SUTAŞUL

-De unde ştii tu că am venit în numele Fiului?

-Am fost acolo, Marcus, te-am auzit: „Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!”. Aşa ai spus. Şi, Doamne, parcă erai în transă! Şi ce voce! Băteau tobele toți toboşarii din regimentul tău: aşa îți răsuna glasul. Cineva, lângă mine, mi-a şoptit la ureche, să nu audă vreun soldat de-al tău: „Lazăre, tu auzi cum rage dracu’ în vocea sutaşului?” Era un ovrei mai sărac cu duhul, cum erau toți cei de sub Cruce de altfel. Iartă-i. Şi iartă-mă că ți-i pârăsc.

-Şi tu?

-Şi eu, ce?

-Mai bogat cu duhul?

-Marcus, ieri ai trecut cu plugul peste ruinele Templului şi ai dat cu sare peste brazde. Ce vrei să ştii despre vremurile acelea? Ce au ele cu tine?

-Ieri, da…

Marcus nu-şi găsea vorbele.

-Lazăre, voi credeți în vise?

-Nu prea, Marcus!

-Nici în cele în care vă apare Crucificatul?

-Nouă ne apar în vise  strămoşii, nu apar cei vii de lângă noi. Cel Crucificat e viu, n-ai aflat?

-Lazăre, e adevărat că eşti inițiat?

-Tu ai zis-o!

-Da, sau nu? Ştii că la voi nu mai e valabil jurământul tăcerii. Da, sau nu?

-Da. La ce-ți foloseşte să ştii asta?

-Îmi foloseşte: pot avea încredere în tine. Spune-mi: omul acela a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu?

-Marcus, la voi fiul lui Dumnezeu e împăratul. Ce trădare pui la cale?

-Nu ştiu dacă e trădare sau nu. Poate e. Ce înseamnă la voi Fiul?

-Nu inițiații trebuie să-ți răspună. Ai nevoie de cineva care să-ți traducă cerescul în pământesc, nu ebraica în latină.

-Tu nu poți?

-Marcus, Marcus… ce vrei?

-Vreau să ştiu cine a fost Acela.

-De ce?

-Îmi apare în vis.

-De când?

-De 37 de ani.

Lazăr începu să simtă ceva luminos în sufletul lui Marcus. Empatiza puternic cu energiile lui spirituale. Vedea confuzia care domnea în capul lui.

-Cât timp ai la dispoziție, Marcus?

-Cât trebuie.

-Şi dacă vor fi necesari ani?

-Ani voi aştepta!

-Şi regimentul tău?

-Sunt veteran. Am ieşit la pensie. Mă rog, mâine îmi semnează Titus ordinul de lăsare la vatră.

-Şi?

-Şi vreau să-mi cumpăr o fermă în Bethania.

-În Bethania? De ce?

-Pentru că eşti tu mai cu moț. N-ai spus că eşti inițiat? D’aia!

-Bine, Marcus. Până te faci tu fermier, te aştept în casa mea de câte ori ai chef să mă vizitezi.

-Acum nu sunt în casa ta?

-Ba da.

-Atunci ce-ți lipseşte ca să-mi spui ce vreau să-mi spui?

-Timpul… traducerea… nu ştiu ce.

-Lazăre, hai să ne haidem…

-Marcus, voi aveți o multitudine de zei… cum să-l traduc eu pe Unul din mulți?

-Lasă, lasă… Asta nu e o problemă… am avut profesori buni care ne-au învățat că şi la greci, nu numai la voi, cu cât mergi mai mult în trecut dai de un zeu care e tatăl tuturor… sau mama…

-Dar la noi, la evrei, tatăl are doar un fiu şi asta nici nu o recunosc toți evreii, pentru cei mai mulți Messia, când va veni, va fi Rege, dar nu ca fiu al Domnului va fi Rege. Puțini au înțeles psalmul acela în care David şi-l imaginează profetic pe Messia, urmaşul său, şi se adresează aşa: „Doamne…”. Înțelegi? Un tată îi spune fiului său „Doamne”! Aici e toată înțelepciunea.

-Tradu-mi.

-Relația este tată-fiu în care şi fiul este Rege şi tatăl este Rege, fără supărare, fără complot, fără crimă. Nu se poate la noi, la oameni, dar se poate la Dumnezeu.

-Cum?

-Marcus, ce înțelegi prin Dumnezeu?

-Creatorul lumilor şi al zeilor. Invers: al zeilor şi al lumilor…

-Ei bine, dacă ar fi creator printr-un fel de hocus-pocus, acel hocus-pocus, la El, nu e o plesnitură din deşte, ci e o ființă. Hocus-pocus, ființă fiind, noi îi zicem Fiul.

-Aha. Şi acolo, pe Cruce? 

Lazăr credea că acestei întrebări nu i se poate răspunde din afara unui suflet, că fiecare suflet îşi e dator un răspuns. Găsit sau nu, acel răspuns n-avea cum să fie aflat aşa, ca la şcoală, printr-un învățător.

Nu ştia ce să spună. Tăcea. Făcea figura unui impostor.

-Stai puțin… Lazăre, Lazăre… De ce mă minți? Ziceai că ai stat sub Cruce acum 37 de ani? Sau în mulțime?

-Sub Cruce. Alături de Maria.

-Încredere… ce încredere să am eu în tine când tu minți în halul ăsta? Acela de sub Cruce a fost Ioan al lui Zevedeu, toată lumea cu care am vorbit îşi aminteşte aşa, fără excepție.

-Da, Ioan al lui Zevedeu a fost Acela…

-Atunci? De ce scorneala că ai fi fost tu?

-Ehei, ehei, pui de zei…Marcus, va trebui să asculți cu multă atenție şi să mă întrerupi numai cu întrebări demne de un om cu rațiune, altminteri, dacă vei pune întrebări naive, povestea mea va fi pentru tine ca un basm pentru un copil… dar va trebui să fii atent cu inima mai mult decât cu rațiunea… Începem?

-Desigur.

-Ei bine, a fost odată când n-a fost nimic. Apoi, într-un punct cât o sferă, nu ştiu cât de mare sau de mică, a apărut ceva: un fel de căldură sufletească. În sfera aceea de căldură era exteriorizată voința unor zei foarte sus-puşi. Acolo, în căldura aceea, cu timpul, s-au format nişte sfere mai mici de căldură. Nu erau chiar sfere. Imaginează-ți că aveau circumferința neregulată , zig-zagată să zicem. Acele circumferințe de stele mai mici erau stabile, ceea ce vrea să spună că acele zig-zaguri vălureau în fel şi chip dar nu se rupeau, nu-şi pierdeau continuitatea. Acele sfere neregulate de căldură aveau pe dinlăuntrul lor curente de foc. Harta acelor curente ți-o poți imagina după modelul circulației sângelui în tine. Ei bine, acele sfere neregulate de căldură ce erau? Imaginează-ți că ele erau primii strămoşi ai acestui corp fizic în care locuim acum.

Au trecut „zilele” – e un fel de a spune, căci nu exista un soare fizic după care să numărăm zilele. Căldura sferei celei mari s-a extins într-o sferă şi mai mare şi s-a mai răcit. Era, acum, ca un soare pur sufletesc, dar cu o ambianță mai mult gazoasă decât focoasă. Grecii i-au spus „aer”. Sferele mai mici, corpurile acelea de căldură care erau atunci trupurile noastre, s-au umplut cu aer şi ele. Curenții din interiorul lor erau şi acum fluxuri mai calde decât aerul din jurul lor.

Marcus, tu ai văzut vreodată o picătură de apă împrăştiindu-se în două picături? Ei bine, „picătura” cea mare de aer s-a rupt în două picături: o parte de aer mai cald şi o parte de aer mai rece. Partea mai caldă era la fel de caldă precum este, acum, Soarele de pe cer. Cea mai rece era la fel de rece precum este acum Pământul mai spre miezul lui. Era, adică, destul de caldă şi ea. În ambianța sferei mai reci au rămas corpurile noastre. Alte corpuri, ale zeilor, s-au dus cu sfera mai caldă şi au format ceea ce este acum Soarele. De acolo, din acel vechi Soare, corpurile noastre, deja răcite şi mai mult, au primit un nou înveliş de căldură, care a îmbrăcat zig-zagul nostru. Azi i se zice corp eteric. E un fel de a numi acele „haine” trimise din Soare. „Hainele” acelea erau vii, erau viață: cuprindeau în căldura lor sufletească mult mai multă mişcare decât fusese în căldura din prima „zi”. Iar au trecut „zilele” şi aerul mai rece din ambianța corpurilor noastre, îmbrăcate acum cu căldură vie, eterică, s-a făcut şi mai rece, şi mai dens. Era deja apos.

Sfera noastră era tot mai apoasă. Corpurile noastre apoase ar fi rămas în grija zeilor de pe vechiul Soare dacă „picătura” de apă care era, acum, lumea noastră nu s-ar fi rupt în două: o picătură mai rece şi una mai caldă. Cea rece s-a dus în locul unde vedem acum Luna iar cea mai caldă a rămas aici, ca să devină viitorul loc numit Pământ. Cea rece primea viață, în continuare, de la Soare şi o dădea mai departe (o reflecta) spre noi. De unde, până acum, viața din Soare era una şi aceeaşi, şi bărbat şi femeie, acum, după despărțirea Lunii de Pământ, ea venea spre noi în două curente: unul bărbătesc, unul femeiesc.

Au trecut „zilele”, iarăşi. Apa s-a răcit şi mai mult şi a cristalizat (ştii cum e gheața, nu?). Corpurile noastre erau, acum, cristaline, un fel de gheață vie, caldă, mult mai caldă decât gheața apei noastre pe pământ. Ei bine, acele corpuri au primit haine noi, trimise de pe Lună. Era o viață nouă, mai plină de conştiență. Luna ne-a îmbrăcat într-un fel de viață a viselor. Vedeam imagini din interiorul acelei vieți. Acelor imagini le-am spus zei. Erau cu adevărat zei, pentru că pe Lună se duseseră să lucreze ființe care aveau misiunea de a duce mai departe evoluția noastră. Ființele acelea aveau de stabilizat gheața vie din noi în fel de fel de organe de simț, şi altele: respirația, de pildă. Căci puteam deja lua aer din ambianță şi să-l prelucrăm în corpurile noastre cristalin-apoase.

Au tecut „zilele”, iarăşi. Şi corpurile noastre de apă au prins a lua în structura lor formațiuni cristalizate şi mai dense decât eram cristalizați noi. Pentru că, după respirație, am prins a învăța să ne hrănim cu cele mai dense formațiuni din afara noastră. Corpurile noastre deveneau de pământ. Aveam, prin urmare, acum, corpuri cât de cât fizice, aveam corpul vieții din vechiul Soare şi aveam corpul unui fel de sentiment al vieții primit de la Lună. Zeii mai aveau ceva să ne dea: un fel de sentiment al apartenenței noastre la ceva mai înalt decât corporalitatea, la ceva de natura lor, a zeilor. În cărțile noastre sfinte i-am spus spiritul vieții. Voi l-ați tradus prin expresia „suflare de viață”. Incorect.

Căci suflare de viață aveam deja din vremea când am început să respirăm aerul din jurul corpurilor noastre tot mai apoase.

Ce nu aveam era conştiența originii noastre în spirit, căci căldura aceea primordială venea din jertfa voinței spirituale a unor mari ființe şi tot ce-a urmat a fost condus, de sus, de alte ființe zeieşti.

-Lazăr, nu e politeism în povestirea ta?

-Este, în aparență. Dar vom discuta altă dată despre această aparență. Acum, te rog să vezi ce înseamnă că, în cele din urmă, am primit ceva cu care să putem identifica spiritul din spatele materiei. Acel ceva a fost Eul. Dar Eului i-a fost dat şi un destin. La început, ființele spirituale se revelau în Eul nostru din afara lui: îl vizitau în imagini. Apoi, am prins tot mai multă materialitate în corp şi acele imagini s-au întunecat tot mai mult. Cărțile noastre numesc acest eveniment „căderea din Rai”. Evenimentul a fost pus pe seama unor ființe răuvoitoare, nişte zei care n-ar vrea binele omului. Este o învățătură pentru cei neînvățați. Cei care au învățat, mai apoi, în templele de misterii, să vadă, din nou, înaltele ființe spirituale din cer, dar asta în afara trupurilor lor mai dens-materiale, căci asta este inițierea, o tehnică de ieşire a Eului din trup, alta decât cea naturală, prin somn, ei bine aceia, inițiații, ştiau că zeii cei răuvoitori erau puşi în destinul Eului de zeii cei binevoitori, pentru ca într-o bună zi, cândva, Eul să nu mai fie nevoit să iasă din trup ca să vadă cele spirituale, ci să le vadă chiar trup, şi anume nu prin coborârea celor spirituale în jos, ci prin urcarea Eului la cele sus-puse. Cum? – vei vrea să te întrebi.

-Uite că n-am îndrăznit.

-Iată cum: Eului îi este dat să trezească spiritul din sentimentul vieții, apoi să trezească spiritul din etericul viului, iar la urmă să trezească spiritul din corporalitatea însăşi. În urmă cu câteva mii de ani, Eul a reuşit deja să trezească în noi, din sentimentul vieții, o stare sufletească nouă. Era un fel de suflet al simțurilor. Apoi, în zilele noastre, a trezit un fel de suflet al rațiunii şi al sentimentelor aşa-zis nobile (virtuțile). Curând, peste o mie de ani, va trezi un suflet nou, unul care ne va ajuta să înțelegem diferența dintre conştiență şi conştiință. Căci numai prin sufletul conştienței vom putea să identificăm din nou, dar în trup, nu în afara lui, originile noastre spirituale. Şi numai prin sufletul conştienței vom deveni liberi față de zei, adică vom deveni noi înşine zei supuşi doar legilor divine. Sufletul conştienței va transforma sentimentul vieții într-un nou organ de simț, unul pe deplin spiritualizat şi conştient de sine. Să-i spunem Sine Spirituală. Apoi, peste mii de ani, etericul vieții ca atare se va conştientiza în noi şi vom avea corpul eteric transformat în Spiritul vieții, conştiența de sine pe deplin spiritualizată a solarității noastre. După alte mii de ani, corporalitatea noastră fizică, prin lucrările Eului, se va trezi la conştiența de sine. Atunci vom avea următoarele mădulare: Sine Spirituală, Spirit al Vieții, Umanitate-Spirit, Eu. Atunci ceea ce este astăzi sentimentul de sine al vieții din noi va fi conştiență, ceea ce este viața însăşi din noi va fi conştiență, ceea ce este trupescul material din noi va fi conştiență şi vom merge în moarte fără să întrerupem nici una din aceste forme de conştiență. Va mai aceea Moartea? Nu. Aceea va fi Învierea. Între moarte şi o nouă naştere vom fi îngeri, iar între naştere şi moarte vom fi oameni-spirit. Înțelegi? 

-Cum să înțeleg că tu ştii aceste secrete? Inițierea?

-Bine, să-ți spun altă poveste. Acum 37 de ani l-am căutat pe Iisus din Nazareth. Eram un tânăr bogat, dar nu ştiam cum să respect cerințele din cărțile noastre sfinte. Iisus mi-a spus că adevărata bogăție nu e de aflat în cele materiale, ci în cele spirituale. Mi-a spus, de asemenea, că sufletul meu superior, Eul, a fost încarnat prima oară în Cain, adică la prima sa coborâre în trup, Eul meu, care este o scânteie din Eul său, a locuit în Cain şi l-a ucis pe Abel. Mi-a spus, de asemenea, că Eul lui Abel este, acum, în sora mea Maria Magdalena. „Ce ar trebui să fac?” – l-am întrebat. „Lasă să se reveleze prin tine dreptatea lui Dumnezeu” – mi-a zis. „Adică?” – am întrebat. „Să-ți pui karma în ordine şi apoi să fii liber-jertfitor, să jertfeşti ce vrei să jertfeşti, dar ştiind ce vei jertfi şi de ce: Eul, corpul astral, corpul eteric sau corpul fizic”.

N-am înțeles nimic. L-am căutat din nou şi din nou. Când a fost decapitat Ioan, mi-a zis: „Acum s-a împlinit destinul tău, vei putea să-ți pui karma în ordine şi vei jertfi ceea ce vei crede de cuvință să jertfeşti”. „Adică?”. „Vrei să te întâlneşti cu Eul lui Ioan?”. „Da!” – am spus. Ne-am dus în casa mea din Bethania, mi-a dat de băut o licoare, am stat trei zile ca şi mort şi l-am întâlnit pe Ioan undeva, în ambianța eterică a Pământului. Ioan m-a rugat să-i permit să vină cu Sinea sa  spirituală să locuiască în Eul meu, ca să poată, astfel, să-i țină în grija sa, în continuare, pe foştii săi discipoli, acum ucenici ai lui Iisus. Mi-a spus  că sentimentul vieții din foştii săi ucenici va recunoaşte Sinea sa spirituală în ființa mea şi mă vor urma, dacă eu însumi am să-l urmez pe Iisus.

Când, după trei zile, m-am întors printre ai mei, dialogul meu cu Ioan n-a mai putut fi reluat aşa, de la eu la tu, era deja un dialog de la eu la eu. Am continuat, însă, ca de la eu la tu, dialogul meu cu Iisus. Mi-a spus, mie, lui Ioan-Lazăr, că, acum, ar trebui să-mi amintec de acel Iisus din Nazareth pe care l-am cunoscut înainte ca Iisus să se ducă la Iordan, la Ioan, să fie botezat. Mi-a spus că în Eul acelui Iisus sălăşuise un Eu foarte înțelept, al unui mare inițiat din vremea de după Potop: Zarathustra. Mi-a spus să-mi aduc aminte cât mai profund, cu empatie maximă, de acel Iisus. „Nu eşti tu Acela?” – l-am întrebat. „Nu” – mi-a spus. „La fel cum tu nu mai eşti Lazăr, ci Ioan, nici eu nu mai sunt acel Iisus”.

Nu reuşeam să-l „văd” pe Zarathustra  acela, când mă gândeam la Iisus. Dar într-o zi, nu ştiu cum, am „văzut” că tot sentimentul vieții din mine începe să strălucească, să scânteieze cu o lumină ca a Lunii. Atunci m-am dus din nou la Iisus. „Nu te teme” – mi-a zis. „Acum corpul tău eteric a fost înlocuit de spiritul vieții care locuia în acel Iisus din Nazareth. Acum eşti Ioan-Zarathustra. Acum vei putea să te ridici şi mai sus şi să-ți înlocuieşti spiritul corpului cu umanitatea-spirit care a locuit în cel dintâi liber-cugetător, cel care a reuşit să transforme toată înțelepciunea misterială în gândire liberă şi în gândire asupra gândirii. Acela a fost un grec: Aristotel. Acum Eul său locuieşte în sfera Soarelui. Al lui Zarathustra, care se eliberase din trupul lui Iisus în urmă cu trei ani, locuia în sfera Lunii. Nu urcase la Soare. În „zilele” de după moarte, corpul eteric al lui Zarathustra este doar spirit, spirit al vieții, corpul fizic al lui Aristotel este doar spirit, umanitate-spirit. După ce te vei îmbrăca în mădulare spiritualizate, vei sta în fața mea ca o coloană care urcă de la Pământ până la Cer şi coboară de la Cer până la Pământ: Eul lui Lazăr, Sinea spirituală din Ioan, Spiritul Vieții din Zarathustra şi Omul-spirit din Aristotel. Vei fi o coloană de ființe spirituale: om-înger-arhanghel-arhai. Iar mama mea, Maria, care a fost mama ta pe când erai Zarathustra în acel Iisus, va putea, prin coloana care eşti, să primească de la Înțelepciunea divină potirul în care se va revărsa, curând, Sfântul Duh. Tu îl vei primi, prin Maria, chiar acolo, sub Cruce”.”Ce cruce?” – am întrebat. „Vei înțelege după ce te vei îmbrăca în umanitatea-spirit ce va coborî de la Aristotel”.

N-au trecut multe zile şi am aflat că, din pricina inițierii mele nesecretizate, Iisus a fost luat de arhierei şi dus la judecată. Atunci am înțeles, fulgerător, că inițierea mea făcea parte din planul Lui şi că El era Fiul lui Dumnezeu, Messia. Am înțeles că Învierea de la capătul acestui eon avea nevoie de Învierea Lui ca pârgă în acest veac. Şi am înțeles că, fără Învierea Lui, Pământul ar fi dat oameni cu inimi împietrite, tot mai despiritualizate, cum fusesem şi eu. Am înțeles ce drum jertfelnic a făcut El, din Treime în interiorul propriei Sale creații, până în cel mai de jos mădular al Creației, în trupul omenesc. Şi am înțeles că, de acum înainte, mădularul cel mai de jos în care va fi de găsit are să fie ambianța eterică a Pământului, iar Pământul, grație sângelui său graalic, va fi transformat, la capătul eonului, într-un Soare, că Soarele şi Pământul vor fi atunci cel mai de jos mădular al său.

-Bun, şi cum ai stat tu sub cruce?

-Nu Lazăr, ci Ioan-Zarathustra a stat, care adumbrea, în acel moment, Eul lui Ioan al lui Zevedeu.

-Şi, acum, eu cu cine stau de vorbă?

-Cu Ioan care va scrie Evanghelia şi Apocalipsa.

-Ce sunt acestea?

-Cărți. Cărți fără de care, Marcus, suflete neliniştite, ca al tău, nu vor putea afla cine este Fiul lui Dumnezeu în Cer şi pe Pământ. Şi de ce a trebuit să vină chiar El în trup omenesc: ca să pună sămânță de viață în miezul întunecat al morții şi să înceapă transformarea Răului în Bine. Acele cărți vor pune sămânța din care va creşte, cândva, Pomul cunoaşterii Binelui şi Răului în aşa fel încât să putem înțelege de ce căderea din Rai nu mai poate fi întoarsă în înălțare la Cer fără propria Lui Întrupare, Înviere şi Înălțare. Coborârea noastră în materialitate va fi întoarsă spre spiritualitate numai prin sporirea conştienței că Eul nostru este chip al Eului Său, care este Cuvântul de la început, Fiul.

-Ce este răul?

-Păcatul.

-Şi păcatul ce este?

-Cea mai mare inițiere posibilă. Căderea corpului în materie (de unde vin toate relele) a fost dată ca inițiere cosmică. Nu trei zile vom fi stat în starea de moarte a păcatului, ci ere: jumătate din era de dinainte de Atlantida, toată era Atlantidei, jumătate din era noastră de după Potop. Ne vom afla, peste câteva mii de ani, cândva, la sfârşitul zodiei Peştilor, la capătul celei de-a cincea epoci culturale de după Potop. Atunci, cel mai înalt mădular sufletesc al nostru, sufletul conştienței, se va transforma, prin muncile Eului conduse de Hristos, în primul mădular spiritual pe deplin conştient de propriul său spirit: Sinea spirituală. Atunci vom şti că ne naştem în Dumnezeu, murim în Hristos şi dobândim învierea în Spiritul Sfânt. Atunci va înflori în noi prima ramură a condiției de zeu. Vom începe, conştient, drumul de la condiția omului păcătos la condiția de înger copil.

-Înger?

-Adică cel mai mic dintre zei, acel fel de a fi în care libertatea interioară şi legea exterioară îşi găsesc o primă formă de armonie.

-O primă formă?

-Da, cea mai înaltă formă de armonie are a fi Iubirea (cu „i” mare!): adică felul de a fi al conştienței de sine din interiorul Treimii. Fiul? Da, acum poți înțelege cine este. Intuiția de sine a iubirii Tatălui. După cum intuiția de sine a iubirii Fiului este Sfântul Duh.