EVOLUĂM DIN CE ÎN CE

Minciuna, aceasta e moştenirea esențială pe care ne-a lăsat-o regimul comunist. Minciuna generalizată, minciuna personală, minciuna fundamentală. Combinată cu cele ce ne vin din direcția opusă, şi anume competiția generalizată, toți contra tuturor, se produce un rezultat toxic pentru națiune, dar toxic şi pentru individ. Competiția, vă reamintesc dacă uitaserăți, dă o anume falsă încredere în sine, clamată în gura mare unde vrei şi unde nu vrei, cam cum fac boxerii de categorie grea înaintea unui meci cu un adversar superior. Îmi aduc aminte de un meci al celebrului, pe vremuri, Cassius Clay, contra unui anume Joe Frazier parcă, înaintea căruia şi unul şi altul striga către cine voia să-l asculte că-l va zdrobi pe celălalt. A învins – la puncte – şalangerul. Am fost atunci mirat, trăiam în socialism, unde competiția era tot aşa de ocultată pe cât era şi consumismul. 

Astăzi, răcnetele lui Cassius Clay şi ale adversarului său se aud pe… era să zic toate gardurile, dar nu greşeam, ele sunt sublimate în inscripții şi lozinci plasate chiar aşa, pe toate gardurile câte mai există. Este o minciună proferată fără pic de ruşine, pentru că, dacă a dispărut ceva, acest ceva este ruşinea. În felul acesta, un om onest nu ştie ce să mai creadă. Vechea zicală cu lauda de sine nu mai are căutare, dimpotrivă, este îngropată adânc în cei care au rămas din vremuri azi lăsate deoparte. Astfel încât mai tot din ce am învățat noi, aceia de mai sus, nu este valabil pe piața publică. Pe aceea personală, însă, da. Pentru că n-o să-mi cedez eu principiile din cauză că o seamă de oameni noi, recenți, cum îi spunea Horia-Roman Patapievici, au abolit ruşinea, onoarea. Adevărul, în ultimă analiză. omul nou, despre care strigam cu toții, acum vreo 20 de ani, că n-a dispărut, acesta este, i s-a substituit celui comunist, cel, să zicem, pentru conformitate cu vremurile, capitalist.  

Două lumi, de fapt, coexistă într-una singură. În adâncul lor separate una de alta ca magazinele de pe vremuri de la Magazinul Victoria („50 de magazine într-unul singur”). Conviețuirea lor este tot mai dificilă, întâi pentru că ele nu au o limbă comună. Degeaba vorbesc şi unii şi alții, cu aproximație, aceeaşi limbă, româna. Am spus cu aproximație, pentru că păsăreasca redusă de azi a eliminat prea multe posibilități ale unei limbi bogate şi pitoreşti altădată, în favoarea unei exprimări reduse nici măcar la esențial, ci la subgândirea care domină, de fapt, totul. 

Dacă am vrea să aflăm de unde această nepotrivire, sau altfel spus cum s-a ajuns aici, ar trebui, poate, să ne îndreptăm mintea nu doar spre minciuna importată cu forța dinspre est, dinspre defunctul URSS, azi încă în viață prin atâtea produse ale lui, inclusiv cel mai important, mentalitatea, ci şi spre evoluția tehnologiei, da, da, chiar spre tehnologia de vârf, care împinge omul într-o direcție puțin cunoscută şi periculoasă. Tehnologia de vârf se aplică, poate, cu mai puține efecte negative acolo unde lucrurile au evoluat în timp, gradat, treptat, omul având răgazul să i se adapteze. Aici, la noi, tehnologia de vârf a năvălit deodată, în câțiva ani, peste o lume înapoiată, ținută decenii într-o încremenire fără perspective, astfel încât acest tsunami a dat rezultate greu de prevăzut şi mai ales de controlat. A fost, poate, mai mult decât o revoluție politică, şi aia confiscată de cei dinainte, cu blănile revopsite, una, să-i zicem ca-n secolul XIX, industrială. Cu efecte dezastruoase, în opinia mea, pentru cultura individului, deci transferată într-una culturală. Nimeni, atunci când am ieşit toți în stradă, fericiți că putem striga „Jos Ceauşescu!”, nu s-a gândit la urmări şi, oricare ar fi fost cele întrevăzute, de dat jos pe C. tot l-am fi dat. Sau l-ar fi dat cine l-a dat, din umbră sau de pe străzi şi din piețe. În istorie se întâmplă, perioadic, asemenea fapte, asemenea, să le zicem cu un termen din lumea banului, corecțiuni. Corecțiuni ale situației politice, dar mai ales corecțiuni ale mentalității, ale civilizației şi ale culturii lumii. 

Şi dacă azi suntem în fața ambelor forme ale minciunii comuniste evocate şi exemplificate de Alain Besançon în cartea amintită la începutul acestor rânduri, cea logică, minciuna în vorbe, şi cea ontologică, cea de fond, atunci nu trebuie să mulțumim pentru asta numai comunismului, despre care spunem, totuşi greşit, că e defunct, ci şi naturii duble a omului din această zonă a lumii. Poate şi din altele, dar despre acela nu mă pronunț. Aşa că ne trezim cu falşi oameni politici, cu falşi scriitori, cu falşi academicieni, cu falşi… ce mai doriți sau vedeți dumneavoastră zilnic. Persoane care țin locul celor autentici, aşa cum țineau locul şi activiştii comunişti aleşilor de azi, deşi nici ăştia nu sunt autentici, dar au măcar girul votului liber. Şi mare lucru dacă, pe alocuri, nu sunt aceiaşi. Cât despre lumea literară, aici efectele sunt tot mai dezastruoase, pentru că în felul acesta cei care ar mai fi rămas fideli lecturii sunt îndepărtați de ea. Am auzit mereu întrebarea de ce lumea nu mai citeşte cărți ale scriitorilor români. Păi tocmai pentru că oamenii n-au timp să separe ei înşişi grâul de neghină, cum se spunea demult, iar cei care să o facă, fie şi-au trădat menirea, fie pur şi simplu au dispărut, absorbiți de domenii mai rentabile, în numele acestei zeități păgâne a lumii unde ne-am trezit a treia zi după dispariția comunismului instituționalizat.

Un poet despre care se vorbeşte azi foarte rar, pentru că nu mai e în viață, Dan Laurențiu, avea obiceiul să spună, însoțindu-şi spusele de un gest cu degetele strâns alăturate în jos: evoluăm din ce în ce.  Aşa e, dragă Laurențică, evoluăm din ce în ce