FIATUL NEGRU

Declicul telefonului îl făcu să-şi dreagă vocea şi să se concentreze asupra convorbirii. Trebuia să fie foarte exact şi atent să nu omită ceva, iar cel mai uşor îi era să vizualizeze totul, de la hidrantul din corpul B, până la țeasta lui Gore, proaspăt rasă, cu petecul sticlos din creştet, de unde părul îi dispăruse complet. 

„Drept în față e un hidrant”, spuse el, cu o voce pe care o aprecie ca fiind destul de sigură. „L-ai depistat? Fă paşi spre el!”. Apoi adăugă schimbând tonul, ca să-i atragă atenția asupra faptului că trebuia să fie discret: „Eşti singur, nu-i aşa? Asigură-te că eşti absolut singur!”.

Revăzu în minte holul larg şi cutia de hidrant, cu furtunul făcut sul, dincolo de sticla curată. Zona aia este în general pustie, însă, printr-o fereastră laterală, se vede trotuarul, pe care mai trec din când în când oameni. În clipa de tăcere care se lăsase, probabil căpățâna de gorilă a lui Gore se mişcă într-o parte şi în alta ca să verifice siguranța coridorului. „Dacă te vede cineva, toată operația e compromisă!” şopti din nou, iar Gore răspunse liniştitor: „E în ordine, şefu’! Nu trece nimeni.” Era timpul să atace capitolul cel mai important: „Jos, în partea stângă, e un card sim. L-ai găsit? Uită-te acum şi în dreapta! Sub hidrant! E ceva acolo?”  „E un telefon cu husă, şefu’”, răspunse Gore, în a cărui voce se distingea oarecare bucurie. Înseamnă că găsise şi banii. Revăzu în minte tricotul mercerizat, care ascundea ca un ciorap telefonul. Sub pielea lui mătăsoasă aşezase suta de lei, pliată meseriaş. Acum precis zăcea în buzunarul lui Gore, pe care şi-l imagină în continuare cum planta cartela în telefon. 

„Îmi trimiți numărul prin sms! Apoi îl duci la obiectiv!” îi porunci el, iar gorila întrebă de pe coridorul pustiu al corpului B: „Tot acolo, şefu’?”

Partea grea se încheiase. Închise telefonul, încercând să nu-şi mai privească unghiile degradate. Lumina de vară se strecura printre lamelele storurilor, lovind incandescent bara metalică a agendei de birou. Pe fila albă numărul maşinii arăta ca un şir de gândaci: B-USC-55.

Trase sertarul şi răsfiră creioanele şi cele câteva cutiuțe, până când atinse staniolul catifelat. Era un baton de ciocolată, început. Muşcă de două ori. Avea gust de cicoare, aşa că-l azvârli în coşul de gunoi, nimerind la fix. În fine, apucă din nou telefonul. Formă fără grabă numărul şi aşteptă ceva timp, imaginându-şi silueta de lăcustă a lui Grigorescu trecând pe lângă polizor, până la telefonul gri, agățat în vechiul panou, pe acelaşi zid, şi el străvechi. Când îi auzi vocea, începu să cânte aproape în şoaptă, urmărind în minte cursul melodiei, pe care n-o mai cântase de multă vreme:  Țara noastră-i țara noastră/ Dulce pajişte albastră... Vocea lui Grigorescu îl fulgeră de la celălalt capăt al firului, înainte de a fi terminat strofa, pe care îşi dădu seama că oricum nu şi-o mai aducea aminte până la capăt: „Domnu’ Michael!”. Numele îl lovi plăcut, mai ales în modul în care îl rostise Grigorescu, neomițând niciun sunet, încât vechiul său nume, pe care nu-l mai spusese de multă vreme cuiva, se aşeză, format din cele şapte litere, care străluciră o clipă în mintea lui, cu grafia, şi ea veche, de funcționar conştiincios. Totuşi, nu putea să treacă peste faptul că omul lui făcuse o greşeală, aşa că spuse aspru: „Încălcare de cod!” „Ştiu, dom’ Director! se scuză Grigorescu, Fără nume! N-am uitat nimic, numai că m-ați luat pe nepregătite...”. 

Michael recunoscu vocea de altădată a acestui om săritor, cu ochi mari, atât de mari, încât globii se mişcau în orbite ca nişte mingi uşoare pe suprafața unei ape. Sub impulsul amintirilor, reintră în rolul său de demult:  „Un adevărat bărbat...” „...e pe fază, completă Grigorescu excitat. După ce-ați plecat, anul trecut, mi-a părut rău, rău de tot!”. 

 Michael se gândi o clipă la locul dezolant din atelier, la bancurile acoperite de rulmenți şi la salopeta lui Grigorescu. „Ascultă-mă bine! Trebuie să vorbim!”, îi spuse el, pe un tot ferm. „Mă duc la locul nostru...?”  „Cât de repede poți!”.

Nu trebuia să-i spună prea multe. Grigorescu era un om foarte corect. Întotdeauna sărea la iuțeală în hainele de stradă şi se amesteca în puhoiul de pietoni, din care îți era imposibil să-l mai distingi. Ca şi acum, când probabil o şi luase spre parc, la locul lor de întâlnire, mai precis direct la cea de-a doua bancă de la intrare, dedesubtul căreia îl aştepta telefonul în husa lui de ciorap. 

Michael urmări pe ceas exact 20 de minute, apoi sună pe numărul trimis de Gore, iar Grigorescu îi răspunse prompt. Găsise telefonul şi probabil că vorbea în timp ce traversa parcul.

„Ai o urmărire, iar, dacă e cazul, şi o eliminare!”, îl puse Michael la curent, iar omul răspunse grav: „Ştiam eu c-aşa o să se întâmple!”.

Sub impulsul valului de solidaritate, simți nevoia să-şi împărtăşească entuziasmul: „Dacă merge bine, toata gaşca e lichidată! Te-a mai urmărit cineva în ultima vreme?” „S-a mutat unu’ la mine-n bloc... o mutră destul de suspectă”, mărturisi Grigorescu. 

Degetul mare, cu unghia lui uzată, apăsă butonul de ebonită, apoi rupse fără zgomot fila de agendă. Cu o mână netezi hârtia, iar cu cealaltă deschise mesageria telefonului. În spațiul de neon, tastă în viteză numărul maşinii: B-USC-55. Pentru un om ca Grigorescu, era suficient. Mototoli foaia şi-o trimise direct în coş.

 

2. În cafenea, nu era multă lume. Grigorescu scoase din geantă tableta şi un moment privi ecranul care se albea, apoi începu să butoneze tacticos. 

În tabelul simplu, numerele de maşini arătau ca nişte cifre de inventar, iar sub pelicula verde, descoperi, înfiorat, numărul:  B-USC-55. Era un Fiat negru. Grigorescu îşi notă numele şi adresa proprietarului. 

În strada Popa Petre, mirosea a asfalt încins. Ridică geamul şi porni aerul condiționat, fără să-şi ia ochii de pe poarta de la nr 11. Telefonul bâzâi de pe bancheta de-alături, iar Grigorescu se grăbi să răspundă: „Am o poză, dar oricum se va duce la maşină, pe care o am sub supraveghere. Nu, dom’ Director! E un Fiat negru!”.

Pe poarta casei se strecură, în fine, cineva, un bărbat cu o față supărată. Nu era grăbit, dar avea pasul mare, căci, până să închidă Grigorescu telefonul, omul era deja ajuns la Fiat. 

Urmărirea nu se dovedi foarte dificilă. Şoferul Fiatului alunecă lent pe bulevard, dus de şirul de maşini. Abia după ce intră pe Şoseaua Iancului, era cât pe-aici să-l piardă. Telefonul vibră alături, iar Grigorescu îl puse imediat pe speaker. Vocea lui Michael ieşi în valuri: „Să nu cumva să-ți scape! Probabil, pachetul e în portbagaj!”.

Fiatul dispăru printre blocuri, iar Grigorescu acceleră. Degetele încordate răscoliră torpedoul, până când ieşi la iveală un GPS. Urmăritul intrase într-un labirint de străduțe, unde putea să dispară fără urmă, de exemplu, în întunericul unui garaj. 

Spaima se dovedi inutilă, căci maşina strălucea într-o parcare de bloc.  

Câteva secunde evaluă locul. Nu departe, nişte femei stăteau pe o bancă, iar pe aleile strâmte dormitau câțiva câini. Luă fără grabă cosorul şi-i aprecie mecanic lama lată. 

Din câțiva paşi ajunse la maşină, al cărei bord arăta ca un pantof de lac. Din bulevard răzbătu sirena unei ambulanțe, ceea ce-l făcu să rămână înmărmurit mai bine de o secundă. Când atinse portbagajul, avu intuiția unei prezențe. Proprietarul maşinii stătea la nici jumătate de metru. Grigorescu tresări într-un prim moment, apoi, cu o mişcare de maimuță, îi puse cosorul în gât. Dacă Michael ar fi fost acolo, i-ar fi spus blând: „când ai un obstacol – nu-l ocoleşti, ci îl elimini.” Lama intră uşor, iar Grigorescu se depărtă ca un toreador. Bărbatul căzu moale, cu ochii deschişi, în timp ce cămaşa i se îmbiba de sânge. Ghemuit lângă maşină, arăta ca manechin din anchetele poliției. 

În fine, cu lama plină de sânge, Grigorescu deschise portbagajul Fiatului.  Era gol.

Din spatele lui, se auziră voci. Cineva, probabil una dintre femeile de pe bancă, vorbea despre el. 

 

 

3. O cheie se răsuci în broască, chiar în momentul în care Michael voia să apese tasta telefonului. Zgomotul îl făcu să aştepte, iar, în câteva clipe, în uşa deschisă apăru o infirmieră. „L-am găsit! E aici, la dom’ Profesor!”, țipă ea. Peste umărul femeii, răsări țeasta cheală a lui Gore şi imediat îşi făcu apariția şi celălalt infirmier, pe care Michael îl antipatiza profund.

Femeia se repezi spre profesor, care arăta destul de comic, legat fedeleş şi pus la colț. Prin sfoara albicioasă, carnea ieşea în reprize, încât omul arăta ca un salam în plasă.  

Mai întâi, asistenta îi scoase căluşul, operație pe care Michael o urmări cu multă atenție. Încă îşi ținea picioarele pe birou, iar în mâna dreaptă continua să strângă telefonul.

„Domnul Profesor!” şopti femeia. „Uite ce i-a făcut lu’ domnu’ Profesor!”.

Infirmierul antipatic îi arătă de la distanță cămaşa, care numai a cămaşă nu arăta. Ştia ce urmează, însă nu avea de gând să le dea satisfacție. Se ridică fără grabă şi urlă cât putu de tare: „Cu dragoste şi onor pentru țară şi popor! Servesc patria!” „Serveşte-o, barosane! Cu 10 mg de Halopelidol!”, îşi bătu joc de el antipaticul.

Gore îi făcu cu ochiul. Chiar dacă nu era decât un mercenar, avea un dram de loialitate. În schimb, antipaticul îl apucă de braț, ca pe-un pui, forțându-l să intre în cămaşă. 

În spate, infirmiera îl întrebă pe Profesor dacă e totul în regulă, iar acesta răspunse cu năduf: „Nu şi-a luat medicația! În salonul ăla, am mai spus: e debandadă! Duceți-l la izolație!”.

„Eu mi-am făcut datoria! Acum e rândul tău, doctore!”, guiță Michael, ignorându-i cu totul indignarea. Ar fi fost momentul să dea drumul la imnul național, dar, în mod ciudat, nu-şi mai amintea cum începe.

 

4. Profesorul parcă fără să se grăbească, atent să nu-şi zgârie maşina, pe care dăduse o căruță de bani. Când vru să scoată cheile, un Opel albastru se opri în spatele maşinii sale. Şoferul nu-i aruncă nicio privire, ci trânti portiera şi-o luă la goană spre frizeria de lângă spital. Era blocat de-un idiot care voia să se tundă.  

Profesorul ieşi în fine din maşină şi se strecură în spatele Opelului care, ce-i drept, îi lăsase destul loc. Oftă şi-şi scoase telefonul. Cu discreție, îi fotografie numărul. 

Pacientul din acea dimineață era un bărbat moale ca un cartof copt. Profesorul se aşeză confortabil, îşi puse telefonul pe birou, apoi îşi aruncă ochii pe fişa pacientului. „Ai făcut progrese mari! îi spuse el. Cred că schimbăm medicația!”

Bărbatul dădu semne de veselie idioată. Ochii albaştri emanau o blândețe bovină.

Profesorul îi zâmbi la rândul său, apoi îl întrebă prieteneşte: „Ce părere ai dumneata despre indivizii care, de exemplu, blochează intersecția?”. 

„Trebuie eliminați!”, răspunse pacientul, în timp ce irisul îi devenea lucios, ca o capotă de Opel. „Foarte interesant, recunoscu Profesorul. Ai cumva un plan?”.