NEW ORLEANS

Salvador Dalí a rostit aceste cuvinte la începutul secolului XX, referindu-se la subiecte pe care acum nu ne mai permitem să le abordăm în discuțiile publice – şi anume ideea de geniu şi cea de Dumnezeu. Eu cred că oraşul New Orleans are un geniu, un geniu al locului, numit chiar aşa, New Orleans, şi că tocmai acest spirit al locului, locus genius, a fost cel care a intervenit pe lângă Dumnezeu pentru a apăra oraşul de multe ori în trecut. Protecția nu a funcționat însă întotdeauna, aşa că am trecut şi prin toate Nenorocirile care reprezintă o parte a istoriei noastre: Uragane, Piețe de Sclavi, Război, Epidemii de febră galbenă, Molime de Vampiri Literari, Invazii de Alcoolici fără Imaginație. Deosebirea dintre Catastrofele Istorice şi Marea Furtună Katrina constă în aceea că, în conformitate cu aşteptările modernității, ale realității noastre mediate, se presupune că Statele Unite ale Americii trebuie să găsească o soluție imediată în finanțarea şi prevenția Catastrofei. De la 11 septembrie încoace, se presupune că ar trebui să fim Extrem de Pregătiți şi mereu Gata de Reconstrucție. Suferim de un complex Phoenix: trebuie să ne ridicăm din propria cenuşă cât mai repede posibil şi să ne vindecăm rănile în 48 de minute, asta fără a mai pune la socoteală timpul alocat reclamelor. Katrina, inundațiile şi guvernul, la toate nivelurile sale, au avut asupra oraşului New Orleans efectul pe care vremea şi istoria l-au avut asupra multor altor civilizații uitate: l-au şters din istorie. Elementul specific american al acestei ştergeri este cererea unei renaşteri instantanee. O cerință care serveşte doar interesele celor bogați şi utilizează săracii, ca de obicei, pe post de materie primă pentru plămădirea renaşterii. 

 

Voi enumera câteva Greşeli Majore (inedite şi nouveau-americane) necunoscute în Epoca Trecutului Istoric plin de Nenorociri. Le voi enumera în ordinea importanței, apoi vă voi expune şi soluțiile mele, dintre care doar o parte sunt arhitecturale:

1. Evacuarea oamenilor din oraş.

2. Confuzia din rândul autorităților în privința priorității corupției oficiale.

3. Incertitudinea ierarhiei la troacă a produs politizarea (retoricizarea) fiecărei decizii; reinstaurarea politicii de rasă, inclusiv a agendelor (memorizate) ale vechilor drepturi civile, în cadrul acestui proces; Jocul de-a Vina şi noi acțiuni violente cu arme sofisticate.

4. Cursa către o soluție atotcuprinzătoare, ce ar include readucerea în actualitate a fiecărui plan civic eşuat imaginat vreodată, dar nici unul ieftin.

5. Inventarea unor tactici pentru reinventarea oraşului, ca spectacol permanent finanțat de reclame.

 

Să le luăm pe rând: 1. Evacuarea oamenilor din oraş. Un oraş complet evacuat devine, în mod automat, o ruină. A-l face din nou aşa cum a fost e imposibil. Trimiteți arheologi şi artişti, dar relocarea o să fie moartă de la început. Spre cinstea lor, unii dintre locuitori n-au părăsit New Orleans-ul nici o clipă. Cartierul Francez şi partea de sus a oraşului, unde au rămas câțiva patrioți neclintiți, au fost repopulate post-Katrina şi au rămas funcționale. Acestea reprezintă, însă, doar o mică parte a oraşului, cunoscut acum sub numele de „The Sliver by the River” (Aşchia de pe Fluviu), sau „The Isle of Denial” (Insula Negării). Sliver by the River e partea veche a oraşului New Orleans, construită de-a lungul digurilor naturale formate de Fluviul Mississippi. Insula Negării este chiar o insulă ai cărei locuitori îşi pot petrece tot restul vieții ignorând marea ruină în care se zbate oraşul din jurul lor, precum şi efortul celor puşi pe reconstrucție de a copia din arhivă. 

Una dintre pretențiile la faimă, şi încă una dintre cele mai pline de mândrie, ale oraşului New Orleans consta în provincialismul lui. Acesta era un oraş compus din mici comunități care-şi păstrau cu mândrie accentele de cartier, ritualurile tradiționale sau spontane, precum şi societățile de ajutor reciproc pentru înmormântare şi carnaval. Acest provincialism era ur-fundamentul pentru produsul cunoscut sub numele de cultură de New Orleans. O privire mai atentă asupra acestei culturi din New Orleans va dezvălui două fenomene opuse: pe de o parte, cultura fără ghilimele, iar pe de alta „cultura” între ghilimele. Cultura-fără-ghilimele a micilor comunități, a barurilor, cluburilor, societăților de carnaval, a societăților funerare, a obiceiurilor de înmormântare, a diferitelor tipuri de muzică, toate diferențiate în funcție de rasă şi împărțite după comunitatea căreia îi aparțin, toate acestea se reuneau în timpul Carnavalului, atunci când întregul oraş New Orleans devenea o singură entitate vizibilă atât pentru locuitori, cât şi pentru străini deopotrivă, entitate cunoscută sub numele de New Orleans. „Cultura”-cu-ghilimele din New Orleans e o versiune în tonalitate kitsch a Carnavalului, un produs autonom şi uşor de manevrat, care nu reprezintă nimic altceva decât un Carnaval pus la pachet, falsificat şi desacralizat, conceput special pentru turişti. Marketingul specific acestuia, ca şi profitul rezultat nu aparțin oamenilor care l-au creat, şi sunt foarte puține semne încurajatoare că acest gen de comerț ar putea să ajute la crearea culturii fără ghilimele sau la menținerea ei.

Ghilimelele sunt, în mod cert, piedici mari ridicate în calea a ceea ce a început să fie numit „restaurare”, „reconstrucție” sau „aducerea înapoi” a oraşului New Orleans. Fără locuitori nu există nici un New Orleans pe care să-l poți aduce înapoi. Atunci când oamenii au plecat, au luat New Orleans-ul cu ei. Şi, ceea ce e şi mai important, valorile specifice din New Orleans pot fi, iar uneori chiar sunt, încă şi mai valoroase în exil. Dezrădăcinații care se văd deodată apreciați prin alte părți pentru lucruri privite ca normale la New Orleans, s-ar putea să nu simtă o dorință prea arzătoare de a se reîntoarce. Să mai adăugăm la asta faptul că orice stat de pe cuprinsul Statelor Unite are şcoli mai bune decât cele din New Orleans, dar şi mai multe potențiale locuri de muncă în afară de sectorul serviciilor, după cum Turismului îi place să-şi denumească slujitorii, şi veți avea în față o diasporă în formare, şi pe cale de a deveni permanentă. Cultura din New Orleans e acum o cultură de tip diasporă, care începe, încetul cu încetul, să-şi urmeze cursul specific, în vreme ce oraşul New Orleans încearcă din răsputeri să se redreseze folosind simulacrele de turişti. 

Cum să aduci oamenii înapoi? Consilierii locali rămaşi fără alegătorii din New Orleans vor trebui să scoată câțiva iepuri cât se poate de fermecați din vreo câteva pălării cât se poate de magice şi ele, pentru a putea ademeni locuitorii să revină în oraş. Aceste acte de magie ar include: condiții mai bune de locuit, şcoli mai performante şi slujbe mai profitabile. Până acum, s-a făcut apel doar la sentimente: primarul ține conferințe de presă lacrimogene în centre de refugiați, unde batrânei simpatici şi blânzi, cu un accent care n-a mai fost niciodată până acum auzit la televiziune, vorbesc despre dorința lor de a se întoarce la singurul cămin pe care l-au avut vreodată, care a fost şi al părinților şi al bunicilor lor. E imposibil să nu te emoționeze povestea acestor oameni, dar apoi, imediat, iau naştere întrebările furioase, pe dată ce lacrimile nostalgiei dispar: „La ce să ne întoarcem?” „Nu mai avem nici case, nici slujbe. Ce să facem?” „Să trăim ca nişte refugiați, în ruinele propriilor noastre locuințe?” 

Ar putea să facă chiar şi asta, ei, oamenii din New Orleans, dacă ar avea certitudinea că aceste ruine nu le vor fi luate din nou a) de următorul uragan sau b) de întreprinzătorii lacomi şi mereu pe val.

 

Iar aici, al doilea punct de pe listă, 2. Confuzia din rândul autorităților, devine în primul rând o bătaie pentru un loc bun la troacă. Primarul nu are suficientă autoritate pentru a-şi asigura cetățenii că ruinele sunt cu adevărat ale lor. Şi nici Guvernatorul. Sau FEMA. Şi nici Corpul Inginerilor Militari. Sau Departamentul de Stat. Sau Congresul, care desfăşoară nesfârşite audieri. Şi, cu siguranță, nici Preşedintele George Bush, care deja a dat cu desăvârşire uitării întreaga problemă, fapt evident chiar în Mesajul despre Starea Națiunii, unde nici măcar n-a menționat New Orleans-ul. (Asta după ce tot el s-a dat mare în Cartierul Francez sub lumina generatoarelor de curent electric la scurt timp după Furtună, promițând un Paradis ad-hoc.) Aşadar, cine le poate spune acestor oameni ce are să se întâmple cu căminele lor, sau cât de repede ar putea veni un asemenea răspuns, şi în ce formă inteligibilă? Biroul de Turism, cel care se ocupă cu promovarea culturii lor, nu se grăbeşte deloc să-i aducă înapoi. 

În trecutul cel atât de plin de alte Nenorociri, astfel de întrebări nu apăreau niciodată, pur şi simplu pentru că oamenii n-au plecat nicăieri. Şi, rămânând acolo, au exercitat autoritatea locului şi au folosit geniul locului pentru a se aduna, a se întâlni şi pentru a amenința de-a dreptul fizic interesele comerciale ale Părții de Sus a oraşului. Apropierea înseamnă autoritate. Autoritatea exercitată de la distanță nu înseamnă nimic, şi tocmai de aceea forțele armate ale Statelor Unite au mărşăluit fără țintă printr-un New Orleans pustiu după trecerea Katrinei, căutând inutil vreun duşman pe acolo. E un adevărat miracol că n-au început să tragă unul în altul; a existat un vid de putere şi de autoritate, imediat după trecerea Furtunii, şi mereu de-atunci încoace. Răspunsul la confuzia de care au fost cuprinse autoritățile n-a fost clarificat şi mă îndoiesc că lucrurile se vor clarifica vreodată suficient pentru a deveni inteligibile pentru săracii din New Orleans, din cauza:

 

3. Politizării fiecărei decizii; reinstaurării politicii de rasă, inclusiv a agendelor vechilor drepturi civile, in acest proces; din cauza Jocului de-a Vina. Acesta este un „cuib de şerpi dând în clocot ca o oală”, după cum s-a exprimat unul dintre studenții mei într-un poem, dar e un cuib (sau o oală) chiar mai mare decât îmi permite timpul să discut acum, iar acest lucru este evident pentru oricine citeşte ziarele, şi anume că o combinație de frustrare personală venită din partea autorităților şi tot felul de rămăşițe neconsumate de vise neîmplinite ale justiției bântuie reconstruirea sau noua luare în posesie a New Orleans-ului. Să mai adăugăm la această agitație ca de şerpi şi Jocul de-a Vina în ceea ce priveşte nenorocirile de dinainte şi de după trecerea Katrinei, un joc pus în scenă la toate nivelurile structurilor guvernamentale, începând cu secțiile de poliție de cartier şi mergând până la Casa Albă, şi veți avea deodată în față o schiță extrem de convingătoare. Oricum, aceasta este populată mai cu seamă de şerpii de petrol.

Măturând zonele joase, furtunile şi inundațiile au făcut evident faptul că New Orleans ESTE o insulă, cea mai nordică insulă a lanțului de Insule Caraibe, care începe în Martinica şi sfârşeşte exact aici – ruta istorică a sclavilor, a romului şi zahărului. Aceste trei produse care au facilitat dezvoltarea oraşului New Orleans au fost parcă reunite, toate, în epoca modernă, de Petrol. Zona joasă de pe Insula Negării e locul unde au trăit întotdeauna sclavii şi servitorii, acum cunoscuți sub numele de Săraci. În vremea Nenorocirilor Istorice, săracii nu erau numărați niciodată, niciodată nu erau luați în considerare, erau doar rareori ascultați şi, desigur, niciodată evacuați. În plus, ei n-au fost niciodată reprezentați şi, în ciuda deceniilor întregi de „progres”, s-ar putea ridica întrebări foarte serioase în ceea ce priveşte eficiența reprezentării lor actuale. Creşterea organică a comunităților istorice din New Orleans s-a produs într-un spațiu vid, până când unele dintre produsele specifice ale acestora, cum ar fi muzica de jazz, au reuşit să se afirme şi să ajungă în oraş, în tot oraşul, iar apoi pe tot globul. În Epoca Drepturilor Omului, New Orleans şi-a primit partea sa pentru geniul cultural al săracilor săi şi a devenit un loc simbolic pentru întreaga cultură a celor de culoare, dar, de asemenea, şi o fereastră deschisă către complexitatea relațiilor sale interrasiale. Săracii n-au fost întotdeauna în mod obligatoriu negri, iar cei bogați n-au fost cu toții albi. Rasele din New Orleans s-au amestecat, iar cei de culoare au, adesea, o descendență dublă, vizibilă acum, din nou, în structura de conducere a oraşului. 

Reprezentanții celor dezrădăcinați vorbesc mereu, cu două sau parcă de-a dreptul cu şase guri în acelaşi timp, dar nici unul dintre ei n-are răspunsuri pentru cei sărmani aflați în bejenie. Ceea ce au cu adevărat e doar teama ca nu cumva să piardă puterea.

 

Cât despre cei care nu fac parte din rândurile săracilor din New Orleans, adică cei care locuiesc în Cartierul Francez şi în partea de sus a oraşului, acestia ştiu bine care e răspunsul pentru ei, numai că acesta este prezentat drept

 

4. Cursa în căutarea unei soluții atotcuprinzătoare care e în stare să facă următoarele lucruri minunate: să protejeze oraşul împotriva unei furtuni de categoria 5, să refacă zonele inundabile, să uite cu totul de încălzirea globală şi de luna iulie a anului 2006, să aducă înapoi cultura din New Orleans, iar acest răspuns e unul cinstit pentru toți. Singurul lucru pe care nu poate să-l facă e să-i aducă imediat înapoi acasă pe săracii din New Orleans. Soluția cea atotcuprinzătoare nu poate include şi acest aspect, pur şi simplu deoarece săracii din New Orleans nu sunt bineveniți înapoi. Au plecat. Au ascultat îndemnul autorităților şi au evacuat oraşul sau au fost evacuați. Aşa încât, toată lumea ştie, cu excepția celor sărmani aflați în bejenie, că oraşul, prin intermediul inteligentului plan numit „Să aducem New Orleans-ul înapoi” (şi nu „Să aducem oamenii din New Orleans înapoi”) se pregăteşte să se micească din ce în ce mai mult şi să se predea (cu plăcere şi în mod profitabil) în fața viselor utopice ale perfecțiunii „culturale” (cu ghilimele). Aşa zisa „cultură” care va fi refăcută prin intermediul diferitelor idei de şi despre „reconstrucție” va fi cultura produsă, la începuturi, tocmai de săracii din New Orleans prin intermediul suferinței lor, o cultură care a fost deja înghițită şi asimilată de câteva valuri de kitsch şi simulare, şi care se pregăteşte pentru transformarea definitivă într-un soi de mascotă de tip Disney. Noua „cultură unică din New Orleans”, ca să cităm formularea arhetipală din broşurile turistice, va avea avantajul de a fi incapabilă să facă rău în vreun fel turiştilor, asemenea unui şarpe cu colții scoşi sau a unui şarpe boa de carnaval, dar fără nici un boa constrictor pe undeva prin preajmă. 

 

Cu mai puțin de un deceniu înainte ca uraganul Katrina să vină în ajutorul adevăraților întreprinzători imobiliari, New Orleans trăia deja un adevărat boom turistic şi al afacerilor cu terenuri. Totuşi, agențiile turistice aveau grijă să-şi avertizeze clienții să nu cumva s-o ia pe alt drum şi să iasă din Cartierul Francez, dincolo de Rampart sau Canal Street. Katrina şi Rita, digurile distruse şi neputința autorităților noastre au dizolvat acum toate aceste granițe, cu adevărat nişte impedimente reale pentru acel New Orleans utopico-cultural. Oare mai vrea cineva cu mintea întreagă din oraşul New Orleans ca aceste bariere turistice să fie repuse în drepturi şi readuse în actualitate? Nu, dacă îşi dă cu adevărat seama de ce este bine pentru locuitori. 

Totuşi, în New Orleans mai există şi oameni care nu au mintea întreagă. Aceştia sunt de mai multe feluri, şi de stânga, şi de dreapta. E destul să spunem că ei se folosesc de această frenezie pentru

 

5. Renaşterea fiecărui plan civic eşuat pus la punct vreodată. Aşadar, există oameni care vor să redenumească aria din partea superioară de pe Canal Street, „The American Sector” (Sectorul American), adică exact aşa cum se numea pe când Cartierul Francez era spaniol, iar cealaltă parte a oraşului era americană. Mai e, pe urmă, visul referitor la un Oraş de Ciocolată, scos parcă de primarul Nagin exact din nebunia funk de pe la mijlocul anilor ‘80 ai secolului XX. Nu voi insista asupra acestor idei, deoarece vreau să ajung la propriul meu interes nu, nici el unul chiar cu mintea întreagă, şi anume

 

 

Inventarea unor tactici pentru reinventarea oraşului. 

 

Iată-le pe ale mele:

a) Să fie aduşi înapoi toți cei care au plecat din New Orleans şi să i se cumpere fiecăruia câte un adăpost sau o casă în Cartierul Francez ori în partea de sus a oraşului. Banii pe care FEMA i-a cheltuit deja pe camioane acum nefolosite, chirii la hotel, carduri de debit şi pe cine mai ştie ce, sume ridicându-se la sute de milioane de dolari, ar fi mai mult decât suficienți pentru a face amintitele tranzacții chiar la valoarea lor reală. Şi va mai rămâne destul şi pentru a cumpăra fiecăruia câte o maşină nouă, numai că nu va mai fi nevoie să faceți şi asta, din simplul motiv că Noul New Orleans va fi un oraş destinat exclusiv pietonilor.

b) Redați toate zonele joase din New Orleans câmpiei inundabile. Dacă cineva vrea să locuiască acolo, să i se puna la dispoziție pontoane. Să fie permise locuințele lacustre pe lacul Ponchartrain şi pe Fluviul Mississippi; dacă nu, să se dea voie oricui doreşte să se întoarcă să facă astfel şi să-şi folosească banii din asigurări, ajutoare pentru plata taxelor, împrumuturile pentru întreprinderi mici şi orice alte fonduri disponibile pentru a reconstrui, fiecare după cum doreşte, si în conformitate cu propriile sale dorințe. Locuințele amfibie vor deveni stilul caracteristic Noului New Orleans, un oraş aflat în mijlocul apelor, şi nu un oraş de Coastă (dar ignorând apele).

c) Construiți anexe la locuințele amfibie doar în scopul de a creşte plăcerea comună şi Misterul Nopții (Misterul Nopții trebuie scris cu litere mari pentru că New Orleans este un oraş de noapte, din cauza climei şi a obiceiurilor.) Întreprinzătorii vor organiza concursuri de arhitectură pentru design tip amfibie, în conformitate cu sugestiile celor ce locuiesc în zonele respective; ca să-l parafrazăm pe Huey Long, „fiecare casă e o barcă” sau, cel puțin, fiecare casă ar trebui să aibă una.

d) Nu permiteți nici unui lanț de corporații naționale să facă afaceri în New Orleans, iar acest lucru să fie valabil inclusiv pentru Harrah’s Casino, Walmart, companiile aeriene, şi tot ce mai ține de cultura de mall.

e) Eliminați orice restricții teritoriale sau zonale, pentru a permite, astfel, oricărei mici afaceri să se dezvolte, în special cluburilor de noapte din fiecare casă, barjă sau casă plutitoare din oraş.

f) Legalizați drogurile, prostituția şi orice altceva – heringul crud şi cepele roşii – care există deja în înruditul oraş Amsterdam.

g) Încurajați turiştii să se aştepte la tot felul de lucruri neprevăzute şi scoateți ghilimelele din aria semantică a cuvântului „cultură”. Inițiați un nou Festival al Apei la New Orleans, legat de perioada Carnavalului, care şi aşa e deja plin de naiade, spiriduşi, neptuni şi alte zeități acvatice – deosebirea constând în aceea că Festivalul Apei va include sporturi acvatice şi celebrarea noii ape şi a creaturilor terestre, cum ar fi The Molds (Mucegaii), care au venit parcă țipând direct din Infern şi care, oricum, au propriul lor stil.

h) Declarați ruinele din New Orleans tezaur cultural al Americii, poate şi un soi de nou Oraş Mondial din patrimoniul UNESCO, şi subvenționați la nivel național şi internațional orice artist care ar dori să lucreze aici Orice artist care ar lucra în New Orleans va trebui să fie scutit de taxele locale şi federale. Toată lumea, de fapt, ar trebui să fie scutită de taxe şi impozite, asta făcând din New Orleans un Port Liber, aşa cum erau, odinioară, Hong Kong-ul, sau acea Crimee ficțională din romanul lui Vasili Axionov, Insula din Crimeea.

i) Acordați drepturi electorale copiilor; oricine are peste şase ani ar trebui să aibă dreptul la vot.

j) Declarați New Orleans ZPA (Zonă Permanent Autonomă) şi Oraş Internațional, administrat de fiecare națiune de pe glob, în ordine alfabetică. Aici, trebuie să se dea prioritate foştilor proprietari ai Louisianei din perioada colonială. Încurajați nomazii internaționali să treacă prin oraş, oferind servicii sanitare şi de sănătate oricui poate prezenta un paşaport ştampilat în cel puțin cinci țări.

k) Recunoaşteți diferitele spirite din New Orleans, inclusiv Zeii Apei, şi creați diferite opere prin care să vă exprimați gratitudinea față de Dumnezeu şi față de geniile locului pentru că ne-au apărat atâta vreme de extrem de eficienta țară a Statelor Unite ale Americii.

l) Rebotezați oraşul Comuna din New Orleans.

 

În concluzie, dacă oamenii nu se întorc şi sunt puține motive să credem că o vor face, New Orleans nu se va întoarce nici el, ci o va face doar un „New Orleans” între ghilimele, cunoscut şi ca Miami sau Las Vegas.

 

În româneşte de Rodica Grigore