DE LA MARGINEA VÎLTORII

– Există premisa asta a responsabilității față de membrii grupului de care aparții. Ei bine, ideea începe să mă obosească. Supraviețuitori printre țipetele şterse ale vieții comune: frumuseți decrepite, inteligențe senilizate, caractere abătute privindu-te cu antipatie. În micimea lor, cea mai notabilă a fost Simina Ulieru, ultima iubită a lui Geo. Unii îşi programează relațiile în funcție de slăbiciunile manifestate în oglinda silogismelor erotice. După înmormîntare, ne-am întîlnit întîmplător pe stradă, ne-am mai oprit să schimbăm cîteva cuvinte, niciodată n-am expus îndrăzneala de-a o invita la o cafea, la film sau în parc. Eram prea devastați de dispariția prietenului nostru ca să mai încercăm şi alte roluri. O fărîmă din el trebuie să fi dăinuit în bătăile ei de inimă. Eram intrigat de neputința acceptării că o ființă poate dispărea în ultima expirație, dar şi de impresia că ar putea fi capabilă să se constituie în obstacol între două dintre cele mai apropiate cunoştințe pe care le-a avut. Relație potențial valabilă în ambele sensuri: un mort între mine şi Simina, Simina între mine şi amintirea unui prieten. Conflicte inexistente de intelectual cu simțul fanteziei. Anii s-au tăvălit la vale, viața m-a luat în şuturi, aş fi uitat-o nesilit, dar făcusem o idee fixă de imaginație din pricină că nu pătrunsesem în apartamentul ăla al ei, pe lîngă care-am trecut de-atîtea ori imaginînd scene postume... 

– Ce te frămînta mai mult? Atracția habitaclului interzis, arheologia prieteniei întrerupte ori posibilitatea iubirii reziduale?

– Tocmai asta doream şi eu să aflu. După o generație sărită, o existență arsă pe alt continent, o prăbuşire nervoasă şi zeci de seturi de valize pierdute, am ajuns la banala concluzie că traumele simple trebuie rezolvate cu simplitate: m-am dus şi am sunat la uşă. Era în jurul orei 11, dimineața însorită a unei zile glorioase, în care eram dispus să fac pace cu toate bulboanele trecutului. Mi-a deschis o fată de vreo 17-18 ani, care s-a fîstîcit cînd m-a văzut, o strălucire i-a luminat fruntea cînd i-am spus cum mă numesc, probabil că auzise de mine din poveştile depănate de maică-sa, i-am întins mîna, m-a lăsat să intru. Era un apartament modest, după cum am observat din hol, cu trei camere separate, nu prea bine întreținute, în obişnuința vremurilor pe care mă zbăteam să le readuc la suprafață. Mirosea a mîncare gătită, pîrjoale, borş, legume, zarzavat. 

– Un val nostalgic s-a prăbuşit peste tine…

– Nu cu exagerare. Cu două săptămîni mai devreme, hoinărind pe o străduță adiacentă de dincolo de pod,  m-am trezit ciocănind la uşa unei locuințe de unde veneau mirosuri de bucate în formare. Nişte oameni cumsecade, la vreo 60 de ani, poate mai bine, m-au primit cu bonomie, m-au privit cu justificată curiozitate, m-au invitat la masă. Atunci am fost şocat, nu atît de personalul amintirilor culinare dînd năvală în gara stinsă a memoriei, cît de pospaiul de umanitate pe care nu credeam c-am să-l mai întîlnesc vreodată în perimetrul unei țări care pare să-şi fi pierdut demult motivația de-a exista. Fata dispăru din raza vizuală şi apăru în cea auditivă: 

„Mama, te caută cineva…”

La limita bucătăriei apăru o femeie trasă într-o rochie boțită, purtînd un batic decolorat pe-o adunătură de bigudiuri, cu mîinile murdare de carne tocată şi făină de grîu, zîmbind stingher. Timpul pilise din rînduiala frumuseții de odinioară. Zîmbetul i-a înghețat în aer, căci nu mă recunoscu uşor, pregătindu-se, probabil, să mă întrebe ce vreau, cînd îşi aminti de departe: 

„Ran?” A lăsat mîinile în jos, fîstîcită brusc. „Ran Domnaru? Doamne, ce surpriză! Nu erai în America?”

„Fruntaşii în producție au voie să călătorească peste hotare!”

„Cît stai?”

„Cîteva zile…”

Dispăru în baie, de unde se întoarse ştergîndu-se pe mîini cu un şervet. După ce-şi ascunse o şuviță de păr sub batic, rosti încă o dată: „Doamne Dumnezeule, ce surpriză!” – privi radios spre fiică-sa şi spuse cu malițiozitate:

„Chiar dacă nu eşti el, ia loc…”  

M-am apropiat, am spus „bine te-am găsit, cu toate astea, sînt el” m-am aşezat la masă şi-am întrebat cu dezinvoltă prostie, ca să-mi maschez interesul: 

„Ce-ai de mîncare?”

„Borş de legume, salată de vinete, pîrjoale cu piure.”

Se întoarse spre fată şi-i şopti repezit:

„Isadora, du-te şi cumpăr-o pîine de la Buduroi.”

Am rămas singuri, n-am scos o vorbă. Pentru o vreme, sufletul meu a fiert în oala de pe aragaz, la foc mic. Mă întrebam ce caut acolo. Din amintiri ieşea fum. Cu ce drept? Se uita la mine ca la un străin, din spatele unei grimase din care simpatia se retrăgea în viteză. În fond, cine eram eu pentru ea? Prietenul de demult al unui iubit care murise în altă viață… Prezența mea, după atîția ani, nu putea provoca, în cel mai bun caz, decît tulburare. Iar ea pentru mine? Un accident estetic, cu prospețimea flenduri şi penibilul vîlvoi… 

Am întins mîna, am atins-o pe umăr. Mi-a luat mîna în mîna ei, a reținut-o pentru cîteva clipe, a-ndepărtat-o cu-n gest moale. 

„Ran, de ce te-ai întors?” 

Acelaşi lucru mă-ntrebase şi Nerval. I-am dat alt răspuns.

„Sînt în trecere. Mama e bolnavă. Am vrut să profit de ocazie pentru a revedea prieteni cu care n-am mai ținut legătura. Un aspect este că nu te poți rupe cu-adevărat…”

„De ce-ai plecat, atunci?”

„Nu ştiam ce ştiu acum.”

„Atunci de ce nu te-ntorci?…”

„Ar fi o formă de sinucidere pe care n-ar trebui s-o neglijez…”

„Voiai să vezi cum am îmbătrînit?”

„N-ai îmbătrînit deloc, dacă asta te consumă, dar țineam să ştiu cum arată apartamentul în care locuieşti.”

„Rîzi de mine?” 

„Cîtuşi de puțin.” 

„Nu-i nimic de văzut… E ca toate celelalte.”

Părea descumpănită. Nu ştia dacă, într-adevăr, asta doream sau eram pus pe glume. Ori poate era stingherită din cauza harababurii. 

„Ai să fii dezamăgit…”

Am fost cît pe ce să spun „ştiu.” 

S-a ridicat. Ceva ciudat plutea prin solemnitatea momentului, ca un surplus de căldură regăsită, trăiam o aventură prin care mai hălăduisem. Îmi regăseam tinerețea ca Faust? Sobrietatea ca Firmin? Nebunia ca Mîşkin? Devenise ea Dolores Schiller? Nu ştiu, dar simțeam pe scări prezența lui Geo, oraşul cum se depăna înapoi, obsesia morții căpătînd paloare. Unde să mă duc de-aici? Înapoi la balamuc? Doamne, ce se-ntîmplă cu mine? Probabil că orice om cu scaun la cap ar prefera să rămînă-n nimicul calm al modestului haos domestic. Ce n-ar mai fi fost? Visul se zbătea în marginea vîltorii, însoțit de păcănitul unui disc indecis să meargă mai departe. Cîteva secunde. Un scrîşnet înjunghiat pe ebonită, acul zgîriind traiectoria care, din pricina şocului, trecuse dincolo de muzică. Huruitul venea de-afară, zguduia clădirea. Am aruncat o privire pe geam: cu pocnituri înfundate, una după alta, păsări mari cădeau retezate pe caldarîmul flasc. Mirosea a săpun rînced de casă, ceapă prăjită pînă în pragul vomei, carne tocată. Sfîrşitul se scufunda peste tot, lumina coborîse pînă la limita neruşinării. 

Sufletul ei se lipi ca o liană. Am schițat o grimasă. Plăpîndă, speriată de noaptea care se apropia, agitată de aşteptarea speranței trezite. Cum ar fi putut să înțeleagă de ce eram acolo cînd eu însumi nu eram lămurit?

M-a luat de mînă, să-mi arate apartamentul. În dormitor, patul era desfăcut, lenjeria vraişte, doi papuci de casă abandonați cu burta-n sus lîngă noptieră, un bibelou hidos reprezentînd un peşte înghețat în tîmpenie eternă, cîteva reproduceri fade din revista Femeia, o carpetă siriană țesută în galop de cămile şi arabi deformați răpind o cadînă care n-ar fi meritat efortul unei batiste, un lămîi de glastră. S-a aşezat pe pat, cu picioarele sub ea, resemnată, încîntată de lumea în care trăia. Ceva ce eu nu eram în stare. Părea o regină a banalului, conştientă de aranjament, iar eu un paj al intelectului mistuind conceptul că, indiferent de armătură, comuniunea trupurilor rezidă, pînă la urmă, în conexiunile întinse de suflet. 

Am căutat în biblioteci, oraşe defăimate, baruri în limbi necunoscute, morgi şi cimitire formula unificatoare, fără nicio izbîndă. În ofilirea din privirea ei citeam misterul vieții, expus pe tavă. Puteam să întind mîna, s-o culeg ca pe-o pasăre înfloritoare, să-i întorc spatele, să dispar pentru totdeauna, s-o jignesc, s-o ador, actul ei ar fi dăinuit imperturbabil. Era o lecție pe care mi-o dădea, probabil, fără a fi conştientă. Auzeam vocile foştilor mei prieteni, jos, la scara blocului, sporovăind în urmă cu o altă zi. Amintirile împrejmuiesc frontiera unei țări ostile. M-am dus lîngă fereastră. Un hău fără fund se căsca de-a lungul clădirii. Vizavi, locul podului de lemn fusese luat de o potecuță de beton însoțită de o balustradă metalică de proastă calitate. Rahați de capre şi gîşte din metru în metru, hîrtii murdare, resturi de ambalaj, pietriş, frunze fără valoare. Linia demarcației diviza aceeaşi realitate. Doi indivizi loveau cu picioarele un trup neînsuflețit. Cînd am întors privirea, Simina devenise o statuie a indeciziei pe care trebuie s-o fi emanat ființa plutind între noi. 

Nu uita, simplitatea mă dusese acolo. O iluzie. Prezentul devenise memorie, o realitate cu caracter dublu. Pentru a determina sertarul în care te afli, trebuie să pui o-ntrebare. Aiuritor de firav, accesibil, socratic. Vocația vizitei mele asta era: prilejul unei întrebări. I-am luat mîna, i-am sărutat-o, am ieşit din încăpere. Mi-a arătat camera fetei, cu poze de actori tranşate din revista Cinema pe pereții unui roz bolnăvicios, printre țînțari striviți cu perna, pachete goale de țigări străine în panoplia colecției de adolescent mimetic. Ne-am întors în camera de zi. 

– Sună ca un delir de coşmar, în carnea căruia anestezia încetase înaintea deznodămîntului. 

– Aranjamentele vocii auctoriale. Ceea ce detest în promiscuitatea povestirii este slăbiciunea autorilor care manipulează personajele, exprimările, formele, rezolvîndu-şi biografia. Terapia scrisului face sens în lumea psihiatriei, nu a literaturii. 

– N-ai resimțit nimic?

– Am mizat pe faptul că reacțiile mele sînt întîrziate de cînd mă ştiu, aşa că am vrut s-o iau înaintea oricărui raționament.

– Regreți?

– Dacă am făcut această vizită, maniera în care am terminat-o… 

– Toți încercăm tentația găsirii stăpînului care ne-ar face fericiți, doar cîțiva au ocazia să-l afle, încă şi mai puțini să şi poată fi împreună.  

– Mi-am luat rămas bun. Aveam sentimentul c-o insultasem, că zgomotul coborîrii mele zdruncinase acalmia unei zeițe. Toată tinerețea mea avea ochii în lacrimi cînd m-am desprins de ea. Două singurătăți nu rezolvă nimic. A coborît după mine un etaj.

„Dacă vrei, poți să rămîi,” mi-a spus. 

Se arunca în golul unei promisiuni. De dragul unui necunoscut, al trecutului, al serilor tăcute care o aşteptau în calendarul restului. Am făcut un pas înapoi. Cuvintele ei mă legau de-o stîncă. Nu eram decît caricaturile unui joc de umbre. Am privit-o adînc, m-am întors, am coborît. Era ultimul brînci al eliberării pe scări. Liber să fac ce-mi trece prin cap. Fata urca cu pîinea. Liber să mă duc în iad.

 

 

∞ DESPRE DRAGOSTE

 

„Omul nu va birui prin putere”

 (Samuel, 2:9)  

 

Iubirea nu este o insulă pentru doi unde inhalezi calmul poetic al substanței printr-o coală de hîrtie, ci nebunia colectivă a unei populații complexe controlată de un virus salvator, ai cărei membri nu sînt interesați dacă se îndreaptă spre oroarea morții (pentru că ar exista temerea dezasocierii), ori efuziunea fuziunii eterne (aliniată cu blazarea). Iubirea sprijină formarea unei suprarealități în cadrul căreia categoriile temporale devin irelevante. În aplicarea ei practică, îndrăgostiții nu au o speranță de viață cu mult mai rodnică, deşi studiile indică o îmbunătățire substanțială, ci îşi pierd, pur şi simplu, interesul în numărarea clipelor. Ei sînt nemuritori cu drepturi depline pe durata sentimentului.

*

Înțelepții lumii au tranşat conceptul în categorii şi au ajuns la concluzia că două se detaşează prin specific de celelalte forme: eros şi agape. Una ar fi caracterizată prin egoism, în limita unui cuplu implicînd o necesitate emotivă în vederea procreării, cealaltă ar cunoaşte transcendența înălțării spiritualizate, îmbibată cu altruism, contaminînd specia şi chiar întreaga creație (cu prelungirile ei omeneşti). Făpturile grave cu scadența superficialului au avut tendința să adune cele două tipuri în mediul antinomiei, cînd ele sînt, de fapt, fațetele aceleiaşi reglări. Fără prima, care dezvoltă premisele, cea de-a doua, care le extinde aria de acoperire, n-ar exista. 

*

Din selecția părerilor cerebrale, iubirea înmănunchiază trăsăturile pozitive ca o sabie ridicată să prezerve pacea, lucrează în detrimentul slăbiciunii individului, în reparația rătăcirii sociale şi orbirii filozofice, în dauna disperării şi a meschinăriei, a nepăsării şi a singurătății. Într-un moment de solitudine dezamăgită am găsit şi eu forța de-a zămisli ceva ce trebuia să distrug. Să-mi întorc fața scîrbit. Să detest cu îndreptățire. Să nu înțeleg sub raport nici ca aberație, nici ca folos. Dragostea m-a determinat să rămîn. 

Un ziarist mi-a solicitat odată un interviu, fără a şti cu exactitate cine sînt şi ce răspunsuri aş fi putut să-i dau. M-a întrebat dacă ar fi cu putință găsirea unui leac universal pentru toate nefolosințele care macină lumea. Primul imbold ar fi fost să răspund: Dumnezeu. N-aş fi greşit, dar nici el, nici cititorii lui n-ar fi înțeles pînă la nivelul cerut de o asemenea revelație. Dumnezeu este energie infinită şi iubire fără deteriorare. Oamenii l-au prefăcut în indiferență, nedreptate, absență, cruzime, răutate, dîndu-I chip după lumina lor. Aşa că am răspuns fără ezitare: Iubirea! Exprimam o tautologie, desigur.  

*

Pe vremuri, în fiecare oraş, cît de mic, după revoluția de emancipare a sentimentelor şi înainte de exilarea lor în banal, exista în orice moment o pereche de îndrăgostiți cărora nu le păsa de trecerea interesată a lumii. Ieşeau înlănțuiți cu tandrețe, se plimbau pe străzi fără nicio țintă, ca şi cum, pornind din generozitatea lor intimă, doreau să împărtăşească lumii leacul devorator al răului. Nu erau frumoşi, nici tineri, nu erau celebri, dar purtau cu ei aura unui cumul de însuşiri de o forță care le permitea recunoaşterea spontană a frumuseții, a bunătății, a nobleții şi curajului, dezbrăcate de ambalajul cultural al cuvintelor de carte. Căci accesul iubirii asigură universalitatea mai mult decît stăpînirea limbajelor. 

Cîte taine mai există în crusta lumii acesteia care să permită intrarea tuturor fără nicio pregătire? Moartea? Mîntuirea? Mila? Psihiatrii, preoții şi gardienii îți vor răspunde în cor ce trăsătură comună le lipseşte criminalilor: Iubirea! Le lipseşte şi multor oameni cuminți, la drept vorbind. Compasiunea n-are interdicția de a duce la comiterea unei aparențe folositoare, dar sufletul caritabil poate fi îngrețoşat de murdăria săracului complăcut în nevoie, îl ajută fără a-l iubi, se ridică să-i ia apărarea din plinul datoriei impuse, nu pentru că inima lui ar vibra în unisonul freatic al nesfîrşirii.

*

Definiția iubirii cuprinde simpatia chimică, armonizarea fizică, sensul matematic, înlesnirea biologică, rațiunea artistică, atracția trupească/intelectuală/biografică, pierderea sugestivă, dorința împlinirii totale, plutirea muzicală, saltul mutației din starea de noroi, comuniunea finală. Teologii aplecați asupra Bibliei vor promova două calități calificatoare în perimetrul celestității postume: Credința şi Pocăința. Ei bine, la o privire mai atentă, iubirea se plasează deasupra, pentru că le cuprinde pe amîndouă. 

Cîntată de poeți, colorată de pictori, povestită de scriitori, motivată de filozofi, radiografiată de cineaşti, adorată de compozitori, venerată de teologi, deopotrivă creştini, musulmani ori budişti, tineri sau bătrîni, bogați şi săraci, înțelepți ori naivi, Iubirea contituie imnul global al istoriei care a străbătut cu fruntea demnă toate punțile ostilității şi ale alienării, dar măsura cea mai dramatică este dată de ființele extreme: îngerii îşi dedică întreaga existență pentru a-i oxigena frumusețea, Dumnezeu însuşi a ales-o să-I fie rațiune supremă. 

*

O singură anagogie regresivă reținem la scară minoră ca mărturie practică: fenomenul intersecției Haight-Ashbury, San Francisco, Iunie-August 1967, rămas în istoria recentă drept vara iubirii. Cea mai mare ratare a conceptului, din cauze care țin de neglijența ființei mai degrabă decît de imprecizia desenului. În părțile lui de reuşită fenomenul reprezintă una dintre cele mai profunde înălțări ale naturii umane. Un eşec dătător de speranță. Unul din experimentele lui Edison în căutarea filamentului perfect. Calea perfectibilă. Aşteptarea pregătiră a repetării.

*

Iubirea este mai puternică decît Inteligența, deoarece asigură necondiționat participarea la divinitate. Iubirea este mai tare decît ființele de dincolo de nori, din moment ce Răul păleşe şi dispare în prezența ei. Să fii atît de inteligent încît să-ți cultivi iubirea şi atît de puternic încît să-l anihilezi pe necruțătorul vrăjmaş cu mîinile goale. Ivan Karamazov susținea, de dragul controversei teoretice, că dacă Diavolul n-ar fi existat, omul l-ar fi creat cu siguranță, după chipul şi asemănarea lui. Omul după chipul lui Dumnezeu, Diavolul în descendența creaturii. Destinul transcendenței se închide în cerc. Rațiunea pentru care Eli’havar a optat să rămînă în iadul lumii a fost dragostea Lui pentru noi. 

*

Nu poți să iubeşti la infinit şi să nu primeşti, măcar parțial, iubirea înapoi. Pînă şi urletul fiarei între munți este răsplătit de ecoul pietrei. Puhoaie de iertări, radiații de înțelegere, chingi cardiace întăresc universul dintr-o parte în alta. Moartea este calibrarea desfacerii în particule. Un proces vertical, fără ingerințe psihosomatice. Iubirea este viață necalculată. Vîrtej înălțător. Curgere impetuoasă. Iubirea uneşte gratiile capcanei pentru cel căzut. Dacă avem de ales între cele două, întotdeauna vom alege iubirea. Este tot ce nu avem şi ne poate asigura întoarcerea acasă. Aparența unui nimic avînd puterea de a cuprinde întregul.

 

1. LUPTA LUI ELI’HAVAR CU ÎNGERUL

 

Intrasem singur în satul acela, fără nicio premoniție a întîmplării imediate, dinspre cîmpie spre civilizație, într-o nouă începătură hermeneutică. Ne aflam în zona zilei de Paşte, ocol comemorat cu steaguri în bernă, într-o viteză suprapusă. Florile se vestejeau vertiginos, animale mici rămîneau pocnite cu burta umflată, picioare înțepenite spre cer. Cuvinte minore fojgăiau prin lucernă, fără semnificații de sine stătătoare, pene unsuroase se frecau de solzii stejarilor, paşi necontrolați dupăneau prin poduri. Aproximarea generală era că venisem prea tîrziu ca să mai repar binele injectat. Lumea-şi pregătea ultimul paragraf. 

Pe ulicioare afectate de artroză şi vîrtecuşuri de colb nu se vedea țipenie de om. În ferestre oscilau ochi prinşi în sîrmulițe. Nori pufoşi alergau prigoniți de-un vînt zurliu, urmați de ambuscadele unor ambarcațiuni încărcate cu vapori obturînd astrul detronat. Se auzea un muget venind de departe, gîfîituri întrerupte de luptători asudați cetluiți de stînci subterane, capturați în protocoalele bunătății. Forța fermă a tras un fald negru-vînăt-violaceu peste ce mai rămăsese din cerul albastru în foşnetul tăios făcut de un stol imens de păsări cît Boeing-uri de vînătoare străpungînd structura să iasă la suprafață. Din bulboana de-ntuneric în formare, trupuri ascuțite de trăznete se zvîrcoleau în zbenguiala fără rost a găvanelor în care fierbeau cantități de uraniu pînă au lăsat furtuna să topească bucăți de cer. Pregăteau pedeapsa totală. Tornada huruia peste țipete acoperite de ploaie, pămîntul fremăta în lanțuri, ocean neliniştit la marginea unei păduri isterizate de-atîta zvonuri. Vacarmul s-a dezvoltat pînă la limita la care nu se mai distingea nimic, sunetele deveniseră un ghem căzut în căuşul surd al timpanului. 

Timpul nu mai păstra nici el o definiție formală, aşa că nu pot spune cît, cum, cînd şi de ce din nimic ce-a fost. Nu aveam pe nimeni să întreb. Căutam. Încercam să salvez. Să propun un punct de vedere. Era injust. Înainte de-a fi rămas sufocat de liniştea urgiei fără repere, împresurată din toate direcțiile de rîuri convulsive şi intemperii, o spărtură cît jumătate din suprafața cerului înconjurată de margini de foc s-a produs printre beznele suprapuse şi un chip cu o rană păroasă în loc de ochi, o frunte înfiorătoare de bazalt şi scrîşnete verbale căpătă claritate. Nu era El. Ce se arăta ca materializîndu-se părea întrupat mai de demult şi secunda de dinainte părea imobilă şi fără continuare. O făcătură veselă.

Ochii ființei pătrunzînd prin zdrelitura anamorfotică străfulgerau ascunşi din spatele unor zale de metal cenuşiu/lucios emanînd raze care pipăiau măduva oaselor. Am eschivat mişelia copleşit de gravitație şi m-am prăbuşit pe podeaua de lemn a primei case întîlnite în cale. N-aveam cum să n-o recunosc, probabil că nimeni nu mizase pe asta. Casa de întîlniri clandestine, din fața blocului de egregori, spionată, păzită, furată de sub ochii mei, în peisajul acesta, seducătoare ca o nouă capcană. O parte a creierului, abia acum observam, nu încetase o clipă să se roage, ca sub impresia unei paralizii locale, bolborosind cuvinte dezlînate în limbi pe care le descopeream paradosindu-se în mine. Rugăciunile n-au nevoie de cuvinte, ci de stări emoționale trîntite cu fața la pămînt. Era tot ce aveam în surplus. 

M-am ridicat cu greu, pentru că oricum nu mă puteam reculege, în timp ce încăperea sălta ca un taur cuprins de convulsii, m-am apropiat de fereastră, care zburase în țăndări, lăsînd mărturia unui ochi deformat. Am ridicat privirea spre cer, zugrăvit în adîncime cu opt sau nouă curcubeie circulare, ochi încercănați de tigru mai bătrîn ca un duh al apelor. În jurul casei se aduna pătura unui întuneric furios. Farul străpungea eşantioane de singularitate, livada se zbătea luminată de neoane suite pe stîlp, de un galben compact, bătut într-o margine de vălătuci colectați din aburi verzui. Făptura a atins cu mîna firmamentul de smoală al boltirii şi cerul s-a făcut abisal, adînc spre încheieturile din mijloc, ca şi cum atmosfera fusese îndepărtată cu o pensetă grăbită. Cîteva pete de funingine au plutit repede spre marginile cauterizate ale ramei şi s-a făcut linişte. Era atîta linişte încît dacă inima ar fi continuat să bată ar fi emis tunete de cascadă. Am dat să fug, o groapă neagră se răscrăcăna obscen în calea mea. Nu mai puteam da din picioare. Atîrnam crucificat între doi arțari, capturat, cetluit, gîfîind. Ce mult le-a luat!

Ce-mi mai era dat să aflu? Eternitățile se succed în desfoieri niciodată aceleaşi, venind cu El ca un apanaj imuabil de intervenție mobilă, în învîrtitura uşoară de sefiroți rămaşi sedați de pe vremea primei căderi, gata de tulburări reaşezate şi fîsîieli generatoare evocînd amețeli în stomac. Noul început fu animat de muzica heruvimilor venind mai întîi într-un susur de departe precum un pîrîu care creşte spre beciul ramificat al oraşului celor patru puncte cardinale, concentrîndu-se în focarul de alamă lucitoare, vocea aceea care nu pornea de nicăieri, nu ducea niciunde, explodînd inflamațiile civilizației prin rostirea unor consoane năvălitoare. Carnea mea susura sub acizi, ochi după ochi ascuns sub pleoape. Nu mai aveam niciun răgaz, pentru că răgazul, ca noțiune temporală, n-ar mai fi avut cum să existe nici dacă m-aş fi putut concentra asupra necesității, ceea ce nu era menit sub nicio formă. Armonia răzbătea prin infinit, de la prima celulă aruncată din buzunarul celest al vestei înfățişate pe malul Edenului şi pînă la stîlpii stelari ai creației, a căror imagine mai poate fi văzută în Nebuloasa Vulturului de grupuri de copii duşi cu şcoala în ieşiri duminicale la expoziții holografice, străbătut de coardele teoriei nesfîrşite ale existenței şi ale opusului ei de la un capăt la altul, în registrele solemne ale orgii bahice, prin toate dimensiunile de ogivă nucleară, răscolind haosul imanent al elementelor primordiale, intrînd în rezonanță cu ea însăşi. 

Cînd şuvoaiele s-au prelins ca nişte şerpi de spumă printre picioarele mele, un mănunchi de note acute, susținute fără efort, m-a prăvălit cu o lovitură peste față din vîrful căzător al apelor pînă în dedesubturile oceanului populat de monştri implodați, excedați, deveniți praf stelar sclipitor, de unde corpul fu luat/macerat/masacrat şi desprins în raze diagonale, pulverizîndu-mi ființa terestră spre extremitățile forțate de legăturile chimice, purtîndu-mă spre aştri de grație luxuriantă şi faune fabuloase de o ispititate fascinantă ascunzîndu-se mimetic la vederea venirii ultimei urgii. De deasupra piscurilor vătuite, muzica lumina văile lumii, în care sclipeau epoci de țărînă şi victime ale gloriei trecătoare. Inima s-a despicat genune de catran sub laserul unui topor izbăvitor, printre creste căscate am zărit peştera lipicioasă a morții, străbătută de fascicole de paloare care-mi arătau intermitent fețe cunoscute, prosternate la picioarele lui de smerenie şi la ale mele de groază. Părinții mei de țesuturi şi clipă erau ridicați în hainele nopții de cîte o pereche de îngeri cu măşti de gaze şi prelate grele de camion pe umeri din colbul unei catedrale ruinate. Zeci de părinți în casele cărora m-am născut mii de ani. M-am aruncat cu fața la pămînt tremurînd fără sunet, sens ori simț profetic, strivit de aerul împins de aripile lor nepăsătoare.

Întîi ca un murmur unduit în surdină, pentru a fi ferit de năvala particulelor care maltratau scheletul trupului pe dinăuntru, diminuata larmă a primului pumnal înfipt în coasta agricultorului, victima neschimbătoare a regnului, uneltirile, loviturile, adevărurile ademenite, coşmarul insuflat, spaima indusă, întunericul din mine dispăru fugind cocoşat, făcînd universul să vibreze de-a lungul înlănțuirii de chinuri, în ordinea alcătuirilor astrale – ce caut eu în mintea Lui şi cel cu care mă lupt? -, direcția vînturilor care mînă galaxiile dintr-o odaie nesfîrşită în alta, picurînd mierea de aur – a captivității lor în contractele atomice de nedesfăcut – pe streaşina de-azur a cerescului oraş Positano spre care mă îndreptam să distrug, spațiul nu mai părea finit ori timpul numărat din moarte în moarte, prăbuşit la picioarele ostenite ale îngrijorării umane, sufletul trădează consistența materiei, se desprinde din încheietura pulpelor – cine m-a prevăzut cu gonade? – se desface în culorile componente ale extazului, rămîne o vreme să respecte forma alcătuirii siderale de odinioară, iradiind păreri cu deplasare rapidă dintr-o parte în alta a capului elocvent al ființei astrale, ca după aceea să fie absorbite de respirația de glorie a dumnezeirii ce se descoperea atunci în toate mădularele, ungherele, tainițele mele, lăsîndu-mă neputincios la pămînt, care se desfăcu şi mă-nghiți în hohote de foc. 

(Fragmente din romanul Calmul prelevat în furtună, 

în curs de apariție la Cartea Românească)