a manifestat mulți ani mai apoi, copil întârziat.
De pildă, mi-am dorit să descopăr şi eu, tot aşa, vreun unchi de care nu aveam habar sau vreo cunoştință care a ajuns mare în partid sau la securitate şi insul cu pricina, dând cu ochii de numele meu, să-şi amintească de mine, să-l apuce mila şi să le ordone alor lui să mă lase în pace. (Asta, se întâmpla în primii ani după terminarea facultății, când credeam că intrasem în atenția lor excesivă...). Avea şi o sămânță de realism o asemenea dorință, să încolțească în mintea mea: pe vremuri, când locuisem cu chirie la doamna stănescu, îl cunoscusem pe fiul ei, care se întorsese din urss, proaspăt ridicat în grad, era fabulos, cel mai tânăr colonel de securitate din țară!... Participasem la nunta lui cu o tânără doamnă foarte frumoasă din cluj, doctoriță pare-mi-se, nuntă desfăşurată în cort, acasă, în curte la doamna stănescu. Primisem şi o misiune personală de la magnificul tânăr colonel: îmi dăduse trei lei şi mă trimisese până la restaurantul din centru să-i cumpăr un pachet de țigări virginia(?). De emoție, uitasem subit numele țigărilor şi n-am mai ştiut ce să cer când am ajuns la tejghea.
Pe urmă, prin anii 80 (ce vremuri negre...) iar m-am surprins că-mi doream tot soiul de chestii tâmpite, cum ar fi: să ajung să fiu acceptat în anturajul (asta fiindcă nu speram să le devin chiar prieten!) vreunui şef de sală la restaurant, sau al unui responsabil de alimentară ori măcar de aprozar, sau al vreunui vânzător de la stația de benzină. Astfel trăgeam nădejde că aş fi reuşit să capăt vreo bere caldă, vreo sticlă de pepsi, vreun kilogram de carne, de cartofi sau câțiva litri de benzină. Ceea ce, în condițiile date, era echivalent cu a ieşi din rândul muritorilor de rând.
Cum s-a spulberat hegemonia maşinilor sovietice
Întâmplarea face parte din categoria acelor rare istorioare care, oricât timp s-ar aşeza peste ele, refuză să se şteargă din memorie. S-a petrecut în orăşelul meu. Trebuie să ne închipuim cum era în anii şaizeci din secolul trecut această neînsemnată aşezare dintr-o margine de țară: un loc uitat de lume, unde zilele se scurgeau monoton şi doar sărăcia oamenilor era mai mare decât plictiseala lor.
Pe străzi, arareori zăreai câte o „maşină mică”: volga neagră a primului-secretar care trecea masivă, neagră, sclipitoare, zgomotoasă şi deținea rolul incontestabil de „regină a străduțelor”, apoi pobeda preşedintelui sfatului popular şi două moskviciuri folosite ca taxiuri. (Oricât îmi băteam capul nu izbuteam să pricep de ce era nevoie de taxiuri în localitatea noastră unde distanțele erau atât de scurte încât nimeni cu scaun la cap nu urca în maşini: afară doar de vreun venetic sărac cu duhul şi de noi, copiii, care, atunci când aveam în buzunar câțiva crăițari, ne suiam în ele şi ne plimbam de la gară la monument, visând la clipa când vom ajunge şi în volgă sau în pobedă!...). Situația se arăta absolut stabilă, nimic nu tulbura hegemonia sumbră a maşinilor de producție sovietică.
Ei bine, într-o bună zi, această piramidă a puterii s-a năruit! Ca fulgerul
s-a răspândit vestea că, la loz-în-plic, cineva din oraş câştigase o maşină italiană, un fiat! Băieții din grupul nostru am rămas pe stradă până seara târziu şi am întors ştirea pe toate fețele, nu ne venea să credem, evenimentul avea pentru noi dimensiuni planetare. Curând, am văzut în vitrină la magazinul loto-pronosport poza omului râzând satisfăcut lângă maşina sa – şi ne-am convins. Iar la câteva zile a sosit chiar maşina în carnea şi oasele sale mecanice! Ne-a lăsat cu gura căscată: era albă, avea o formă total diferită de ceea ce numeam noi până atunci automobil, parcă răspândea lumină, semăna cu un glob din bradul de crăciun. Pe fericitul său stăpân l-am privit şi pe el deodată ca pe un înaripat: îl ştiam bine, era milițian, ins în banca lui, îşi făcea treaba, avea grijă de nevastă şi de copil, nu ieşise cu nimic în evidență până în clipa aia, când norocul l-a ochit, l-a luat de guler şi l-a săltat cu un metru sau doi deasupra noastră, locuitorii de rând ai calafatului. A devenit un fel de zeu, un înaripat, cum spuneam. Noi, copiii, ne țineam după el şi după maşina lui neasemuită, când îi întâlneam pe stradă, ca după urs, ca după pardaillan.
...Pe neaşteptate, maşina a dispărut din orăşel şi nici despre stăpânul ei, pe care-l crezusem fericit, n-am mai auzit nimic. Povestea lui am întregit-o mai târziu, din cioburile de relatări culese din gura câtorva povestitori de ocazie. Nu norocul, ci ghinionul mai degrabă îl luase în stăpânire pe omul nostru atunci când trăsese lozul câştigător. Maşina formidabilă, de fapt, i-a stricat traiul cuminte. Omul n-a ținut piept succesului nemăsurat, izbânzii venite din senin, fără muncă: a fost strivit de ele. Primise mai mult decât era pregătită mintea lui să ducă. Maşina aia grozavă l-a făcut să se înfumureze, să se creadă altceva decât era: s-a apucat de femei şi de băutură, a divorțat, l-au dat afară din serviciu. A intrat în tot felul de încurcături, s-a înglodat în datorii, şi-a vândut fiatul, nu s-a ales cu nimic. Repede, a căzut de nu s-a văzut, şi-a distrus viața.
De câte ori asist astăzi la urcuşuri amețitoare pe scara socială, urmate de previzibile prăbuşiri, de înecări neglorioase în penibil, îmi amintesc de pățania cetățeanului din calafat, cel care, spre nenorocirea lui, câştigase la loz-în-plic un fiat într-o lume de volgi, pobede şi moskviciuri.
Descrierea unui sentiment care contrazice alte afirmații din această carte
Am fost pus greşit în acest corp. Aş fi putut să fiu altul, cel adevărat. Şi aş fi putut să funcționez altfel, cu adevărat. M-aş fi putut deplasa altfel, nu păşind cu picioarele acestea, care mă încurcă şi mă țin pe loc, ci mergând/păşind/înaintând cu vântul şi cu ploaia. Aş fi putut privi nu cu ochii care doar sporesc ceața, ci cu stelele, şi cu lumânărele aprinse, şi cu luna, căci şi ele sunt o privire. Şi m-aş fi putut face înțeles altfel, nu cu aceste cuvinte care mă îndepărtează de mine însumi. Aş fi putut vorbi nu cu propoziții, ci cu iarba care înverzeşte, cu pomii care înfrunzesc, cu apele care curg, cu lumina care creşte, şi scade, şi iar creşte.
Uneori mi-e limpede că am nimerit în cu totul alt loc decât se cuvenea să ajung şi mă străduiesc crispat să mă acomodez, să nu se vadă că mă aflu din greşeală aici şi că nu aceasta este lumea mea. Mă prefac stânjenit că trăiesc tocmai întâmplările pe care era firesc să le trăiesc. Dar mă prefac fără pic de talent şi oricine îşi dă seama de ridicolul situației mele. Nu am nicio îndoială, am nimerit într-o poveste în care n-am ce căuta. „Străin şi călător”. Ce înseamnă suferință, ce înseamnă plăcere, ce înseamnă familie, trup obosit, timp care se scurge, riduri, boală, a eşua, a înşela, a pierde, a nu mai fi, ce înseamnă?
Totul ar fi trebuit să decurgă altfel: fulgerător, a fi în lumină. Dar nu. Sunt aici. Duc orbeşte bătălii disperate într-un război şi pentru o cauză pe care nu le recunosc, în care nu sunt parte. Am să abandonez. De fapt, am abandonat de mult, de când am priceput că de-a-ndoaselea este ce se petrece cu mine. Doar simulez participarea, dorința de a ieşi teafăr, neînfrânt din încercările, din peripețiile acestui „roman” care nu e al meu. (N-am ales eu pentru mine. Nu m-a întrebat nimeni când am fost croit aşa, când am fost aruncat în acest vârtej trist şi smintit.) Turnat într-un corp eronat, într-o viață eronată, în nişte întâmplări eronate, aştept liniştit sfârşitul. Liniştit, cum adică liniştit? Adică, fără speranță, fără iluzii, tăcut, fără ca măcar să mai visez la ce aş fi putut fi.
O întâmplare din comunismul târziu: întâlnirea cu a. m. c.
Într-o bună zi, la începutul anului 1989, tovarăşul niță, secretar de partid la comitetul județean de cultură, i-a telefonat lui r. d.: „Tovarăşe redactor şef adjunct, tovarăşa, pardon, doamna a. m. c. de la amabasada statelor unite vine în vizită la craiova şi şi-a manifestat dorința să discute cu întreaga redacție a revistei ramuri.”
Vestea asta ne-a scos din amorțire, din tăcuta disperare. Dacă ataşatul cultural al ambasadei americane ține să se vadă cu noi înseamnă că nu e totul pierdut, poate că totuşi n-am murit, aşa cum ni se părea adeseori că viața noastră seamăna cu moartea însăşi...
Repet, era începutul anului 1989, un an ce se adeverea mai rău decât cel dinainte care, la rândul său, fusese şi el cel mai rău de până atunci. Ne întrebam buimăciți până unde se poate coborî şi încă să ne mai numim oameni.
Într-adevăr, vestea era extraordinară, dar mie nu-mi venea să cred că întâlnirea asta va avea loc: vor inventa ei ceva şi or s-o anuleze în ultima clipă. Principala lor preocupare era tocmai să ne țină izolați, să ridice în jurul nostru zidurile înalte ale închisorii invizibile, aşa că nu-i vedeam dispuşi să îngăduie o întrevedere cu un oficial american.
M-am înşelat, întâlnirea a avut loc: ce presiuni trebuie să fi fost, de i-au permis doamnei aceleia să stea de vorbă cu noi!... Dar a intervenit o modificare: vizita la redacție, prevăzută inițial, s-a transformat într-o discuție la o cafea şi o băutură răcoritoare, la un restaurant din centrul craiovei, într-un separeu.
Tovarăşul niță i-a explicat lui r. d. motivul schimbării: „ştii, e mai bine aşa, clădirea redacției stă să cadă, ne facem de râs. Plus că la restaurant puteți găsi, vorbim noi cu tovarăşii, şi o cafea naturală, un borsec, un brifcor... E mai bine.”
La întâlnire a venit special de la bucureşti şi m. s. Doamna c. mi s-a părut fermecătoare. Dialogul a decurs normal, ca-n lumea normală, cum aproape uitasem că se poartă o conversație. Din tot ce spunea ea, dar şi din gesturile, din privirile şi din tăcerile sale, am desprins un anume mesaj: că priveşte cu interes ce facem noi şi pune preț pe ce facem noi. Ceea ce pentru mine a însemnat mult, cam ce ar însemna pentru un naufragiat să vadă în zare, apropiindu-se, o corabie.
Întrevederea aceasta a avut şi un epilog. Sau chiar două.
Câteva săptămâni mai apoi, r. d., care la un pahar devenea duios, limbut şi simțea nevoia să mărturisească tot ce-l apasă, mi-a dezvăluit că i se ceruse (– cine ceruse?; – ei, cine!...) să dea un raport amănunțit al reuniunii, în care mie să-mi pună în gură nu ştiu ce afirmații „duşmănoase”, ce m-ar fi incriminat. Iar el, mă asigura, refuzase scuzându-se că nu m-a auzit zicând chestiile alea. Şi chiar nu vorbisem aşa ceva, mă ferisem din toate puterile. Eram naiv, dar nici într-atât încât să nu ştiu că zidurile au urechi. Şi chiar au avut. Cum se adevereşte în al doilea epilog:
Era iarnă când ne-am întâlnit cu doamna a. m. c. În grabă, la plecare,
mi-am uitat şapca la restaurant. Pe drum mi-am dat seama şi m-am întors în fugă s-o caut. Am deschis val-vârtej uşa separeului: înăuntru, câțiva oameni cu fețe de piatră îşi strângeau atent aparatura, cabluri şi microfoane. Erau uluiți că dau cu ochii de mine. M-am făcut neconvingător că nu văd, că nu pricep cu ce se ocupă. Mi-am luat şapca (vai, stătea stingheră pe un colț al mesei...) şi am zbughit-o.
Astăzi îmi vine să râd de scena aceasta. Atunci mi-a fost frică, o frică nemăsurată, o frică de moarte.
P.S. Pe a. m. c. am revăzut-o în ianuarie 1990. În iureşul, în entuziasmul revoluției, am vizitat-o împreună cu un coleg în bucureşti, chiar la ambasadă. Ne-a primit bucuroasă. (Am aflat că n-ar fi fost doar ataşat cultural, mai avea şi alte însărcinări, dar nu ne deranja, foarte bine...). A exclamat: „Am mână bună, unde merg eu în misiune, cad dictatorii!...”
O replică pe care am găsit-o atunci aşa cum o găsesc şi acum, memorabilă.
O întâmplare din comunismul târziu: luna cărții la sate
În fiecare an, în februarie, se desfăşura o manifestare numită „luna cărții la sate”. Autori, redactori literari, bibliotecari se duceau la țară şi prezentau cărți ori citeau din creațiile lor localnicilor. Un fel de şezători literare. O idee deloc proastă, la prima vedere. În realitate însă se alegea praful de bunele intenții declarate. Pe de o parte, țăranii, din principiu, nu erau interesați de producțiile literare şi chiar dacă ar fi fost le venea greu să priceapă ceva din păsăreasca literaturii moderne. Iar pe de altă parte, în şcolile ori în căminele culturale prizărite era atât de frig încât îngheța şi apa în pahar în timp ce era turnată, înghețau şi gândurile în capul bieților ascultători. Publicul era acelaşi mereu, peste tot: câțiva elevi sărăcuți din clasele mici, câțiva dascăli, funcționarii de la primărie şi de la c. a. p. strânşi cu forța.
Echipele de scriitori erau alcătuite după o rețetă anume: cuprindeau scriitori de partid, dar şi scriitori-scriitori. Primii aveau rolul „să-i acopere” pe ceilalți, să le creeze spațiu de mişcare liberă, îşi luau ei de bună voie şi încântați în sarcină să declame cât de bine e în românia lui ceauşescu, aşa încât ceilalți puteau citi orice năzbâtie avangardistă. Şi mai ales tinerii autori, între care mă număram şi eu, profitau de acest avantaj: indiferenți la reacțiile publicului care nu era cel visat (reuniunile publice, cenaclurile fuseseră practic interzise...), citeam noi pentru noi, ca-ntr-un cenaclu sui-generis, să vedem ce texte a mai compus fiecare. Băteam câmpii livresc (vai, ignorând nevinovatul auditoriu!...), citeam poezii suprarealiste, deşuchiate, metafizice, ezoterice, esopice sau de critică socială directă, dar, orice am fi citit, mesajul trecea pe lângă urechile ascultătorilor. Aceştia moțăiau întrebându-se care dintre cele două rele pe care le au de înfruntat îi chinuie mai tare: frigul sau elucubrațiile noastre.
O şezătoare a ieşit din tipic. Am ajuns pe un ger năpraznic într-o comună al cărui nume l-am uitat. Când am urcat pe scena căminului cultural nu ne-a venit să ne credem ochilor. Sala mare, de vreo două sute de locuri, era ticsită de lume. Şi nu era public adus, pe care învățasem să-l recunoaştem cu uşurință, erau oameni obişnuiți. Stăteau cuminți în scaune şi se uitau țintă la noi. i. h., care conducea grupul, s-a ambalat de îndată, entuziasmat de un asemenea asalt al publicului a ținut un discurs avântat despre setea de carte a țăranului român din zilele noastre. Apoi, s-au perindat la lectură vreo cinci sau şase autori. Țăranii păreau să ne urmărească atenți. Ne deruta doar lipsa lor de reacție, nu aplaudau, nu se foiau, nu spuneau nimic. Stăteau cuviincioşi, fără să clipească, aidoma unor şcolari timorați în bănci şi atât. Curând, misterul atitudinii lor s-a risipit brusc. Uşa batantă a căminului cultural s-a deschis scârțâitoare, şi-a făcut apariția un bărbat cu pufoaica şi căciula albe de zăpadă şi a anunțat cu glas tunător: „Haidereți, că veni maşina cu butelii”.
La auzul acestor cuvinte, ca la auzul unei formule magice, toți – cu un aer recunoscător că le îngăduisem să se adăpostească de viscol! – s-au ridicat în tăcere şi au părăsit sala.
Nu, nu toți, a rămas publicul clasic: câțiva elevi, doi-trei dascăli şi funcționarii de la primărie...
Alte întâmplări din comunismul târziu
Locuiam chiriaşi într-o parte din fosta casă a părinților danei, casă ce fusese naționalizată. Iarna ne încălzeam cu sobe pe gaz metan. De fapt, cu o sobă, fiindcă doar pentru un foc aveam aprobare. Astfel încât ne strângeam toți într-o cameră – dana, andrei pe atunci mic şi eu. Alexandru tocmai urma să se nască. Gazul n-avea presiune şi, oricum, nu puteam consuma aşa, cum ne tăia pe noi capul, nu puteam depăşi cota repartizată, altfel ni-l luau de tot. Dana se trezea noaptea, aprindea focul şi era atentă nu cumva să folosim mai mult decât ne era îngăduit. Ea spunea: Aşa nu se mai poate, fă ceva, încearcă să obții un apartament la bloc...
Am încercat. I-am trimis o epistolă patetică primului-secretar. Acesta nu semăna cu activiştii de partid standard. (Mă ştia, îi vorbise d. r. p. de mine, de altfel aşa ajunsesem la „ramuri” nefiind membru p.c.r.) Într-o paranteză, îi scriam primului-secretar ceva de genul: sper să nu se întâmple şi cu locuințele ca şi cu televizoarele color, la care numai „oamenii muncii” au dreptul. Ei bine, paranteza mea a avut efect: seara, m-a sunat r. d.; şi lui îi telefonase secretara cu propaganda (care executase fără plăcere ordinul primului-secretar, între ei doi era o rivalitate fățişă...), îl anunțase furioasă să merg să-mi ridic televizorul. N-am obținut casă, dar m-am ales cu televizor color: acum puteam, în sfârşit, să văd viața nu în alb-negru, ci în culori vii, optimiste. Mă întrebam dacă asta o să-mi țină de frig, iarna, când nu aveam gaze.
În lipsa lui m. s., r. d. era şeful meu. Dar nu se purta ca un şef, ci mai degrabă ca un coleg, ca un prieten. Seara mă lua cu el prin oraş, să facem rost de-ale gurii. Erau expediții complicate, parcă ne-am fi aflat în epoca de piatră, vânători care luptau pentru hrana lor. Oricum, el era foarte priceput, avea destule cunoştințe prin diverse locuri. De pildă, la o alimentară. În magazin, nici țipenie: normal, sufla vântul prin rafturi. În schimb, prin spate, pe întuneric, descopereai o coadă mare, sumbră, tăcută. Toți, ca r. d., cu pile, relații. Stăteau la rând făcându-se că nu se văd şi nu se cunosc, iar la sfârşit căpătau vreun litru de ulei sau făină, zahăr, produse rare, de preț.
R. d. o cunoştea şi pe doamna dina, responsabila de la bufetul partidului. Ea îl simpatiza pe r. d., de fapt ne simpatiza pe amândoi. Într-o seară s-a întâmplat ceva fulminant, a fost un triumf: doamna dina ne-a permis să păşim pe tărâmul paradisiac, în depozitul bufetului, şi ne-a zis cu larghețe: Haideți, alegeți, luați ce vreți. Erau acolo minuni, alimente mai greu de găsit decât pepitele de aur – salam de sibiu, telemea de oaie, muşchiuleț de porc şi de vită, cârnăciori olteneşti, caşcaval dobrogea, ficăței de pui. M-am întors acasă cu plasele pline (între timp, alexandru se ivise pe lume), mă simțeam aureolat, un erou şi chiar aşa am fost privit.
Da, fusesem angajat şi devenisem redactor la „ramuri” fără să fiu membru de partid. Asta era o performanță în condițiile date. Dar era şi o povară. Toți tovarăşii şi colaboratorii lor erau cu ochii pe mine, „nu prezentam încredere”, eram suspect prin definiție, oaia neagră. Ca să ies din atenția lor, trebuia să iau cumva culoarea ierbii, să mă pun la adăpost şi am fost sfătuit să intru în partid. Mi s-a părut o soluție şi, recunosc, am făcut chiar eforturi să intru în partid. A fost mai greu decât ar fi fost să mut un deal. Îmi strica dana dosarul. Sau ceva din trecutul familiei mele mi-l strica, nu ştiu, oricum nu reuşeam să devin membru p.c.r. şi rămâneam elementul dubios, posibilul duşman, suspect, suspect în orice situație.
Până la urmă, târziu, târziu, când alții îşi depuneau carnetele, la spartul târgului, am izbutit şi eu să fac pasul ăsta. Mi-era şi ruşine de compromis, dar mă şi bucuram, de-acum aveam şi eu o pavăză, nu cine ştie ce, dar conta totuşi.
Şi carnetul roşu chiar m-a scăpat dintr-o mare cumpănă: ajunsesem cu fața la zid, mă urmăreau băieții, pusese ochii pe mine vâlceanu, colonelul de la securitate cu fața imobilă de ofițer ss. Mi-a mărturisit imediat după decembrie 1989 un subaltern al său. Membrii p.c.r. nu puteau fi anchetați şi arestați decât cu acordul primului-secretar. De trei ori mi-a cerut vâlceanu arestarea şi de trei ori primul-secretar i-a respins cererea. Acelaşi prim-scretar care ordonase să mi se îngăduie cumpărarea unui televizor color şi aprobase angajarea mea la „ramuri”. Şi atunci, nu se cheamă că acel activist de partid a jucat pentru mine chiar rolul suav de înger păzitor?
Lava
Altădată mă inițiam în geometrie, în algebră, în matematici speciale, învățam teorema lui gauss, îmi era cunoscut sistemul numeric binar.
Altădată studiam complicate teorii fizice şi astrofizice, chimie şi biologie, structura atomului şi naşterea universului.
Altădată desluşeam cum funcționează motorul cu aburi, calculatorul, cum transformă turbina energia apei în curent electric.
Altădată îmi erau familiare dioda, condensatorul şi rezistența electrică sau raportorul, logaritmii, integralele, teoria probabilităților.
Altădată mă străduiam să înțeleg principiile muzicii şi ale desenului, altădată mă obsedau numărul de aur, armonia, graalul, altădată mă pasionau ziguratele, propileele şi piramidele.
Altădată mă interesa istoria romei, a atenei, a franței, a țării româneşti. Altădată ascultam mozart, ceaikovski şi beethoven. Altădată nu mă puteam închipui fără filmele lui wajda, tarkovski. Altădată voiam să deprind limbi străine, reguli gramaticale, eram atras de religia hinduşilor, de ritualurile celților, mă dedicam teatrului, problemelor de logică, şahului, mişcării astrelor, altădată eram un înfometat de lectură diversă. O, da: altădată alergam în mai multe direcții deodată convins că o să ajung unde trebuie.
Astăzi aproape am uitat toate acestea. Chiar le-am uitat, le-am uitat. De nimic nu mai sunt sigur, ştiu atât de puține lucruri, bâjbâi, mă-ncurc, însăilez. Astăzi mă simt aidoma unui mic parc care, înghițit de ierburi haotice, s-a resălbăticit, s-a resălbăticit.
Nu mai am cunoştințe, le-am uitat, le-am pierdut. Trec prin viață cum trece prin muzică un instrumentist orb, care cântă din instinct, după ureche. Am uitat, m-am împuținat. Dar sunt mai sărac astfel?
Astăzi nu mai pricep decât înțelesul a patru verbe: a călători, a scrie, a iubi, a crede. Prin hoinăreală mă pun în oglindă cu alții, mă multiplic, sporesc. Prin scris, singura mea ştiință nesigură, găsesc metafore, iar ele sunt răspunsuri la întrebări ciudate. Iar prin iubire ating o deplinătate care-mi spune ceva despre Dumnezeu. În El cred, pe El necontenit, pretutindeni îl caut, dar arareori îl întrezăresc fiindcă fără număr sunt slăbiciunile mele şi neînsemnată mi-e iscusința.
M-am împuținat, dar am şi sărăcit? Oricum, o aud, se apropie liniştea mare. Clipocitul valurilor, țârâitul greierilor, licăritul stelelor o vestesc. Liniştea mare care pe toți ne acoperă, pe toți ne acoperă cum i-a acoperit lava vezuviului pe mesenii ce veseli, trufaşi, fără griji tocmai ciocneau paharele.
Creierul omului
Călătorind cu maşina, împreună cu dana, pe drumurile de mic rai pământesc ale tirolului, am trecut în germania şi am poposit la un prieten vechi, c., care locuieşte într-un sătuc lângă memmingen.
Seara, ne-a ospătat şi am stat de vorbă pe îndelete, ca oamenii care au ce să-şi spună. Mi-a povestit că un medic neurolog a vizitat capela sixtină, a privit atent, îndelung plafonul pictat de michelangelo şi a descoperit că Dumnezeu şi ceata lui de îngeri au exact forma creierului uman.
N-am verificat, nu ştiu dacă e într-adevăr aşa (şi atunci, cel care i-a mişcat artistului mâna ce ținea pensula înseamnă că a fost chiar el, Dumnezeu...) sau dacă e doar o speculație, o simplă potriveală, o găselniță ca atâtea altele de care viețile noastre sunt pline; dar cred că se cuvine să reținem termenii: creierul omului şi Dumnezeu.
Îi putem aşeza cu uşurință în diverse ecuații şi formulări, toate grăitoare: poate creierul nostru e tocmai darul lui Dumnezeu, sau poate el e reproducerea în mic a lui Dumnezeu, sau poate Dumnezeu astfel e de găsit, astfel are materialitate, astfel poate fi pipăit, simțit, căci se adăposteşte în creierul nostru, este chiar creierul nostru.
A doua zi mi-am luat la revedere de la prietenul meu şi mi-am văzut de ale mele zicându-mi: Ce minunat lucru e să-l cauți pe Dumnezeu. Cine-l află nu mai are nevoie de călătorii exterioare, întâmplătoare, fie şi pe drumuri de basm tiroleze, ca mine. Cine-l află călătoreşte pe dinăuntru, prin inimă, vertical. Eu nu mă pot lăuda că l-am aflat: l-am presimțit uneori, alteori l-am întrezărit şi atât.
Seara am ajuns la zell am see, calea mi-a fost luminată tot timpul de farurile maşinii şi mai ales de gândul acesta.
GABRIEL CHIFU