Poeți în timpul intermediar
Sebastian Reichmann
«INTERDICȚIA SECRETĂ» ŞI RESURSELE SUPRAVIEȚUIRII POEZIEI
Articol publicat în ediÈ›ia Viața Românească 9-10 / 2013
Chiar pe prima pagină a jurnalului lui Pierre Jean Jouve putem citi: «(…) comme l’amour, la Poésie est soumise à une secrète interdiction.» (…ca şi dragostea, Poezia este supusă unei interdicții secrete). Ce semnifică şi cum se articulează această «interdicție» şi acest «secret» este ceea ce ne propunem să abordăm aici. Opera poetului ceh Vladimir Holan (1905-1980) ne va servi de reper principal, în special volumul său intitulat Durere, apărut în 1965, care conține poeme scrise între anii 1949 şi 1955, în anii imediat următori loviturii de stat din 1948, care a permis instaurarea dictaturii comuniste în Cehoslovacia. Deşi reputat ca fiind un poet dificil, el este poetul ceh din secolul XX cel mai tradus în Franța şi în alte țări occidentale. Soarta poetului şi a poeziei în contextul acestor ani sumbri pentru Europa centrală şi răsăriteană, văzuți însă în lumina unei transcendențe improbabile, constitue trama majorității poemelor din această carte.
De exemplu în poemul «programatic» Poezia, Dumnezeu însuşi caută secretul fericirii în suferința cea mai omenească, după ce poetul imaginează un înger supus şi el imposibilității (interdicției?) de a se cunoaşte pe sine.
Tu nu ştii de unde vine acest drum
care nu te duce nicăieri,
dar ce contează, era plin de farmec,
de femei, de miracole, de dorințe de libertate,
ai văzut, ca un cal care ar fi fost omorît sub un înger,
îngerul a plecat pe jos, pe drumul uitării de sine,
doar după aceea ai cunoscut durerea omului,
şi pe aceea a lui Dumnezeu, care caută şi el fericirea,
Dumnezeu, acest amant nefericit…
Vladimir Holan nu a avut dreptul de a publica între 1948 şi 1963, după ce în 1949 a ieşit din partidul comunist la care aderase la sfîrşitul celui de-al Doilea Război Mondial, reafirmîndu-şi crezul catolic. Poemele din această carte au fost publicate abia în 1965, iar în timpul scurtei perioade a ceea ce s-a numit «Primăvara de la Praga», Holan a devenit un mit al rezistenței spirituale şi unul dintre poeții cei mai apreciați de către tînăra generație. Dar după ce paranteza de libertate a fost închisă brutal de invazia trupelor pactului de la Varşovia şi pînă la sfîrşitul vieții, poetul a dus o existență de ermit în locuința sa de pe insula Kampa, pe Vltava, din centrul Pragăi. O existență secretă, în recluziune voluntară, sub ochiul omniprezent al poliției politice. Iată ce scrie compatriotul său, poetul Petr Král, despre acest loc de refugiu, doi ani înainte de «revoluția de catifea» în cartea sa Prague (Editions du Champ Vallon, 1987): «Kampa, la plus secrète sans doute des îles pragoises, avec son canal où une roue de moulin oubliée tourne comme par inadvertance, n’échappe pas à la règle. Enclave de liberté ignorant noblement la surveillance du Château pourtant proche, elle est aussi une antichambre du néant.». (Kampa, fără îndoială cea mai secretă dintre insulele pragheze, cu al său canal unde o roată uitată de moară se învîrteşte parcă din neatenție, nu face excepție. Enclava de libertate ce ignoră cu noblețe supravegherea Castelului, ea este de asemenea o anticameră a neantului). Acolo se afla «la maison que partagèrent longtemps deux esprits parmi les plus libres de tout le pays: l’acteur Jan Werich et le poète Vladimir Holan, enfermé chez lui des années durant pour protester contre les injustices du régime» («casa pe care au împărțit-o multă vreme două dintre cele mai libere spirite din această țară: actorul Jan Werich şi poetul Vladimir Holan, închis în casă timp de mulți ani pentru a protesta împotriva injustițiilor regimului»). Poetul refugiat în acest loc parcă predestinat libertății a reuşit să găsească resursele spirituale pentru a continua să scrie, confirmîndu-şi prevestirea din poemul Amintire din septembrie 1952:
Dar a avea încredere în om
e ca şi cum nu ai crede în Dumnezeu
şi ai vrea totuşi un miracol…
Intr-un scurt poem (Ubi nullus ordo, sed perpetuus horror) Holan dezvăluie plinătatea refuzului său față de timpul în care i-a fost dat să trăiască:
A trăi e teribil, trebuind să locuieşti
în realitatea înspăimîntătoare a acestor ani…
Numai cel ce se sinucide gândeşte că poate ieşi prin porțile
ce sunt doar pictate pe zid…
Nu e nici cel mai mic semn că va veni Paraclet…
Mi-e greață de poezie…
Ne putem întreba, după acest ocol în concretul timpului, în ce măsură «interdicția secretă» despre care scria Jouve, cam în aceeaşi perioadă, poate fi considerată ca fiind consubstanțială poeziei sau trebuie înțeleasă ca o fatalitate exterioară acesteia, indiferent de cum o trăieşte poetul. Referindu-ne la cazul lui Vladimir Holan suntem tentați să privilegiem prima posibilitate. Deşi poetul pare a alege recluziunea cea mai radicală ca răspuns la realitatea dictaturii, poezia sa pare supusă unei logici diferite ce susține întreaga sa viață. Într-un context politic şi spiritual diferit, Jouve aduce un început de răspuns prin implicarea cititorului de poezie în miezul acestei dileme: «Dacă admitem că Poezia este un suflet care inaugurează o formă – nici o fărâmă din aceasta nu există încă în cititorul curios; traversînd un fel de zonă interzisă, acest cititor trebuie să meargă împotriva tendinței de degradare din ce în ce mai mare a limbajului în vorbă, şi trebuie chiar să uite că teorii savante neagă acum existența vreunui sens al limbajului.» (sublinierea mea). Se desfăşoară aici un demers de inițiere a cititorului întru poezie, inițiere posibilă doar prin traversarea unei «zone interzise», altfel spus prin transgresiunea unei interdicții. In acelaşi timp, Pierre Jean Jouve precizează că această interdicție, care îi împiedică pe contemporanii săi «să prețuiască Poezia, a cărei mişcare este liberă, peremptorie şi insolită», este «voința de distrugere a surselor credinței». Referindu-se la receptarea poeziei sale, Jouve afirmă că interdicția vine din afară, se manifestă prin tăcerea contemporanilor săi. «Leur silence est éviction, silence d’un autre ordre (…) Subir l’éviction est la souffrance la plus dangereuse, comme un empoisonnement graduel des sources de la foi.» {«Tăcerea lor este evacuare, o tăcere de un alt fel (...) A îndura evacuarea este suferința cea mai primejdioasă, ca o otrăvire treptata a surselor credinței.» }
Cred că putem spune, fără a exagera, că în timp ce Jouve a îndurat tăcerea contemporanilor săi, suferind din cauza aceasta, Holan, dimpotrivă, a căutat tăcerea, reu?ind prin izolare transgresiunea «interdicției secrete», amenințătoare pentru poezia ?i viața sa. Într-un alt poem din acela?i volum, intitulat Departe în noapte, dedicat lui Jaroslav Seifert, viitor laureat al premiului Nobel, Vladimir Holan examinează interdicția care apasă asupra limbajului ca atare, ?i în consecință ?i asupra poeziei, făcînd ca în cele din urmă doar «semnificantul» să mai existe, iar «semnificatul» să fie nimicit. De?i nu suntem departe de «tendința de degradare a limbajului» la care se referea Jouve în citatul de dinainte, ea î?i găse?te originea, la Holan, în însă?i ființa poeziei.
Cum să nu fi! te miri (?i sfâr?e?ti chiar prin a o spune)...
?i aceasta este ceea ce tace copacul, sau piatra,
cu toate că amândoi sunt fiii cuvîntului ?i muți prin urmare,
pînă cînd cuvîntul se sperie de ceea ce i s-a întîmplat...
Dar numele, ei încă le poartă. Nume de pin,
De arțar, de plop tremurător…?i nume de feldspat,
bazalt, stîncă vulcanică, dragoste…Nume frumoase
înspăimîntate doar de ce au pățit…
NOTĂ:
Xavier Galmiche, profesor de limbi ?i literaturi slave la Sorbona ?i autor al unei importante monografii, Vladimir Holan – Le bibliothécaire de Dieu, (Institut d’Etudes Slaves, Paris 2009 ), insistă într-un interviu recent asupra aspectelor metafizice ale poeziei lui Holan, ?i în special acela al confruntării cu neantul, echivalența confruntării cu Dumnezeu, poetul preluînd astfel temele a ceea ce a fost numit teologie negativă. (Versurile lui Vladimir Holan au fost traduse de autorul articolului după versiunea franceză a lui Dominique Grandmont (Douleur, Pierre Jean Oswald, Paris, 1967).)
(Va urma)