Poezie
Florin Caragiu
acum
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2013
acum
ia lumea în spate ?i du-o cu tine
în crăpătura primului gând.
e mare ?i grea –
doar umbra-i cu anii ei lumină
ți se strecoară între genele strânse.
lini?te?te-o,
leagănă-i cerul,
întoarce spre tine
setea săpată în paharul amar.
răstoarnă-l,
dă-i un foc
să-?i respire îngerul!
?i dacă, văzându-l,
nu mai poți trage spațiul afară din tine,
lasă-l să crească.
foarte de dimineață
întredeschizi ochii: ții între gene lumea
să nu-ți scape. coada mierlei despică aerul –
o tăietură precisă ?i lungă de chirurg,
din care ies amintiri răscolite, un geamăt.
nu recuno?ti vocea, te uiți printre ele-ndelung
?i o figură clară îți sare în față.
întoarce tânguirea ei o cheiță ?i te ridici
cu chipul scăldat în primele raze –
spațiul gol se strânge în jur ca un cear?af boțit –
cum ai crede fără să vezi, îl dai într-o parte.
viu sau mort
vântul îți dă o palmă răcoroasă,
tu-ntorci şi celălalt obraz,
îți lipeşti buzele şi tragi din pai
ora de pe fundul paharului.
se lipeşte noaptea pe spatele tău
ca un afiş în care apari
cu o recompensă pusă pe cap
pentru timpul omorât peste zi.
bea încet şi câte puțin,
pune-ți o dorință –
viața te caută şi te nimereşte.
ziua cea mai lungă
ne vedem tot a?a de rar cum plângem
sub cerul desprins la un colț
mereu e ceva schimbat – un mic amănunt
pe care-l zărim în cursul vorbirilor lungi
despre viață pur ?i simplu –
pe pagina trupului ?i vrem a citi până la capăt,
dar ne opresc asfințitul, marea,
umbra ce pâlpâie-n aer aprinsă de gând,
sau poate delta timpului ce se varsă în noi.
pipăim întunericul ca pe fața unui prieten
plecat dintre noi ?i îi ghicim zâmbetul stins
ce îmbracă de-acum spațiul apăruților.
despre înviere nu spunem nimic,
de?i lipsa de apetit pentru lamentările zilnice
ne face să credem că am fost atin?i.
primăvară cuantică
viața-i un rug aprins
din care calci afară nevătămat.
poezia iese din el
cum ies coarnele din cerbul tânăr -
face un salt spre tine
?i te zgâlțâie
până ce lumea îți cade din ochi
?i fără ea, fără lentila ta de contact,
te repezi după
lumină
prin două deschizături în acela?i timp.
iar aceasta, acolo unde nu e?ti
te găse?te,
încâlcit în apariția
ce te urmăre?te de la două stele distanță -
de-acolo te-nvăluie
ca o lampă la marginea patului.
?i întinsele spații
se topesc într-un perete subțire
prin care vezi tot ce se-ntâmplă –
nisipul ce te acoperă,
dragostea ce-l spulberă,
viața care iese din tine
cum ies coarnele dintr-un cerb tânăr.
a fost moarte ?i a fost viață: dragostea
dacă ar fi să las ceva în urmă –
semn că între ochiul drept ?i cel stâng
e o punte ce scârțîie sub lumile
urnite din loc – suflând peste geam,
a? înscrie în abur cântecul tău firav –
cu cât întăre?ti că n-ai voce,
cu-atât mai mult în baia de sunet
imagini se-ntorc
pudrate cu nelini?tea începuturilor.
fo?netul pomilor tăiați absoarbe zgomotul
străzii: cartea aceasta o citim
înlănțuiți de ruginiul frunzelor, îmbrăți?ând aerul
înainte de a cădea într-o visare ce nu seamănă
cu nimic din cele ce cad pradă curio?ilor.