ÎNSEMNĂRI PE MARGINEA UNEI CĂRȚI: ?COALA SOCIOLOGICĂ DE LA BUCURE?TI

Totul evoluează fără încetare, totul reîncepe.

Unde sunt urma?ii care mă vor înlocui ?”

(Dimitrie Gusti)

 

Preambul

Decembrie 2012. Umblând printr-o iarnă imemorială (ca sub ninsorile copilăriei), mi-am cumpărat ultimul număr al revistei Secolul 21, cu subtitlul ?coala sociologică de la Bucure?ti, consacrat în întregime lui Dimitrie Gusti ?i discipolilor săi. Câteva zile mai târziu, sâmbătă 15 ?i duminică 16 decembrie, m-am dus la ?osea, la Muzeul Satului, tot o creație a profesorului Gusti: el inițiase organizarea muzeului ?i îl inaugurase, pe 10 mai 1936, în prezența regelui Carol al II-lea, entuziast susținător al proiectului. Vroiam sa văd acum, în al treilea mileniu, festivalul anual Florile dalbe. Datini ?i obiceiuri de Crăciun ?i Anul Nou. 

Pă?eam cu atenție pe poleiul aleilor înghețate, printre gospodăriile țărăne?ti, ca altădată, în anii 70 ai altui secol, pe ulițele maramure?ene din „illo tempore”, în vreo deplasare pe teren cu echipa pluridisciplinară a Institutului de Folclor, condusă de profesorul Mihai Pop. Asistam atunci, seară de seară, la repetițiile flamboaiantului Viflaim al feciorilor. Sau la Viflaimul coconilor(copiilor), de un uimitor hieratism. 

Acum mă îndreptam însă prin parcul Muzeului spre o clădire spațioasă, modernă, multifuncțională, inaugurată în 2002, unde se ținea Târgul me?terilor populari ?i avea loc un spectacol de colinde. Când am intrat în marele hol de la parter, am avut în fața ochilor o hartă vie de forme, culori ?i arome: pe tarabele în?irate una lângă alta erau expuse produse culinare ?i artizanale tradiționale din toate colțurile țării. Olărit, țesături, sculptură în lemn, icoane, ouă încondeiate, mă?ti, pielărie, cosmetice, gastronomie locală (brânzeturi, cârnați, vinuri, cozonaci, plăcinte, dulcețuri), toate domeniile erau reprezentate într-o spontană conviețuire. Participanții la târg veniseră de pretutindeni, unii dintre ei de foarte departe, încărcați cu produsele lor, transportate din localități mai mari sau mai mici, aduse în Capitală. Muzeul Satului din Bucure?ti î?i asumase astfel la nivel național funcția de centralizare (sau de focalizare) atribuită de Gusti căminelor culturale, promovate în anii 30 de discipolii săi în comunitățile rurale. El î?i evidenția încă o dată calitatea sa de „muzeu sociologic”, de „sat-muzeu”, ?i de mijloc de exercitare a unei pedagogii sociale.

Programul de colinde s-a ținut sâmbătă, în Foaierul Multimedia. Duminică, după adunarea cetelor, a avut loc în aer liber parada obiceiurilor de Crăciun, pe aleile ?i pe la casele din parc: alaiurile ?i jocurile cu mă?ti – Capra, Barza, Mo?oaiele, Dansul Ursului, Vasilca, executate de grupuri din județele Neamț, Bistrița-Năsăud, Vrancea, Tulcea, Harghita ?i Teleorman. 

Am admirat încă odată virtuozitatea interpreților ?i persistența, în lumea satului, a acestei memorii rituale milenare, mereu reactualizată. Privindu-i, mi-a răsunat deodată în minte o voce de departe, din anii 70, „anii maramure?eni”: vocea regretatului regizor Mihai Dimiu, povestindu-mi o întâmplare din război (adevăr istoric sau ipoteză regizorală? ). În 1942, de Crăciun, pe frontul din Rusia, într-un moment de relativă acalmie, un grup de soldați români se hotărăsc să joace, ca în sat la ei acasă, Irozii. O rafală subită a inamicului îi sile?te să se arunce la pământ ?i să pună mâna pe arme. Trebuie să contra-atace, în costumația lor de Vicleim. Câți au scăpat, câți au pierit, cine mai ?tie? ?i nici ce chivere de carton poleit ?i ce săbii de lemn au rămas risipite prin zăpadă, mânjite cu sânge ?i călcate de bocanci.

 

Profesorul Gusti ?i ?coala sociologică militantă

„Personaj enigmatic” ( în ciuda multelor mărturii rămase despre el ) îl califică Sanda Golopenția pe Dimitrie Gusti încă din fraza de început a introducerii ei, plasându-l ulterior într-o constelație nu mai puțin frapantă: Între Goethe ?i Caragiale (titlul primului sub-capitol). Ea îl aşază astfel sub arcul unei gândiri înfipte totodată în ideal ?i în real, în mo?tenirea seculară ?i în fapta imediată. Gusti făcuse ample studii de filozofie, ?tiințe sociale, sociologie, etică ?i politică, în Franța ?i în Germania. Din toamna anului 1900, Goethe devine pentru el o figură tutelară: „un profesor tăcut…, o călăuză sigură în lupta vieții ?i un consolator în orele de deznădejde…”. Ca proaspăt absolvent cu mai multe diplome în buzunar, Gusti prime?te o ofertă de la Universitatea din Berlin ?i o alta din partea Universității din Ia?i. Dar în acel prim deceniu al veacului 20, la Berlin locuia ?i Caragiale. Întâlnirea cu el a fost hotărâtoare pentru viitorul lui Gusti. În Fragmente autobiografice, el relatează cu emoție pledoaria lui Caragiale : „Cum, doctore, mai stai pe gânduri? Nu înțelegi că nu ai de a alege, ci numai de a-ți împlini datoria către țara ta? Ce ?!... Vrei ?i tu să părăse?ti țara, care oricât de rea ar fi trebuie ajutată?… Nu te uita la mine că sunt aici, căci eu am plecat după ce mi-am făcut datoria ?i numai după ce mi-am format convingerea că țara nu mă mai vrea – dar dumneata, doctore, la începutul vieții, dumneatale nu ți-e dat să dezertezi… Du-te mai degrabă acolo, la Ia?i, ?i începe apostolatul pentru care te-ai pregătit.”. Gusti îl ascultă ?i revine în România, devenind la rândul lui, peste ani, un mentor ?i un fondator de ?coală. 

„Profesor-destin” îl mai nume?te Sanda pe Dimitrie Gusti, pentru darul lui de a descoperi ?i de a stimula potențialul de acțiune încă ascuns al studenților săi, de a-i lăsa să-?i măsoare singuri puterile cu dificultățile: „Nu mă interesa decât lansarea problemei ?i precizarea metodei. Amănuntele, dezvoltarea, aplicarea o lăsam intenționat elevilor mei, îi puneam să lucreze.”  Pe asemenea poteci aventuros deschise ar mai putea să pă?ească ?i astăzi urma?ii celor de atunci. 

Faptul că volumul despre Gusti ?i discipolii săi (intrați în istorie, ca grup de impact, sub numele de „?coala de la Bucure?ti”) a apărut sub egida revistei Secolul 21 are încă din pornire o valoare simbolică: el anunță intenția rezolută a unei confruntări cu epoca noastră. De altfel coordonatoarea volumului, Sanda Golopenția, î?i ?i intitulează introducerea: Dimitrie Gusti ?i ?coala de sociologie românească în secolul XXI. Cu claritatea ?i competența care o caracterizează, Sanda a împărțit bogatul material pe care l-a avut la dispoziție în patru capitole: 1. Monografi?ti, echipieri. Bilanț ?i perspective; 2. Tineret, universitate, ministerul instrucției, cultelor ?i artelor; 3. Cercetări monografice; 4. Echipe regale studențe?ti, Serviciu social. Decupajul practicat în sumar grupează cele 11 articole în funcție de câte o dominantă, pentru a ajuta cititorul să se orienteze pe terenul deosebit de complex al informației ?i reflecției sociologice referitoare la satul românesc, de ieri ?i de azi. 

Partea a doua a introducerii: Arhipelagul gustian, ne oferă nu numai o geografie ci ?i o istorie a ?colii lui Gusti, o perspectivă asupra evoluției ei în decursul ultimei sute de ani. Survolăm astfel un secol deosebit de frământat, în care destinele colective ?i individuale au fost supuse unor repetate distrugeri fizice, sociale, politice ?i, „last but not least”, morale, în proporții de masă. Cu ajutorul unei binevenite periodizări, autoarea ne ghidează în mulțimea faptelor. Astfel, între anii 1925-1931 precumpănesc monografiile, ca exercițiu de cunoa?tere integrală a satului ?i de sociologizare a cercetării pe teren. În 1932-1933, atunci când Gusti este ministru al Cultelor, Instrucției ?i Artelor, accentul se pune pe acțiunea de stat. Între 1934-1939 au loc marile deplasări în mediul rural sub patronajul Fundațiilor Regale. În locul campaniilor monografice acționează echipele studențe?ti, constituite chiar, în ultimă instanță (pentru scurt timp), în Serviciul Social obligatoriu (1938-1939), care marchează, în ajun de război, punctul culminant dar ?i final al funcționării lui Gusti ca pre?edinte al Fundației. În prima jumătate a anilor 1940, D. Gusti sintetizează aspectele principale ale concepției sale între altele în a doua ediție a culegerii Sociologia militans (1946), iar Serviciul Planificării ?i Publicațiilor, condus de Anton Golopenția, organizează publicarea marilor lucrări ale ?colii ?i a materialelor pregătite în vederea Congresului Internațional de Sociologie care urma să se țină la Bucure?ti. Izbucnirea războiului anulează toate planurile. „Se încheia o epocă ?i membrii ?colii o percepeau.” După 1948, peste toate aceste inițiative ?i activități se lasă o mare umbră. Sociologia gustiană, cu deschiderea ei nelimitată spre cunoa?tere ?i preocuparea ei pentru precizie, pentru informația exactă ?i complexă, nu putea sluji în nici un fel noului regim, care avea în vedere colectivizarea brutală de tip sovietic ?i anihilarea oricărei libertăți economice ?i spirituale a țărănimii. Astfel, timp de zeci de ani, ?coala sociologică gustiană dispare de la suprafața societății române?ti, continuând totu?i să alimenteze subteran anumite curente de gândire ?i chiar ?i unele inițiative de cercetare pe teren. Treptat, prin 1970-80, se reia tipărirea volumului Sociologia militans, ca ?i ediția Operelor complete ale lui Gusti, ?i altele. Cât despre deplasările în mediul rural, între 1970-1980 au loc cercetările echipei pluridisciplinare a Institutului de Folclor din Bucure?ti sub conducerea profesorului Mihai Pop, „care reeditează, în studiul satelor maramure?ene Sârbi ?i Breb, experiența interdisciplinară a echipelor gustiene concentrându-se asupra antropologiei culturale.”

„Om în mers”, îl caracterizează tot Sanda Golopenția pe Gusti în introducere. El î?i asumă pas cu pas, în fiecare etapă, o nouă misiune, cu perseverența vocației: „Dacă a? reîncepe viața mea, a? face acela?i lucru.” Câți dintre noi ar putea lansa o asemenea declarație? Această convingere, această certitudine asupra scopului final, au făcut din Dimitrie Gusti unul din mentorii generațiilor din anii 20-30. În tânăra Românie Mare, miraculos născută, datorită unei con?tiințe naționale ?i unei limbi comune, dintr-un război aproape pierdut, se produc mutații de anvergură, nu numai teritoriale ci ?i sociale ?i spirituale. Reforma agrară din 1921, promisă soldaților-țărani încă de pe când, prost echipați ?i înarmați, luptaseră eroic pe front împotriva inamicului, determină modificări majore în sectorul de bază al economiei naționale – agricultura, această reformă fiind, după Florin Constantiniu, „una din cele mai radicale din Europa Răsăriteană”postbelică. Se simte nevoia unor directive, a unei regândiri a drepturilor ?i datoriilor la scara întregii societăți. Maturi sau tineri, intelectualii se simt cumva răspunzători de rediscutarea ?i de aplicarea diverselor soluții propuse. 

Născut în 1880, profesor la Universitatea din Ia?i (1910) ?i apoi din Bucure?ti (1920), filozoful ?i sociologul Gusti se simte chemat să se implice în această reîmpărțire a sarcinilor ob?te?ti. Dascăl, el are privilegiul de a veni în contact direct cu tinerimea studențească. Din acest punct de vedere, istoricul Lucian Boia nu ezită să-l citeze, ca „maître à penser”, alături de carismaticul (dar controversatul) Nae Ionescu sau de Nichifor Crainic, spiritus rector de la revista Gândirea: „Deloc ideolog, el are în schimb simțul organizării, al echipei ?i al acțiunii. Adună în jurul său tineri de toate orientările – de la legionari la comuni?ti -, sedu?i de proiectul unei sociologii militante, ?tiință ?i acțiune socială totodată, cu cercetări de teren în satul românesc, dar ?i cu o implicare efectivă în viața comunităților, urmărind un țel modernizator.” După 1948, după proclamarea republicii populare ?i instaurarea implacabilă a controlului comunist, Dimitrie Gusti face parte dintre intelectualii marginalizați ?i, în ultimă instanță, înlăturați, care treptat pierd totul: „slujbele, sursele de venit, libertatea, viața… Eliminarea dintr-o poziție intelectuală de prestigiu (academician, profesor universitar…) însemna adesea un pas decisiv spre temniță ?i nu în puține cazuri, date fiind condițiile inumane de detenție, spre moarte.”. Din anturajul lui Gusti, cazurile extreme au fost, în acest sens, în 1951, sociologul Anton Golopenția, colaborator apropiat al profesorului ?i, în 1952, filozoful ?i eseistul Mircea Vulcănescu, amândoi decedați în închisoare. Cât despre Gusti, dat afară de la Academie în 1948, î?i pierde pensia în 1949, iar în 1950 este scos din casă, având dreptul să ia cu el doar ni?te haine, un pat, o masă ?i trei scaune, lăsând în urmă o bibliotecă de 22.000 de volume. I se atribuie o cameră într-o locuință mizeră de la marginea ora?ului „fără lumină, fără apă, cu ferestrele ?i u?a care nu se închideau, cu closetul în curte…” Adăpostit un timp de un fost elev , abia în 1955 obține o locuință de două camere ?i î?i recuperează o parte din cărți, dar moare câteva luni mai târziu. Peste ani, Sanda, fiica lui Anton Golopenția, î?i va aminti de vizita făcută lui Gusti în acea vreme: „L-am vizitat acolo, împreună cu fratele meu ?i cu mama. Nu mai ?tiu dacă tata era închis sau murise. Gusti ne arăta camera strâmtă ?i încerca să facă haz de necaz fără a reu?i, doamna Gusti asculta calmă, surâzând.”. O scenă „pa?nică” de pictură de gen, cu cinci personaje: doi copii ?i trei adulți, stând la taifas, într-o cămăruță modestă, zâmbind, glumind, în crâncenii ani de grație 1950-1955… Dintre vocile trecutului, o putem auzi ?i pe a lui Anton Golopenția, relatând una din ultimele lui întâlniri cu Dimitrie Gusti, în atmosfera de angoasă ?i de delațiune a epocii, în care orice interlocutor putea fi un turnător: „Profesorul Gusti este foarte precaut în conversații. Vorbe?te despre [situația generală] numai câtorva intimi… […] Față de restul lumii se baricadează în dosul surdității lui ?i se menține în anodin. Spunea că întâlnind odată, în Parcul Național, un cunoscut cu un tânăr pe care nu-l ?tia, s-a străduit să nu vorbească decât despre un trandafir, pe care-l ținea în mână.”. 

Puncte de vedere, atitudini, reacții

I. Primul grup de articole propus de Sanda Golopenția, intitulat: Monografi?ti, echipieri. Bilanț ?i perspective, se deschide, ca pe un prag inițiatic, cu comunicarea ținută de Dimitrie Gusti la Academia Română, în ziua de 19 ianuarie 1940: Considerații asupra unui sistem de sociologie, etică ?i politică. Adevărat text-program al profesorului ?i al ?colii sale, el exprimă o viziune prin excelență dinamică asupra fenomenelor din societatea românească ?i asupra rolului pe care trebuie să-l joace sociologul în cadrul ei. Pentru D. Gusti e importantă „legătura indestructibilă dintre realitate ?i ideal” , iar cunoa?terea devine, prin acțiune, capabilă să participe efectiv la dezvoltarea ansamblului social. Faimosul enunț cartezian: cogito ergo sum (gândesc deci exist) trebuie „completat”, crede el, prin ago ergo sum (acționez deci exist). Din această îngemănare „a cunoa?terii cu realitatea se creează noi datorii ?i responsabilități morale.” Sociologul, în doctrina gustiană, nu este numai un observator ?i un culegător de date, el trebuie să fie un militant, un factor de scrutare a „necesarului etic ?i al posibilului politic” , a?adar un element activ ?i răspunzător. Ca un al doilea Doctor Faust în finalul tragediei, Gusti atribuie omului un rost generos: el nu caută atât a se salva pe el însu?i, cât a atrage cu sine realitatea socială, „cu care este identic”, către o ascensiune cu perspective infinite. Citez frumoasa frază de încheiere a profesorului, cu tulburătorul ei răsunet goethean: „Drama individului vremelnic, cu alte cuvinte, este intim ?i indisolubil legată de epopeea eternă a universului social”.

Următoarele două texte din acest prim grupaj: Diversificarea tipologică a cercetărilor asupra comunităților rurale de Mihail M. Cernea ?i L’Ecole sociologique de Bucarest: fondements, réception, héritage de Frank Alvarez-Pereyre, au mai ales un caracter de abordare istorică privind evoluția ?colii din Bucure?ti. Articolul lui M. Cernea reia de fapt fragmente dintr-un studiu mai vechi, apărut în 1973 ?i, precizând acest lucru într-un Post-scriptum după 4 decenii, autorul ne readuce sub ochi presiunea unei alte epoci: „Paginile alăturate trebuie citite prin lentila anilor 1972-73, când chiar publicațiile dedicate lui Gusti ?i colaboratorilor erau încorsetate în procedurile ritualiste ?i deformante impuse de ceea ce se pretindea a fi „teoria valorificării mo?tenirii culturale a trecutului”.. Iată-ne din nou confruntați cu generalizările (paradoxal) gelatinoase ale limbii de lemn… Semnalez , în acela?i Post-Scriptum, sublinierea adevăratei dimensiuni a aportului lui Anton Golopenția, a cărui activitate a însemnat mai mult decât o înnoire a demersului lui Gusti, operând de fapt o „ruptură” în paradigma gustiană către sinteză ?i generalizare teoretică. În fine, studiul semnat de Theodora-Eliza Văcărescu: Colaboratoarele înlăturate abordează dintr-un punct de vedere mai specific, acela de gender, prezența ?i contribuția extrem de importantă ?i de valoroasă a femeilor în echipele ?colii de la Bucure?ti, ca ?i ?ansele lor profesionale minime într-o societate dominată de valorile masculinității. Ea examinează în amănunt situația creată de participarea, cot la cot, a femeilor atât în munca pe teren cât ?i în valorizarea ei teoretică, relevând chiar, în multe cazuri, „strategiile de excludere a cercetătoarelor ?i de deturnare a muncii lor”.

 

II. În secțiunea a doua a volumului: Tineret, universitate, ministerul instrucției, cultelor ?i artelor, intrăm într-o zonă de discuții în care intervine dialogul intercultural/internațional, dar ?i confruntarea explicită cu epoca postbelică. De asemenea peisajul se nuanțează, capătă ni?te tu?e ?i ni?te adâncimi neprevăzute. Astfel, în excelentul său articol Tânăra generație interbelică, Ionuț Butoi structurează o anume psihologie comună a tinerilor intelectuali din anii 30. Pentru Eliade, de exemplu, ei sunt o generație a crizei, a incertitudinii, a căutărilor extreme, „huligani”, cu siguranță radical diferiți de cei dinaintea războiului. ?i pentru Vulcănescu, stările de spirit definitorii pentru acest tineret sunt criza ?i frica de ratare – „nu neapărat în sens social ci ?i identitar (ca imagine de sine). Primul război mondial a dus la sfâr?itul unei lumi care, în orice fel ar fi fost ea, reprezenta o lume a stabilității. În schimb, interbelicul aduce, pe lângă promisiunea României Mari, o lume caracterizată prin instabilitate accentuată pe toate planurile ”. ?i în sfera privată, de exemplu în schimbul epistolar (nedestinat publicării) dintre Anton Golopenția ?i viitoarea lui soție ?tefania Cristescu, autorul articolului detectează acela?i sentiment de nesiguranță, dus până la angoasă existențială (titlul romanului lui Sartre: La Nausée, apărut în 1938, pune o ?tampilă pe această perioadă care se încheie cu izbucnirea războiului în Europa). 

Pe de altă parte, în ceea ce prive?te schimburile internaționale, Zoltán Rostás, în studiul: Sociologia gustiană văzută de la Budapesta, după ce analizează pe larg colaborarea fructuoasă dintre tinerii sociologi români ?i maghiari din epoca interbelică, constată brusca deteriorare ?i chiar anulare a acestei colaborări după 1949 prin introducerea regimului comunist: „Relațiile fire?ti refăcute după război sunt anihilate prin distrugerea sociologiei ?i marginalizarea, întemnițarea, asasinarea promotorilor ei din ambele țări.”

Am lăsat la urmă penultima intervenție: Istorie ?i înțelepciune dar ?i ironie ?i naivitate a lui Solomon Marcus. Ea aduce un ton mai colocvial în dezbatere, fiind aproape un „dialog în direct” între două epoci ?i dându-ne uneori măsura orbirilor noastre. Citând, din Anuarul studenților în ?tiințe pe anul 1913-1914, cuvintele unui profesor universitar care î?i felicita discipolii în pragul unei ere noi, de lini?te, autorul comentează sec: „Era nouă a venit sub forma primului război mondial.” Cu un gest malițios ?i teribil, profesorul Marcus ne împinge în tunelul timpului cu 80 de ani în urmă, ne a?ază la aceea?i masă cu un tânăr sociolog de atunci ?i ne pune sub ochi chestionarul cu 105 întrebări adresat în 1930 de Seminarul de Sociologie, Etică ?i Politică al Universității din Bucure?ti studenților săi. În bine ?i în rău, analiza acestui document ne face sensibili la distanța care ne separă de acei ani, de la civilizația corporală elementară până la instrumentarul de investigare ?i comunicare, ?i până la gradul de dezvoltare al con?tiinței sociale. Două din întrebări mai ales, de la cele două extremități, ne revelă pa?ii parcur?i: întrebarea 64 – „La ce intervale de timp faceți băi ?” ?i întrebarea 104 – „Sunteți pentru acordarea drepturilor politice la femei? De ce? (Dezvoltați).” Este curioasă însă absența din chestionar a unor referiri la situația în lume ?i în istorie. ?i profesorul sugerează câteva întrebări suplimentare care mi se pare pertinente adresate ?i tinerilor de astăzi: ”Cum se situează în raport cu istoria românească ?i cu istoria în general. Ce anume valorifică ei în primul rând din lecția trecutului, ce personalități ?i ce opere sunt pentru ei repere în viață? La fel situarea în lume. O raportare la contextul european, la cel occidental ?i la cel planetar… Ce nelini?ti au în această privință, cum văd ei o Românie […] confruntată cu probleme complexe.”. 

 

III. Secțiunea a treia : Cercetări monografice, debutează cu un articol al lui Ionuț Butoi: În căutarea satului necunoscut. Monografi?tii lui Gusti ?i sociologia satului românesc. Ca ?i în primul studiu din volumul de față despre tineretul interbelic, autorul vine cu o binevenită aprofundare a problematicii, de data asta în legătură cu „satul ca stereotip”. Într-o critică acerbă, el repro?ează intelectualilor ?i politicienilor din epocă ignoranța față de realitățile sociale de profunzime ale mediului rural. Acestora le opune „realismul sociologic”al ?colii gustiene care, prin membrii ei (sunt invocați aici ?i discutați pe larg, alături de Dimitrie Gusti, H.H. Stahl, Anton Golopenția ?i Mircea Vulcănescu) „a adus substanță dezbaterii”, perspectiva lor fiind „una de adâncime”, făcând trimiteri „la conținutul vieții sociale ?i economice a satului precum ?i la traseele sale istorice, ignorate sau considerate irelevante de elitele academice ?i guvernante”. 

Studiul Florentinei ?one: Francisc Rainer. Campaniile monografice de la Nerej, Fundul Moldovei ?i Drăgu? abordează dintr-un alt unghi „efectul Gusti” ?i funcția de catalizator al ?colii sociologice asupra unor domenii vecine, ca acela al sănătății publice. Între 1925-1939 echipele Gusti au acționat ?i în direcția examinării stării de sănătate a satului românesc ?i, ulterior, în direcția ameliorării ei. Pentru organizarea sistematică a studierii cadrului biologic al satelor, Gusti a recurs la Francisc Rainer, profesor de anatomie mai întâi la Facultatea de Medicină de la Ia?i apoi de la Bucure?ti. Considerat creator al antropologiei române?ti, Rainer a introdus de la început o dimensiune nouă în cadrul activităților desfă?urate pe teren de echipele ?colii gustiene, având ca obiectiv pe de o parte studiul caracterelor antropologice ale sătenilor, pe de alta îmbunătățirea sănătății lor prin consult ?i tratament. Această totală implicare profesională coincidea ?i cu principiul interdisciplinarității: satul trebuia să fie abordat din toate punctele de vedere de către speciali?ti din diverse domenii. Astfel Rainer ?i-a alcătuit echipa sa de cercetare din cadrul personalului Institutului de Anatomie ?i Embriologie al Facultății de Medicină din Bucure?ti. Prin introducerea fotografiilor antropologice, prin reacțiile de identificare a grupelor sanguine ?i prin prezentarea rezultatelor cu ajutorul unor simboluri grafice care, decodate, ofereau informații despre caracterele antropologice, Rainer este considerat un inovator. Cercetările lui pe teren în cele trei sate: Nerej (Vrancea, 1927), Fundul Moldovei (Bucovina, 1928) ?i Drăgu? (Făgăra?, 1932) sunt ?i printre primele monografii antropologice săte?ti din ?tiința mondială. Volumul lui Francisc Rainer: Enquêtes anthropologiques dans trois villages roumains des Carpathes (1937) a fost de altfel argumentul principal pentru ca România să fie organizatoarea celui de-al XVII-lea Congres Internațional de antropologie ?i arheologie preistorică, la Bucure?ti, în 1937.

În anii 20/30 ai secolului trecut, aparatul fotografic, în felurite variante, mai simple sau mai sofisticate, pentru familii sau pentru profesioni?ti, devine un accesoriu de uz comun în toate straturile societății. Evident, pentru oricare cercetător pe teren, în orice domeniu, el devine un instrument auxiliar indispensabil. Sociologului îi oferă posibilitatea de a fixa rapid ?i exact ?i de a colecta, în serii reproductibile, figurile, evenimentele ?i scenografia unor întâlniri umane programate, în cadrul unor anchete de amploare. Despre acest aspect al practicii sociologice dezvoltate de profesorul Gusti ?i de colaboratorii lui se ocupă articolul (Auto)portrete fotografice al Ralucăi Mu?at. ?coala de la Bucure?ti a produs, în cadrul activității sale, o „impresionantă arhivă de imagine”. Fotografia avea un rol multiplu, fiind totodată o tehnică de documentare, un mijloc de comunicare cu publicul ?i, pentru fotografi de talia unui Iosif Berman sau Aurel Bauh, o „formă de reprezentare artistică a lumii satului.” Operând în interiorul acestui vast material, autoarea distinge trei seturi de imagini. Primul aparține expedițiilor monografice din perioada 1925-1931 ?i prezintă diferite procedee de înregistrare a realității imediate a satului românesc, în unele din ele apărând ?i aparatul de fotografiat ca un co-personaj în acțiune, construind „un fel de autoportrete ale fotografiei sociologice.” Al doilea set este rezultatul muncii echipierilor din a doua jumătate a anilor 30, diferite atât prin estetica cât ?i prin modul de abordare a subiecților. În fine, ultimul set reune?te fotografiile lui Aurel Bauh, „artist de excepție”, colaborator al echipelor de cercetare conduse de Anton Golopenția ?i Mihai Pop ( în satele Dâmbovnic ?i Hudac). Între anii 20 ?i sfâr?itul anilor 30, fotografia sociologică a trecut de la un „realism pitoresc” la un „realism angajat”, în care comentariul social se manifesta mult mai răspicat. Această transformare reflecta o evoluție a demersului sociologic în noi direcții, cu noi accente.

 

IV. De o aceea?i deplasare a accentului de la sociologia cogitans la sociologia militans a ?colii lui Gusti se ocupă, în secțiunea a patra: Echipe regale studențe?ti. Serviciu social, ?i ultimul studiu din acest volum, acela al lui Dumitru Sandu: „Ridicarea satului” prin el însu?i. Ideologii ?i practici în interbelicul românesc. El se referă în special la acțiunile desfă?urate de echipele de studenți ?i tineret în cadrul Fundației Culturale Regale, din 1934 până în 1937/1938. Perioadă experimentală, de căutare a unor soluții de organizare ?i intervenție socială, culminând cu o tentativă de instituționalizare la nivel național prin promulgarea (de către regele Carol al II-lea) a Legii serviciului social în 1938. Această încercare de angajare obligatorie, „în stil cazon”, comentează autorul, a echipelor de cercetare în munca la sate nu durează decât un an, fiind suprimată în 1939. (La această decizie contribuiseră ?i infiltrațiile, în cadrul acestor echipe, a unor curente radicale de dreapta ?i de stânga, gardiste sau comuniste). Amplul studiu al lui Dumitru Sandu este o analiză minuțioasă ?i nuanțată a acestei etape finale contradictorii a echipelor gustiene, cu aspectele ei pozitive sau umbrite de incertitudini, cu realizările ?i e?ecurile ei: „Sperăm ca prin recontextualizare să înțelegem mai exact raportul dintre ideologie ?i practică pentru diferiți actori ai mi?cării sociale susținute prin echipele studențe?ti sau ale Serviciului Social. Fundamentală, însă, este reconstituirea modelului de dezvoltare comunitară generat de Fundația Culturală Regală în perioada experimentală 1934-1937/1938”. Unul din aspectele practice esențiale ale acestei dezvoltări, o formulă concretă de organizare, a fost căminul cultural. Nu e vorba aici de clădirea publică locală, ci de o instituție socială: o reuniune a tuturor oamenilor de bine dintr-o comună într-un fel de comitet care să se ocupe de interesele întregului sat (ceea ce mai târziu se va numi „actor colectiv de dezvoltare comunitară”). La peste 70 de ani de la încheierea forțată a acestei mi?cări sociale, conchide autorul, ar fi de cercetat sistematic „ce a mai rămas din infrastructura ?i memoria colectivă a celor peste 100 de sate în care au ajuns echipele Fundației Regale”.

Câteva reflecții finale

Dacă a? pune un moto la acest capitol, a? lua următorul text al lui H.H. Stahl: „Satul este un câmp de muncă. Dar satul este ?i un loc de învățătură. Cu urechi care ?tiu să audă, să ascultăm satul. Lăsați ?anțurile, gropile de nutreț, consultațiile, ?colile ?i ascultați. Satul de obicei este mut. Dar dacă ?tii să-l asculți, vorbe?te. ?i el cere, a?a cum ?tie, să nu îl trădezi”.

În anii 1971-1973 am avut ?ansa de a fi cooptată în echipa pluridisciplinară a Institutului de Etnografie ?i Folclor din Bucure?ti, sub conducerea unui fost discipol apropiat al lui Gusti, profesorul Mihai Pop. Lucram pe atunci ca cercetător la Institutul de Istoria Artei al Academiei R.S.R, în sectorul de Istoria teatrului. Am participat astfel la trei deplasări pe teren în Maramure?, în iarnă (pentru obiceiurile ?i jocurile cu mă?ti de Crăciun ?i Anul Nou) ?i în primăvară ( pentru anumite ritualuri de sezon, de exemplu Tânjeaua). De?i relativ de scurtă durată, experiența acestei întâlniri cu Maramure?ul a avut pentru mine funcția unei revelații, care nu s-a dezmințit până în ziua de azi. Atmosfera de lucru din echipă, bunăvoința afectuoasă ?i simplitatea colegilor mei (printre ei, neuitata Irina ?afarica-Nicolau) care, cu competență ?i răbdare, m-au inițiat în secretele acestui dialog intercultural, pentru mine au însemnat o deschidere spre un alt univers. De asemenea contactul cu sătenii, din Breb, Sârbi sau Cavnic, la care mă duceam să asist la repetițiile Viflaimului, sau să-i întreb despre vreun detaliu de costum, de gestică, de mi?care în spațiu ori de recitare a textului, sau cu gazdele la care eram încartiruită, dormind în odaia de oaspeți printre perne brodate, cergi, scoarțe ?i icoane pe sticlă.

Lectura volumului despre ?coala sociologică din Bucure?ti a însemnat însă pentru mine nu numai un profit ?i o delectare intelectuală, dar ?i descoperirea că, fără s-o ?tiu, mergând pe teren la sat în acei ani 70, mă înscriam într-un proiect mult mai mare, într-un desen mult mai vast, pornit încă din anii 20. Aparent nimicit după 1949, el nu putuse fi anihilat cu totul ?i, la început subteran, apoi revenind într-o semi-legalitate la suprafață, avea în cele din urmă să supraviețuiască regimului care se străduise să-l distrugă. ?i am mai înțeles ?i că noi, cei din echipa „domnului profesor Pop”, atunci când descălecam în Maramure?, eram întâmpinați cu bunăvoință, respect ?i încredere în virtutea unei tradiții, fiind scăldați în aura predecesorilor gustieni…

Răsfoiesc încă o dată volumul de articole magistral gândit ?i construit de Sanda Golopenția, cu grija constantă de a păstra tensiunea dintre diferitele „luări de cuvânt”, într-o dinamică ascendentă. Lectura lui rămâne permanent pasionantă, deschizând noi poteci ?i noi perspective de interpretare, în care precizia ?i acurateța ?tiințifică se îmbină cu trăirea umanistă. Desigur, satul românesc interbelic a fost cu indescriptibilă brutalitate distrus după 1949, colectivizarea, arestările, omorurile, bătăile, deportările masive tinzând să ducă la totala lui anulare, materială, fizică ?i morală. El apucase însă să fie măsurat, cântărit ?i înregistrat de neobositele echipe ale lui Gusti, cu harta ?i cu teritoriul, ca un dublu prețios destinat Istoriei. 

 

Amsterdam, iulie 2013