PRIETENUL MEU, PETRU POANTĂ

Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2013

Când l-am cunoscut la Echinox, prin 1967-68, avea deja faima unui talentat exeget, remarcat de profesorul Ion Vlad, printre primii. Tânărul critic, n.1947, se dovedise un condei alert şi tăios. După absolvire, 1970, intră în redacția revistei Steaua, unde va deține o aşteptată şi apreciată cronică literară, vreme de câteva decenii, 1970-90…. Format în ambianța cercurilor literare studențeşti şi în sălile de lectură ale Bibliotecii universitare din oraşul studiilor sale, Petru Poantă se impune, la revista literară condusă de Aurel Rău, prin pertinența diagnosticului critic, formulat cu grijă, în urma unor minuțioase analize (vezi Radiografii, 1978, 1983) ale literaturii contemporane. Petru are vervă polemică, unde este cazul, are gust şi puterea de a ghici din fragmente concepția unificatoarea unui autor, întregul lui univers artistic. Zeci de ani, alături de Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Lucian Raicu, Gheorghe Grigurcu, Mircea Iorgulescu este unul dintre cei mai bine cotați critici de poezie, iar numele lui contează în epocă. Venise încrezător la Facultatea de Filologie din Cluj, după ce o profesoară de limba şi literatura română îl învățase cum să citească, adecvat, o carte pentru a o înțeleg... Copilului din Cerişor, care făcuse liceul la Hunedoara, i se deschide acum o lume mirifică, unde totul avea luminozitate şi coerență, lumea ficțiunilor, a inenarabilului talent, lumea imaginară, pe care, uimit şi fericit, nu o va mai părăsi niciodată. O lume nu idilic-artificială, de vreme ce criticul vorbeşte, totodată, despre mecanismele secrete ale operei, despre tehnicile scriiturii, despre plăcerea provocată, aproape barthesian, de analiza texelor cercetate. Despre reverberația lor în viața noastră imediată.

Lectura sistematică îl formează ca pe unul dintre mai cei lucizi intelectuali, ea devine pentru el, ca şi de altfel pentru soția sa, eseista Irina Petraş, un mod de a exista. Totul se ordonează în funcție de suveranitatea Cărții. După ce-i apăruse, în 1973, Modalități lirice contemporane, un debut critic matur, statutul lui profesional se vede confirmat prin amintitele Radiografii, valide şi azi, mare parte, prin capacitatea lor de a configura portrete literare, în dinamismul lor imprevizibil , ale unor autori din diverse generații, poeți, prozatori, critici.

O pasiune transformată într-un exercițiu de identificare, după modelul Şcolii critice geneveze, cred, se va împlini mirabil în volumul despre Poezia lui George Coşbuc, 1976, respectiv, Opera lui George Coşbuc, 2004. Volumul, situat la granița fertilă dintre confesiune şi meditație, Efectul Echinox, sau despre echilibru, 2003, recompune climatul socio-politic al anilor 70, intervalul de liberalizare, în care se înființează şi se afirmă individualitatea revistei unde Poantă se bucură nu doar de calitatea lui de membru fondator, ci şi de cea de redactor-şef adjunct, aceasta la începuturile publicației. Atunci când Dinu Flămând, Nicolae Prelipceanu, Peter Motzan, etc. au rubrici, iar interviul cu Al. Paleologu, traducerea din Heidegger, poeții francezi traduşi de Ion Pop, prozele lui Eugen Uricaru sau Constantin Marcel Runcanu, ori echivalențele din lirica portugheză ale lui Marian Papahagi, sau memoriul lui Blaga, adresat autorităților comuniste, publicat, comentat de Mircea Zaciu, dau măsura perioadei de glorie a Echinoxului. Petru Poantă intarsiază în acest climat o seamă de personaje literare, cu o acută finețe psiho-socială. Totul devine astfel un construct intelectual prețios, cu o greu reprimată nostalgie a tinereții noastre efervescente, a fazei inaugurale, cu un cuvânt drag autorului.

Petru Poantă caută, mai ales în ultimele sale volume, sâmburele tare al unei ideologii literare, fenomenul originar, cum zice el, atât în cazul publicației transilvane studențeşti, aflată acum la 45 de ani de existență (cu monografii apărute deja, cu dicționare, antologii, etc.) cât şi în studiul focalizat pe Cercul literar de la Sibiu, 1997, 2006, văzut într-o afinitate profundă cu Echinoxul.

Oraşului care l-a adoptat i-a dedicat mai multe eseuri , unice în felul lor, docte şi dezinvolte, un elogiu al citadinismului modern, al spațiilor culturale ample, arhitecturale, instituționale, individuale, toate concepute pe baza unui proiect identitar, după 1918. Dincolo de scenografia urbei este descifrat programul ideologic şi descris cu un har extrordinar de a cristaliza în sintagme memorabile o realitate puțin cunoscută nespecialistului. Clujul meu, 2006, 2007, 2011, practic, sunt reluări tot mai cuprinzătoare, cercuri concentrice ale descrierii din interior a cetății transilvane.

Ultimele săptămâni, Petru şi le-a petrecut, prin grija fiicei sale Laura, într-o rezervă de la Chirurgie I, de acolo de unde şi regretații noştri colegi, Marcel Constantin Runcanu şi ( la doi paşi) Alexandru Căprariu au plecat spre o altă țară, din văzduh. Nu ştiu care a fost ultima carte citită de expertul cititor şi de aceea un adevărat critic literar, Petru Poantă, cel care a fost nu demult companionul ales, de discuții colegiale, fraterne, şi cafea la noua Arizona. Ştiu doar că Decojind ceapa a lui Günter Grass o terminase, iar la Poveste despre dragoste şi întuneric a lui Amos Oz se entuziasmase… Oricum, dacă nu a terminat vreo carte, ceea ce nu prea cred, o va regăsi el, dincolo. Şi-a văzut pe patul de spital volumul Clujul interbelic, dat la tipar de Irina. Petru s-a bucurat ca un copil. A mai zâmbit, ca demult, am discutat ultima dată despre figuri celebre ale Clujului dintre războaie, Blaga, Agârbiceanu, Emil Giurgiuca, Emil Isac, Iuliu Hațieganu, le evoca familiar, cu un fel de afecțiune, de parcă i-ar fi fost un fel de rude apropiate. I-am spus unde a mai stat Blaga, la Cluj, a surâs obosit, dar împăcat. Am întors capul din uşă, când dam să ies. Zâmbea. De-atunci nu l-am mai văzut. Poate îl voi reîntâlni.