CRITICUL LITERAR ?I SCRIITORUL

Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2013

A scrie literatură ?i a scrie despre literatură par a fi două preocupări atât de diferite, încât aproape că a devenit de la sine înțeles că un scriitor de talent nu poate fi ?i un critic literar la fel de talentat ?i viceversa. George Călinescu merge până într-acolo încât susține că un critic literar (oricât de important ar fi, sau, poate, cu atât mai mult cu cât e mai important, î?i manifestă prin critică vocația de scriitor ratat. Alex Ştefănescu, într-un articol publicat în „România literară” (Profesia de critic literar, „România literară”, nr.5/2007) scrie: „cred că foarte bine e să faci critică literară când eşti tânăr şi abia apoi, dacă simți nevoia, să scrii poezie, proză sau teatru. Când eşti tânăr, scriind critică literară, înveți cum e făcută literatura, te uiți la ea şi te întrebi cum a fost creată, o analizezi atent, înveți din această examinare atentă”. Ce se întâmplă, însă, când, ?tiind atât de bine cum se face literatura devii, tocmai din această pricină, incapabil de a o mai produce?!

Nu demult, după o conferință dedicată frontierelor, undeva într-un oră?el din ?ara Galilor, organizatorii ne-au invitat la o discuție despre… muzică. Muzicieni locali ?i nu numai ?i-au prezentat instrumentele (unele dintre ele cu adevărat exotice) ?i apoi, pe nesimțite, discuția a alunecat spre tensiunea dintre lumea academică, a celor care vorbesc despre artă, ?i universul celor care creează. Ceea ce m-a interesat atunci a fost sentimentul distinct că, pentru cei care vorbeau, nu existau prea multe zone de contact între creator ?i cel care, mai apoi, analizează, ordonează, stabile?te ?i diseminează canonul. Lumea academică, cu inerentele ei idiosincrazii, cu formalismele ?i, tangențial, u?oara ei aroganță pare a uita că, în definitiv, atunci când vine vorba despre artă, singura ei rațiune de a exista e aceea de a transmite cuno?tințe, de a propune perspective, de a vorbi în forme ?i cu limbaje diferite despre creația altora. David Lodge, în romanele sale academice, pare a observa acela?i fenomen: tentația lumii academice umaniste de a-?i fi suficientă sie?i, de a avea reflexe autiste. Faptul că textele sale sunt impregnate de umor, ironie ?i autoironie (Lodge fiind el însu?i universitar) nu trebuie să ne determine să credem că subiectul nu e unul dintre cele mai serioase. Polemici dintre cele mai aprinse se poartă astăzi între arti?tii autodidacți ?i cei ?tiutori într-ale teoriilor ?i metodelor. Multe dintre ele, însă, nu depă?esc orgoliile personale ale celor implicați, neatingând adevărata natură a problemei.

La fel de adevărat este ?i că nu puțini creatori, odată apreciați de lumea academică, par a se considera legitimați de un for superior, în vreme ce, atunci când acest lucru nu se întâmplă, tind a crede că sunt neînțele?i ?i nedreptățiți, victime ale unor coterii ?i alianțe meschine. Tocmai de aceea, a rămâne în zona unei discuții pe marginea tensiunilor între creator ?i mediul academic mi se pare a fi un demers dacă nu în totalitate neinteresant, atunci cel puțin de interes limitat, cu serioase ?i periculoase alunecări spre zona de cancan. În universul artelor, mai mult, probabil, decât în orice alt domeniu, ego-ul joacă un rol fundamental.

Să ne concentrăm asupra lumii literelor. Problema reală nu are neapărat de a face cu lumea academică umanistă. Această lume nu e, de fapt, nimic altceva decât un spațiu în care se manifestă plenar tensiunea dintre teoretician ?i practician. Este, totu?i, aici, o fascinantă ?i esențială temă de dezbatere: există o falie între creatorul de artă ?i teoreticianul ei, o incompatibilitate ce rezultă din însă?i natura preocupărilor lor? Dacă da, atunci ce anume o generează? Unde anume drumurile celor doi slujitori ai literaturii se despart ?i de ce? Este această fisură inevitabilă sau poate fi, la un moment dat, înlăturată?

Dacă în domeniul a?a-ziselor ?tiințe exacte (modernitatea ne arată că nici măcar ele nu mai sunt atât de exacte), o asemenea antinomie e mai greu vizibilă (căci cine î?i poate închipui că ar putea exista o distincție netă, spre exemplu, între cel care vorbe?te despre matematică ?i cel care o practică!), în ceea ce prive?te literatura vom avea întotdeauna de a face cu delimitări între cel care se simte familiar în lumea metodelor, a teoriilor, a criticii literare ?i acela care imaginează ?i exprimă lumi ficționale (scriitorul, poetul). Într-o lume a lui political corectness am fi, poate, tentați să spunem că nimic nu îl împiedică pe criticul literar talentat să fie ?i un scriitor de geniu ?i viceversa. Faptul că rareori se întâmplă, însă, ne face să ne gândim că raritatea cu care indivizii trec de la excelența în critica literară la excelența în a crea literatură nu poate fi nicidecum întâmplătoare. Nu discut, desigur, despre excepții. Extremele curbei lui Gauss, ?i aici ca ?i în orice alt domeniu asupra căruia s-ar aplica, nu caracterizează decât zone marginale, statistic cel puțin.

Pentru început, câteva cuvinte despre obiecția pe care orice critic literar s-ar simți tentat să o ridice într-o astfel de dezbatere. Este critica literară în sine un act creator? În ordinea preeminenței estetice, este ea mai prejos decât ficțiunea? La cea de-a doua întrebare, nu se poate răspunde altfel decât că, prin prisma discuției de față, nu interesează distincțiile calitative între critica literară ?i literatură. De vreme prima se întemeiază pe existența celeilalte, ele sunt domenii cu funcții distincte; a?adar, discuția se poartă pe un alt palier ?i anume acela al incompatibilităților structurale dintre ele. Cât prive?te prima întrebare, se poate oferi un răspuns tran?ant. Cu siguranță da, critica, teoria ?i istoria literaturii sunt acte creatoare, însă acte creatoare de rang secund, dacă îmi e îngăduită exprimarea. Un act creator care nu se poate desfă?ura decât pornind de la actul creator de rang prim care este textul literar însu?i. Poate există literatura fără critica literară? Da. Viceversa? Nu.

A crea literatură presupune, inevitabil, a suspenda, cel puțin temporar, metoda sau practicarea în mod con?tient a metodei. Nu cred să fie poet care să se întrerupă din actul creației pentru a calcula numărul de silabe dintr-un vers, pentru a introduce în text aliterația potrivită sau pentru a face un exercițiu de literatură comparată cu scopul de a stabili gradul de originalitate al textului pe care tocmai îl scrie, la fel cum nu cred să existe prozator care, în chiar momentul redactării prozei sale, să se gândească, de pildă, la cât de bine poate scriitura sa să satisfacă criteriile estetice ale lui Harold Bloom, să zicem. Toate aceste procese sunt, eventual, ulterioare celui creativ. Un act creativ care nu se desfă?oară scurtcircuitând teoria are, probabil, toate ?ansele de a fi unul ratat. Romanelor lui Eugen Lovinescu sau poeziilor lui George Călinescu, ambele îngrijit redactate, după toate regulile ?i cutumele genurilor, li se poate repro?a tocmai lipsa lor de fantezie; ele par a nu putea respira de unele singure, căci sunt impregnate de con?tiința de critic literar a celor care le-au creat. Acela?i pare a fi cazul romanului Adela, al lui Garabet Ibrăileanu.

A permite metodei să intervină în actul creator în chiar momentul în care acesta se petrece echivalează, cel mai adesea, cu iremediabila distrugere a creației înse?i. Poezia este supusă imploziei dacă, în locul combustiei care pune stăpânire pe creator, se lasă dominată de luciditatea metodei. Incompatibilitatea derivă din chiar natura actului creator. Ceea ce, îndeob?te, se ascunde sub mult prea facilul ?i supralicitatul termen inspirație, este momentul de grație în care creatorul ?i obiectul creației sale se află în legătură directă. A mijloci această relație, a interpune con?tient un filtru teoretic nu înseamnă altceva decât a suprima o conexiune care, în spiritul ei, este de natură metafizică. Metoda ?i teoria nu pot interveni decât a posteriori, după ce actul creației se va fi consumat. Aceasta este, de fapt, logica internă a criticii ?i analizei literare; ea începe numai atunci când textul asupra căruia se exercită este, dacă nu definitiv, măcar definitivat. De aici, fisura: în vreme ce actul creator este simultan procesului de creație, actul critic este, inevitabil, ulterior.

Criticul literar nu poate fi, deci, un creator de geniu (căci mediocritatea poate fi relativ u?or atinsă atât în critica literară, cât ?i în literatură) decât în măsura în care reu?e?te să-?i suspende vocația de critic literar, să o amâne, să o treacă în fundal. Însă, ?i tocmai acum ne aflăm în preajma sursei incompatibilității, practica îndelungată a criticii literare (la care orice critic literar serios se vede condamnat) face ca acest proces să fie, cel mai adesea, unul continuu, un soi de rutină care nu poate fi suspendată. Automatismele de gândire, obi?nuirea minții, antrenarea ei pentru a lucra într-un anume fel cu un text literar, obi?nuința de a analiza ?i a aplica judecăți de valoare unui text care deja există, care se oferă, nu pot fi atât de u?or reduse la tăcere. Certitudinea teoreticianului că poate cuantifica valoarea (de?i critica literară nu mai e demult normativă, reflexul încă există!), că poate distinge între un text bun ?i unul fără valoare este tocmai ceea ce îl împiedică să creeze literatură excepțională. Situația inversă este, desigur, la fel de plauzibilă. Abia ie?it din laboratorul unde concepe texte, scriitorului de geniu trebuie să îi fie la fel de greu să se dedubleze.

Până ?i Jeckyll are nevoie de timp pentru a-i permite lui Hyde să existe; Hyde ?i Jeckyll nu se pot manifesta simultan pentru că, într-un anume fel, se exclud reciproc. Departe de mine gândul de a asocia critica literară sau literatura vreunuia dintre personajele romanului de sfâr?it de secol XIX, al lui Robert Louis Stevenson; comparația se susține numai în măsura în care privim cu mai mare atenție către opozițiile ce decurg din însă?i materialul ?i rațiunea de a exista a celor două domenii umaniste.