ÎN LUMEA ELEMENTELOR

E sigur că, după ce a asimilat „lecția” celor doi mari poeți, dar şi pe a altora, Rilke, Bacovia, Ion Barbu, Arghezi, Philippide etc., să fi cunoscut bine direcții în poezia şi critica modernă şi contemporană, să se fi lăsat cucerit de tematism: tematismul spațio-temporal al lui Georges Poulet, tematismul privirii al lui Jean Starobinski şi tematismul senzațiilor al lui Jean-Pierre Richard. Sunt indicii clare că Poezie şi profunzime i-a sugerat fenomenele recurente ale vieții sensibile, adâncimii conştiinței, sentimentului ori limbajului, precum şi importanța imaginilor obsesionale şi tribulațiile ființei din care ea, ființa, se deschide simțurilor şi spiritului. Căci în jocul conceptelor tratate cu multă libertate, subiectivitatea melancolică pune tot mai stăruitoare stăpânire. I s-a spus o poezie de tip expresionist, vitalistă şi discretă în acelaşi timp, ispitită de lumea „sensibilă” şi de forțele „arhaice”. Acestea nu exclud intensitatea cerebrală, asigură profunzimea, fiindcă au a face cu un act de cunoaştere, ca la multprețuitul Blaga cel iubitor de „flori şi ochi şi buze şi morminte”. Noua mitologie poetică are ca punct de plecare „abisul contingentului” (Jean-Pierre Richard), adâncimile insondabile din care se decantează elementele concrete şi ajunge la contactul „originar” cu lucrurile, apropierea de natură şi de ființa aurorală.

Spațiul poetic se situează între tensiune şi reculegere, între trezie şi visare, între veghe şi „însomnare” vitală. În cazul lui Grigore Hagiu, tendința începe să se cristalizeze o dată cu volumul Spațiile somnului şi devine „obsesie” mai departe. Într-un poem alcătuit din şase cânturi, există somnul din Nostalgica triadă (1970), discursul avertizează cum se reflectă puterea de integrare în circuitul misterios al materiei, regresiunea către condiția primordială, reculegerea fertilă, golul, tăcerea etc.: „de două ori mai mari în somn / priveliştile se deschid de două ori mai mari în somn / şi lucrurile intră în rotire / de două ori / cu păsările plantele se-ncurcă / de două ori mai mari în somn / planete noi iau animalele în stăpânire / de două ori mai mari în somn / nu mai găsesc morminte pe măsură oamenii / priveliştile adormiră în somnul / acestor lucruri adormite / şi plantele continuară somnul / în animalele încăpătoare / şi oamenii îşi îngropară somnul / şi setea lor de somn se înflorea / pe craniul lor / / de două ori mai mare”. Nichita scrisese deja o odă Către Hypnos. Pentru Trakl, somnul are funcție purificatoare, pentru Blaga şi, în descendența lui, pentru Grigore Hagiu, somnul reprezintă, înainte de orice, mod de participare la viața profundă a universului şi, astfel, de exacerbare a individualității. Dar spre deosebire de Blaga, la Hagiu somnul nu apare ca o  suspendare totală a subiectului, „zăcere” „fără dorințe, fără mustrări, fără căinți / şi fără îndemnuri, numai trup / şi numai lut”, ci înseamnă linişte, reverie, tihnă fecundă, stare de grație. Nu deține  nici semnificație strict metafizică şi spiritualizată, mai curând se apropie de înțelegerea romantică şi suprarealistă a somnului ca o cale spre vis şi posibilitate de cunoaştere sau relevare a realității absolute a lumii şi a eului. În felul său declarativ, poetul propune chiar o „definiție” a somnului: „nu se desprinde-n întregime / niciodată de noi / somnul / transparență diafană / pe talgere de cranii măsurat / fără-nceput / poveste şi prezență” (spațiul somnului). E poezia liniştii, a reveriei senzuale, incantatorii, ca la Eminescu. Nu lipsesc nici florile de tei, nici visul, nici dorul de moarte, cum ar fi în sferele gravide unde asociațiile vag arbitrare creează o atmosferă de somnolentă armonie, uitare,  plutire sub aromele teiului şi sub ritmurile elegiei.

În rest, aceeaşi aspirație de integrare cosmică şi de participare la viața naturii: câmp, mare, munte, pădure. De aceea se poate spune că Grigore Hagiu e mai mult un poet al participării şi mai puțin al retractilității vegetative. Retorica lui caută „monada”, constitutivă materiei şi spiritului, într-un spațiu edenic, inalterabil, identic sieşi: „O tu loc pur / împrejmuire neclintită / te ştim chiar fără să te atingem / la tine ne vom reîntoarce / ne reîntoarcem chiar / pe firu-acestui gând ce te presupune” (monada). Filosofare în lumea elementelor, a somnului în care pulsează toate lucrurile. În altă parte se sugerează că atingerea stării hipnotice echivalează cu presentimentul morții. Tot declarativ: „la treapta altui fior de a fi / cu alte / poate mai veşnice simțuri / nemărginit mai gingaşe / altfel ştiind / cu totul altfel cum se moare” A învăța să mori e artă existențială, iar somnul izomorf morții nu-i decât alt mod de a fi în lumea elementelor.

 

Volumul Miazănoaptea miresmelor vrea să pună în valoare principiul anamnezei, „lungi peregrinări prin teritorii pierdute”, cum spune poetul, care să ofere şansa radiografierii unei biografii esențiale, din copilărie, de la provocarea simțurilor, până la avatarurile conştiinței. Însă cea mai presantă e tentativa de scufundare în concret, de data aceasta captat de olfactiv şi de contemplarea „corolei de minuni a lumii”. Nostalgia olfactivului nu are în vedere mirosurile îmbătătoare ale simboliştilor, ci aromele provocatoare şi, pe de altă parte, efluviile care constituie intimitatea unui microcosmos tot în căutarea rațiunii de a fi. Mirosurile au însuşirea de a dezvolta acuitatea percepției şi a revelației. Miazănoaptea deține ambele sensuri, nordul şi miezul nopții. În prima variantă, nu dimensiunea malefică interesează, dar înțelesul de punct inițial al unei revelații; a doua variantă e în strânsă legătură cu momentul de vârf al somnului şi viselor – timp al gestației şi germinării. A pătrunde în miezul nopții înseamnă a accede la virtualitățile conştiinței, a te situa în nedeterminare. E o sinonimie între regimul nocturn şi cel al cunoaşterii „luciferice”. 

Să mai spunem că Miazănoaptea miresmelor e un poem care caută să desluşească fața ascunsă a lumii, „miezul ei ascuns”, cu formularea poetului. Stării de „însomnorare” îi urmează una de reculegere prin contactul extatic cu lucrurile, să recunoască temeiurile secrete ale vieții şi ale morții. „Tălmăcirile” olfactive dau la iveală un univers multiplu odorific, sugerând bogăția infinită a lumii privită şi din această perspectivă. E o „învălmăşire de mirosuri” care semnalizează opoziții elementare: „damf de lagăr fantomatic”, „năduşitul cosmos de mirosuri”, „aerul acesta viciat”, „aburul înecaților”, „duhnetul morților”, „țara greului miros”, „mirosul dur şi proaspăt”, „craniul potrivit în somn / după mireasma teilor în floare”, „parfumul păduratic” – toate dezvăluiri ale unui univers în febră olfactivă. Pentru a contrabalansa  (că de înlăturat nu se poate) mirosurile fetide există alternativa purificării: „îndeamnă-te cu vechii meşteri iconari / şi cioplitori de pietre funerare / postind în rugăciuni / necunoscând femeia / cu multe zile înainte / muncii lor // mai lasă de la tine / îndură-te / chiar după ziua a şaptea / / şi scribu-ncovoiat / în forma lui de fetus / / hermeneutul palid / îți vor da dreptate // purificat sub raza / visatelor abluții / alege-te şi fii / încă o dată / iluminatul geamăn / întru prevestire / cu craniul potrivit în somn / după mireasma teilor în floare” (visatele abluții). E o lume cercetată obsesional, în fondul ei, prin structurile alterate care incită cunoaşterea. Parcă acea reacție imperturbabilă, vecină cu extaza, intră în freamăt nestăpânit. Lumea elementelor nu-i statică, ci amorfă, într-o imensă şi continuă fojgăială, în destrămare şi reconstruire fără de sfârşit. „Tabloul” e perceput expresionistic, cu finalitate existențială, într-un limbaj parcă liturgic. În fond, explorarea ambiționează, potrivit rimbaldienei dereglări a simțirilor, să facă din simțul cel mai inefabil, mirosul, o categorie multifuncțională, din care nu lipseşte negativitatea: „dereglat şi anapoda / nebun de întrebuințare / de false-alarme / de adeveriri brutale”. Performanța e reuşită: lărgire a experienței senzoriale prin deturnare de sensuri, surprindere a perspectivei polimorfe a lumii, divers-unitară, o stilistică a exploziei de cuvinte. N-a fost reținută de la Blaga notația laconică până la eliptic, dar Grigore Hagiu a adăugat înzestrării sale amplificarea simțurilor, adesea explicativ, cu prelungiri în străfundurile mitologiei: „mă voi întoarce către voi / spre-nmiresmarea voastră / mântuită / mirosuri dulci  / de lucruri simple / departe turmele mai trec / spre abatoare / mai lasă corbii pe zăpadă / ouă de cărbune / există într-o astfel de vedere / un altfel de miros / şi creierul îşi scoate / plăpânde / coarnele de aur prin urechi” (mă voi întoarce).

 

Volumul Descântece de gravitație cuprinde pasteluri deghizate (spre deosebire de pastelurile sonetelor), dacă lăsăm la o parte ciclurile mărginaşe. Mai mult decât o imagine a căderii este una a experienței temporale. Pentru om, sensul gravitației însoțeşte primele sale tentative de mişcare – o reamintire a umanei condiții terestre. Nu e „căderea în sus” a Luceafărului, mai puțin căderea bacoviană şi mai mult „cunoaştere a binelui şi răului”. Peste înțelesul de cădere, gravitația face ca lucrurile să se atragă între ele. Poemele lui Grigore Hagiu sunt tocmai descântece de „atracție”, încercând coloratura magică. Bachelard afirma că orice acțiune de explorare a tainelor devenirii începe printr-un demers „involutiv”, printr-o coborâre: a ne „dezvăța de frică”, a efectua o întoarcere la începuturi. Iată explicația poetică a fenomenului: „dacă te sprijini prea mult pe un pom înflorit /  s-ar putea să porneşti în amurg lipit cu el de spinare”. Sau: „din gravitație se vede / mai întâi şi cât de lentă / numai aparența / pe dedesubtul lumii / se potriveşte şi se plimbă un magnet puternic”. Este plonjare în străfundurile ființei, în subteranele inconştientului, căci, în fond, gravitația aceasta nu e telurică, ci antropocentrică, o coborâre în lume şi în sine, sub puterea unei mari forțe de absorbție (Daniel  Dimitriu).

Gravitația stăpâneşte materia toată şi-i dictează „legile”: „am ascultat / prin trupurile noastre năvălind / pe lucruri gravitația cum cade / şi n-am văzut-o cum nu poți vedea / în țărmuri niciodată umbrele oceanelor / am auzit-o însă viermuind în noi adeseori / şi micşorându-ne pe cât / năluca ei mai noduros se-ncheagă / mai carnivoră în adânc / oriunde sfârşitul ne seceră / în lună şi mai departe / murim pe pământ” (brațele ei pipăind îngânduratele muchii). Nici în aceste poeme, arheologia forțelor ascunse care ne guvernează nu caută să descopere cauze şi efecte, ci să intre în relație de intimitate cu toate cele care există. Eul este încorporat într-un cadru vast, mai mult subteran, sau într-o succesiune de goluri şi plinuri care nu tulbură raporturile fireşti cu lucrurile. E o coincidență cu marile procese organice, însă şi o poartă de integrare într-un imaginar recreat: „mai mult / liniştea noastră / nu ține decât / o ninsoare-n infern / ieri învățam la foc potolit / pe nicovale de iarbă / ascunse-n penumbră / cum se trece încet / din copil în bărbat / din bărbat în bătrân / cu şi mai domoală melancolie / cu tot mai puțină durere / astăzi pe lucruri / mâna dacă mai pui // geloasa gravitație atingi / solzi argintii de piele îți rămân / pe întocmirea altor oase / şi mai grele”.

 

Sonetele sunt ode naturiste de-o solemnitate adeseori gnomică, din care, totuşi, nu lipsesc specificele accente însuflețitoare: „E timpul sufletului să se-nfrupte / din vasta ierbii proaspătă culoare, / din oglindirea pururi de izvoare / şi nedurerea creşterii în fructe // Pe frunți în cer mai pune-nseninare / şi semn argintul stelelor de munte, / eu voi visa la noapte viatucte / albind zvârlite până-n țărm de mare”. Tablourile sunt de o proaspătă plasticitate, limpezi şi calme, fără să fie statice. Sunt transpuse în cuvinte, plastic şi muzical, anotimpurile. În atmosferă bucolică, primăvara se instalează tumultuoasă, plină de ardoare a trăirii şi de înmugurire blândă. Un zvon de înnoire, de „timp adânc” şi înalt răzbate în țară, zvon simbolizat de primii ghiocei care atrag lumina migratoare. Solaritatea se uneşte cu penumbrele silvestre, constelațiile luminează cumințenia pământului. Sonetele devin, acum, egloge: „miros de brazdă proaspătă răsturnată / şi mugur pur şi alb înflorire / şi freamăt de înaltă viețuire, / răsuflet ritmic în ființa toată”. Intrând în vară, pământul se împodobeşte cu lanuri galbene, fecund şi senzual, parcă, în timpul ațipit, ca la Blaga. „De soare ne simțim tot mai aproape, / de cercul lui de foc urcat în vară, / dovadă-i grâul care-n orice seară / îşi clatină mai galbenele ape. // Pământul se sileşte în afară, / de cer să-şi țină roadele aproape / şi din adânc pe cât fântâna scade / pe-atât şi rădăcinile coboară” (lanuri de grâu). În şirul anotimpurilor, tabloul „albastrului de toamnă” aminteşte de hesiodicele Munci şi zile, cu a lor poezie sinceră a naturii. Peisajul hibernal încununează puritatea zăpezii „cea dintâi” şi uniunea pământului cu spațiile siderale.

Câmpul, dealul, muntele, pădurea sunt toposuri ideale ale regenerări, sursă de substanță vitală, care prilejuiesc sentimentul pătrunderii în timp, de la cel dintâi la cel prezent. Câmpul e spațiul deschis cosmicului cu paradisul lui vegetal. În iarbă, ca şi în grămada de grâu, poetul se afundă ca în teritorii securizante. Pădurea e un loc şi mai privilegiat, echivalență semantică a timpului sacru, sanctuar în stare naturală. Fantastica pădure, poem în 77 de cânturi, e un fel de odă a bucuriei, în care cuvântul se întâlneşte cu muzica şi culoarea. Misterul ambivalent al pădurii generează linişte şi teamă, luxurianță vegetală şi rătăcire labirintică, încântare şi presiune. Fantasticitatea ei rezidă în corelația vitalității telurice cu bolta cerească a puterilor vieții, – o enigmă polivalentă asemenea vieții în expansiune, rezervor de viață şi cunoaştere: „ții minte pădurea / cine-ar putea s-o uite / din acea dimineață / sclipea în toată liniştea-i adâncă / îşi năzărea conturul surd fremătător / în timp ce-n vale cu mişcări încetinite la izvoare / cu cărămizi de lut şi paie stivuite-n soare / îi ancorau îi întăreau vreo câțiva oameni temelia / pe culmile domoale / părea un fruct mai mare / ieşit din înspumarea / livezilor cu meri”. Vorbea Blaga despre „ceasul verde al pădurii” şi Grigore Hagiu se confundă cu acest timp.: „Om de pădure sunt şi-mi place frunza”. Fondul rămâne expresionist (opoziția dintre pacea pădurii fantastice şi vacarmul dintre ziduri). „Suflul” eminescian se resimte şi acum, ca şi amplitudinea whitmaniană.

E de prisos a mai spune că idilismul acesta nu sună deloc bine încă de pe vremea semănătorismului şi, apoi, a triumfalismului proletcultist. Acum pare de-a dreptul o apostazie. Reprezintă totuşi o latură a poeziei dintotdeauna, contrapunctul întristărilor şi dezolărilor care au împânzit lumea, cântecele şi descântecele ei. La Grigore Hagiu, ca la mai toți congenerii lui şaizecisti, fervoarea nu mai are nimic ideologic extraliterar, ci e o expresie a vitalității care se răsfrânge liric mai ales în lumea poetică a elementelor. Depinde de câtă încărcătură artistică există. Şi mai depinde de partea întunecoasă a lumii şi a omului, care, se spune, e mai prielnică poeziei. La un moment dat, lucrurile nu-i mai dau ascultare poetului, elementele „corupte” intră într-o dezordine apocaliptică. Se întâmplă ceva ca la Bacovia, dacă materia începe „să plângă” şi să se zvârcolească „decapitată”. În măruntaiele pământului se tulbură rânduiala, elementele devin nimicitoare (frigul, ploaia, umezeala, igrasia, întunericul). În locul panteismului se instalează destrămarea: „plouă în mine ploaia e-n mine / mă plouă pe dinăuntru / acolo-s pădurile apele prundul / acoperişurile țiglele plumbul // plouă de la os la os / de la mână până la inimă / de la inimă până la creier /  în nebiruita întunecare / plouă de la celulă la celulă / ploaia tăcută bate / parcă pe-o dungă rotundă de mare // cu ce scândură / cu ce lut / să-ntocmeşti corabia / pentru tine pentru celălalt / şi există în tine / muntele acela înalt” (cu ce scândură cu ce lut). Nu e vorba însă de o degradare irevocabilă a ființei, semnificația organică se păstrează, trupul mai are încă „povestea” lui, care poate să ajungă pe imaginara Arcă. Şi Timpul să fie învins, potrivit acelei regresiuni fecunde, ca veşnică regenerate.