Eseuri
Călin-Andrei Mihăilescu
AH, NACH!
Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2008
L-am întîlnit prea tîrziu şi prea puțin spre-a-l binecunoaşte pe
acest om de neignorat, uomo necessario unei culturi surmenate
de suveranitatea-i goală. Tocmai ceea ce ei, parvenite prin
survenire, îi lipseşte – lipsa de crispare – i-ar fi putut oferi lui Cornel
Mihai Ionescu laurii moi ai gloriei antume. Acest „prea tîrziu” e’efect
retoricii melancoliei pe care i-o recunosc, atribui şi închin. Colegi,
studenți şi alte-mpielițate interfețe mi-au pomenit ades de magnificența
profesoratului său; certes, controversată, ea îmi sprijină, din două
depărtări, loialitatea deplasată față de o – vagă cum aburul iceberg-ului –
grandoare a şcolii umaniste româneşti.
Spre deosebire de Sandu Sincu şi Victor Ciobanu, colegi lui şi dascăli
mie acum trei decenii, dedați la socratica pană a penei lor, CMI a
socratizat cu histrionism bine temperat. A făcut-o şi-n scris, şi-n gest – el,
toba de carte chemată să susțină ritmul generațiilor, dînd tonul dialogului
nesincron, acel pas de deux al destinului istoric ce-i ține pe preopinenți c-un pas în urmă. CMI preferă să nu-i debiliteze core- şi orto-grafia prin
cîntul armoniului presocratic; ah, nu; nutrit din Sade, Blanchot şi Barthes,
el dă spre contemplare fantasma între-timpului pur al revoluției, liniştea
dinlăuntrul furtunii, neutralitatea de nedezlegat de dintre Legi.
E, aşadar, modern şi ilegitim; fratern, dar nu contemporan; crepuscular
precum toți cei prinşi în aura spiralată a genomului baroc, el vede
revoluția cu luciditatea actorului ei tîrziu. Nulla senza Sade – comme,
frissonier du néant, il le sav(our)ait – CMI vorbeşte cu textele dintr-un
tîrziu, căci prepoziția care îl defineşte e „nach” <„după”, dar şi „către”, în
germană> – engramă melancoliei şi mîntuire din trivialitatea academicohermeneutică.
Violent ca orice rafinat, deci spectator de forță, CMI scrie
şi vorbeşte fără alte întreruperi decît cele iscate de dinăuntru: sincopele
baroce, care niciunei gaya scienza nu i-au fost străine, lui îi stimulează
fluiditatea.
Recitindu-i hermele dedicate lui Claude Lorrain, Velázquez şi Cioran,
aparté-urile structuraliste la Drama Incompletă scrisă de Jacques Lacan,
revigorarea muzeului Heidegger, extracțiile de ceară din Pădurea Neagră
şi cerculețele de fum hermeneutic, l-am re-văzut: CMI este un spirit
dublu-tîrziu, un melancolic complice şi în ecou cu sine însuşi; un spirit
sublimat în-&-de peisajul brutal al culturii de gaşcă, al porților de fier
kafkiene ale indifero-sadismului dîmbovițean. Cînd nu ne mai jucăm,
jocurile par făcute; personne ne va plus. Atunci întrezărim că faptul e o
văduvă gri, şi îl vedem pe CMI în joc. Faptul că ar fi fost în habitatul său
natural la Bologna sau Sorbona nu periclitează stabilitatea Facultății de
Litere din Bucureşti.
Ispita lui e asimptota, de care s-a apărat cu amuleta bumerangului
absolut, Ouroboros (şarpele gata să-şi muşte coada pentru a figura în
manualele de mitologie). Şerpeşte, ispita lui e litera $, cea care se divide,
dar nu în doldolari, şi nici în sofianicul de serviciu. Împotriva numificării,
CMI se oferă surprizei – unde nu aduce semnificatul ce aduce
semnificantul, doar fulgerele mai susțin. Alții sînt altfel – vaca nebună dă
să se creadă uger, peninsula îmblănită se vede asediată de alge – dar el,
cutreierînd republici clarobscure, ambasador niciunei Puteri, presimțind o
coloană a şasea care ar deşela pentagonul jocului „de-a cincea”, e limpede.
Pe cele două părți ale unui pliu baroc, ca pe o hartă împăturită astfel
încît trenul din Pretoria să nu aibă a se mişca pentru a ateriza pe JFK, acest mesaj fratern lui CMI.
acest om de neignorat, uomo necessario unei culturi surmenate
de suveranitatea-i goală. Tocmai ceea ce ei, parvenite prin
survenire, îi lipseşte – lipsa de crispare – i-ar fi putut oferi lui Cornel
Mihai Ionescu laurii moi ai gloriei antume. Acest „prea tîrziu” e’efect
retoricii melancoliei pe care i-o recunosc, atribui şi închin. Colegi,
studenți şi alte-mpielițate interfețe mi-au pomenit ades de magnificența
profesoratului său; certes, controversată, ea îmi sprijină, din două
depărtări, loialitatea deplasată față de o – vagă cum aburul iceberg-ului –
grandoare a şcolii umaniste româneşti.
Spre deosebire de Sandu Sincu şi Victor Ciobanu, colegi lui şi dascăli
mie acum trei decenii, dedați la socratica pană a penei lor, CMI a
socratizat cu histrionism bine temperat. A făcut-o şi-n scris, şi-n gest – el,
toba de carte chemată să susțină ritmul generațiilor, dînd tonul dialogului
nesincron, acel pas de deux al destinului istoric ce-i ține pe preopinenți c-un pas în urmă. CMI preferă să nu-i debiliteze core- şi orto-grafia prin
cîntul armoniului presocratic; ah, nu; nutrit din Sade, Blanchot şi Barthes,
el dă spre contemplare fantasma între-timpului pur al revoluției, liniştea
dinlăuntrul furtunii, neutralitatea de nedezlegat de dintre Legi.
E, aşadar, modern şi ilegitim; fratern, dar nu contemporan; crepuscular
precum toți cei prinşi în aura spiralată a genomului baroc, el vede
revoluția cu luciditatea actorului ei tîrziu. Nulla senza Sade – comme,
frissonier du néant, il le sav(our)ait – CMI vorbeşte cu textele dintr-un
tîrziu, căci prepoziția care îl defineşte e „nach” <„după”, dar şi „către”, în
germană> – engramă melancoliei şi mîntuire din trivialitatea academicohermeneutică.
Violent ca orice rafinat, deci spectator de forță, CMI scrie
şi vorbeşte fără alte întreruperi decît cele iscate de dinăuntru: sincopele
baroce, care niciunei gaya scienza nu i-au fost străine, lui îi stimulează
fluiditatea.
Recitindu-i hermele dedicate lui Claude Lorrain, Velázquez şi Cioran,
aparté-urile structuraliste la Drama Incompletă scrisă de Jacques Lacan,
revigorarea muzeului Heidegger, extracțiile de ceară din Pădurea Neagră
şi cerculețele de fum hermeneutic, l-am re-văzut: CMI este un spirit
dublu-tîrziu, un melancolic complice şi în ecou cu sine însuşi; un spirit
sublimat în-&-de peisajul brutal al culturii de gaşcă, al porților de fier
kafkiene ale indifero-sadismului dîmbovițean. Cînd nu ne mai jucăm,
jocurile par făcute; personne ne va plus. Atunci întrezărim că faptul e o
văduvă gri, şi îl vedem pe CMI în joc. Faptul că ar fi fost în habitatul său
natural la Bologna sau Sorbona nu periclitează stabilitatea Facultății de
Litere din Bucureşti.
Ispita lui e asimptota, de care s-a apărat cu amuleta bumerangului
absolut, Ouroboros (şarpele gata să-şi muşte coada pentru a figura în
manualele de mitologie). Şerpeşte, ispita lui e litera $, cea care se divide,
dar nu în doldolari, şi nici în sofianicul de serviciu. Împotriva numificării,
CMI se oferă surprizei – unde nu aduce semnificatul ce aduce
semnificantul, doar fulgerele mai susțin. Alții sînt altfel – vaca nebună dă
să se creadă uger, peninsula îmblănită se vede asediată de alge – dar el,
cutreierînd republici clarobscure, ambasador niciunei Puteri, presimțind o
coloană a şasea care ar deşela pentagonul jocului „de-a cincea”, e limpede.
Pe cele două părți ale unui pliu baroc, ca pe o hartă împăturită astfel
încît trenul din Pretoria să nu aibă a se mişca pentru a ateriza pe JFK, acest mesaj fratern lui CMI.