Poezie
Victor Munteanu
Intrarea în sine
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2013
INTRAREA ÎN SINE
A nins până la trei dimineața
şi s-au înfundat toate drumurile
pornite demult să mă scoată
la un liman.
A viscolit toată noaptea până la capătul minții –
troienile-au astupat cimitirul
cu vrăbii cu tot,
temelia casei a început să strige din încheieturi
şi niciun drum nu mai ajunge la mine.
CIORI PE VREME DE BURNIȚĂ
Între mâna întinsă şi sabia gata s-o taie
aştept în halta ce nu mai există:
toți intră-n vagoane,
toți încap în trupurile pe care le poartă
şi în limita din care nu pot ieşi.
Între cel ce a fost şi cel ce nu mai există
aştept pe traseul Bacău – Baluşeşti:
toți încap în numele primit la Botez
şi în strigăt,
toți îşi duc zilele
în cămaşa de forță a imprevizibilului.
Între o moarte de cancer
şi una de accident vascular
aştept ultimul tren deraiat
al răbdării.
CU ASFINȚITUL PE UMERI
Lucrurile ce merg înainte mă trag după ele
cu tot cu strigătul din care-au plecat.
Marea umezeşte ultima zi de noiembrie
şi mă desenează cu vuietul ei pe nisip.
Lucrurile ce merg înainte mă arată cu degetul –
fără martori, fără acte, fără copii -
şi mă cară ca pe-o datorie neachitată.
Lucrurile ce merg înainte mă iau şi pe mine
şi mă împing, la grămadă, în tren:
cu surâsul înecat în durerea cuvintelor
aştept încet ultimul semn...
SINGUR
Vine unul cu adevărul pe umăr -
adevărul dezamorsat în care te priveşti ca-n oglindă -
şi te strigă în fața instanței
şi-ți numără prietenii pe care nu i-ai avut
şi te face de două parale şi te contrazice întruna.
Intră unul în tăcerile tale şi te ține de vorbă
şi-ți face numele țăndări
şi-ți scoate zilele-n drum
şi-ți cântă la cobză „Dorule, puiule”
şi nu te lasă măcar două clipe să mori.
SFÂRŞIT DE SEPTEMBRIE
Trece un om cu timpul după el,
clipele se grăbesc să-l ajungă din urmă:
– Omule, omule – strigă timpul în spatele lui,
aşteaptă-mă şi pe mine!
Dar omul nu-l bagă în seamă.
Trece un om cu vremea alături de el,
trece în toată puterea cuvântului,
drept ca un fag izbucnit din gura prăpastiei:
– Omule, omule – spune timpul din amiaza fierbinte,
ridică-te din acest adevăr
şi nu te opri!
Dar omul îşi vede încet de-ale sale.
………………….
Trece timpul cu un om după el,
îl trage cu greu de ultimile zile la deal -
de parcă toamna i-a intrat în buletin
şi i-a îngreunat numele cu o piatră de moară:
– Hei, timpule, şopteşte omul abia auzit,
aşteaptă-mă şi pe mine!
Dar acele ceasornicului bat mai departe
fără să scoat-un cuvânt.
BACOVIANĂ
Pe străzile ude, grele de lună
s-a revărsat pustiul, umbra mă paşte
paşii a gol îmi răsună
tăcerea pe case stă vraişte.
Prietenii-au ieşit din scrisori
şi toarnă sare pe rana din Cruce,
în noaptea din cuibare de ciori
omul din glugă de mână mă duce.
Speranțele transformate în scrum
pe banca din parc mă cunună
şi mă şterg cu-o iscălitură de fum
pe străzile ude, grele de lună.
Te strig dintr-o clipă de fulger,
din hotarele mele te strig:
spală-mă cu lumina de Înger,
nu mă lăsa cu mâinile-n frig!
A nins până la trei dimineața
şi s-au înfundat toate drumurile
pornite demult să mă scoată
la un liman.
A viscolit toată noaptea până la capătul minții –
troienile-au astupat cimitirul
cu vrăbii cu tot,
temelia casei a început să strige din încheieturi
şi niciun drum nu mai ajunge la mine.
CIORI PE VREME DE BURNIȚĂ
Între mâna întinsă şi sabia gata s-o taie
aştept în halta ce nu mai există:
toți intră-n vagoane,
toți încap în trupurile pe care le poartă
şi în limita din care nu pot ieşi.
Între cel ce a fost şi cel ce nu mai există
aştept pe traseul Bacău – Baluşeşti:
toți încap în numele primit la Botez
şi în strigăt,
toți îşi duc zilele
în cămaşa de forță a imprevizibilului.
Între o moarte de cancer
şi una de accident vascular
aştept ultimul tren deraiat
al răbdării.
CU ASFINȚITUL PE UMERI
Lucrurile ce merg înainte mă trag după ele
cu tot cu strigătul din care-au plecat.
Marea umezeşte ultima zi de noiembrie
şi mă desenează cu vuietul ei pe nisip.
Lucrurile ce merg înainte mă arată cu degetul –
fără martori, fără acte, fără copii -
şi mă cară ca pe-o datorie neachitată.
Lucrurile ce merg înainte mă iau şi pe mine
şi mă împing, la grămadă, în tren:
cu surâsul înecat în durerea cuvintelor
aştept încet ultimul semn...
SINGUR
Vine unul cu adevărul pe umăr -
adevărul dezamorsat în care te priveşti ca-n oglindă -
şi te strigă în fața instanței
şi-ți numără prietenii pe care nu i-ai avut
şi te face de două parale şi te contrazice întruna.
Intră unul în tăcerile tale şi te ține de vorbă
şi-ți face numele țăndări
şi-ți scoate zilele-n drum
şi-ți cântă la cobză „Dorule, puiule”
şi nu te lasă măcar două clipe să mori.
SFÂRŞIT DE SEPTEMBRIE
Trece un om cu timpul după el,
clipele se grăbesc să-l ajungă din urmă:
– Omule, omule – strigă timpul în spatele lui,
aşteaptă-mă şi pe mine!
Dar omul nu-l bagă în seamă.
Trece un om cu vremea alături de el,
trece în toată puterea cuvântului,
drept ca un fag izbucnit din gura prăpastiei:
– Omule, omule – spune timpul din amiaza fierbinte,
ridică-te din acest adevăr
şi nu te opri!
Dar omul îşi vede încet de-ale sale.
………………….
Trece timpul cu un om după el,
îl trage cu greu de ultimile zile la deal -
de parcă toamna i-a intrat în buletin
şi i-a îngreunat numele cu o piatră de moară:
– Hei, timpule, şopteşte omul abia auzit,
aşteaptă-mă şi pe mine!
Dar acele ceasornicului bat mai departe
fără să scoat-un cuvânt.
BACOVIANĂ
Pe străzile ude, grele de lună
s-a revărsat pustiul, umbra mă paşte
paşii a gol îmi răsună
tăcerea pe case stă vraişte.
Prietenii-au ieşit din scrisori
şi toarnă sare pe rana din Cruce,
în noaptea din cuibare de ciori
omul din glugă de mână mă duce.
Speranțele transformate în scrum
pe banca din parc mă cunună
şi mă şterg cu-o iscălitură de fum
pe străzile ude, grele de lună.
Te strig dintr-o clipă de fulger,
din hotarele mele te strig:
spală-mă cu lumina de Înger,
nu mă lăsa cu mâinile-n frig!