ZERO

Pe creasta ecoului memoriei, pe ultima frecvență din pivnița scalei sunetelor. 

Negreşit – ne spunem – aşa arată prezentul. 

În trecut – ştim că acolo stă cineva care a urlat – cruntul urlet al chemării – 

şi apoi, aici şi acum, în liniştea oarbă dimprejur, ni s-a ivit şi trupul.

Ni s-a ivit vârsta – strigăt prefăcut în vreme. 

 

*

 

Uneori, tăceri obsedante urcă în noi, precum o scară de mercur. Alerte şi acute. Până ce trupul nostru devine tentația lor.  

Între adineauri şi carne – întoarsă, răsucită, îndoită înspre ea însăşi. Carnea în răscruce. 

Şi un punct critic mocnind în dreptul fiecărui grad. Un anotimp eşuat ne sprijină. Cu degetele noastre obişnuim a-l râcâi. 

De cele mai multe ori, îi descoperim cenuşa. Şi atunci, îl marcăm ca pe un alt moment în calendarul timpilor noştri de complezență şi uitare – acela care nu se termină nicicând. Petrecem după-amiaza râncedă – precum atâția alții – la masa semnelor noastre. În drogherie, le cântărim. Noi, măsluitorii. 

Câteodată e aşa: oamenii casei aşteaptă îndelung ca ceva să se întâmple. Ne-am reunit pentru aşteptarea noastră. Şi privim în fiecare zi cum alb se decojeşte o frunză. Cum apa scapătă. 

Dăm din umeri – Trebuie! Cea mai bună e măsura. Măsura noastră e cea a obişnuințelor. 

 

Dormim lângă ce-am estimat despre celălalt, iar ceea ce el a estimat despre noi ne acoperă. E frig – sub cearşaf mâna pipăie hăul dindărătul pielii. 

 

Prezentul nostru, cel al vieții de zi cu zi. Şi orice viață de zi cu zi este în fond tihnită. Pradă numai acelui neastâmpăr pe care-l dezghiocăm uneori dintre cele discutate. Îi permitem să alunece, molatic, pe lângă picioarele noastre. Până la ocru şi tern. Când toți jucătorii se pregătesc să plece, când ideea despre noi înşine prinde un gust sălciu. 

Mă gândesc la cel care-şi închipuia că acesta ar fi sfârşitul universului: o cameră cu geamuri mate, ticsită de mese – ca într-un restaurant ieftin – unde fiecare îşi îndeasă sub scaun, lângă păianjen, câte un mic dispreț, câte o remuşcare. Ca pe muştele capturate sub pahar – încă se mai zbat. Clopotul oamenilor la sfârşitul universului. 

 

*

 

Pe tablă, piesele adastă în zarvă: Negrul mută şi omoară, Albul joacă şi trăieşte. 

E o problemă de Go. Dar – necontenit – alta îmi dă târcoale: soldații surprinşi în toiul bătăliei de gândul nelămurit că, odată isprăvit războiul, se vor întoarce la casele lor cu ziduri calde, la boarea vreunui anotimp îndrăgit din copilărie, acolo unde ei nu se vor mai înfrupta decât din ceea ce au fost. Împrejurul lor, atunci, ceilalți vor oficia victimele, luptele, până şi mizeria pe care armele o iscau din om pentru a împroşca pământul cu ea, pe toate astea le vor scălda în ritualuri; vor spune – A fost – neştiind că, de fapt, tocmai pe acela pielea nu l-a învățat. Ea e palidă, târzie. 

În zonele de țesut conjunctiv ale trupului nostru – unde realitatea intră mai acerb în conflict cu noi – oamenii țin o faşă jilavă de tot ce nu mai e, dar care trebuie să sosească. O poartă ca pe o lenjerie intimă, răpciugoasă, îmbibată în cursul unei zile cu secrețiile celor care întârzie. Şi tot acolo – pe acest țărm neliniştit, alunecos – trag visele.  

Atunci, omul clefăie o poveste. Îşi ronțăie inepuizabilul. 

Din cochilia urechii celuilalt, ascultă zgomotul de fond.

 

*

 

Neclintit, aştept deasupra tablei. 

Din încăperea alăturată, râsetele oamenilor m-ajung. Stânci de hohote – abrupte, dar în surdină, aproape moi. 

Oamenii râd până în abisul lor. Râd. Până-n abis. 

De jos de tot, resturile pândesc sunetul: să suie pe el: să mişune.  

Răzbat până la mine într-un potir. Pe aceste resturi nu le refuzăm nicicând – acum sunt ele cele ce plutesc la suprafață. Căci pe fund rămâne țârâitul animalului îndestulat. Îi spintecăm pântecul, culegem dinăuntru răul nostru teşit la colțuri. 

Răul bont.

Prea des îl sorbim…

Cu el ne încingem la brâu ori la butonieră – distinşi, impecabili.  

 

*

 

Într-o vreme, oamenii vor simți cum, undeva, dincolo de casele, de meseriile şi de oraşele lor, dincolo de țările cu politica lor – se răspândeşte deşertul. 

Şi atunci, ca împunşi de-o albină, unii se vor apuca să-l mimeze înfricoşați, alții să-l celebreze înecați în speranță – şi se vor înşela. 

Doar câțiva, în caravane, vor avea curajul să-l poarte cu ei – în chiar inima deşertului. 

Deja s-au întâlnit oamenii să orânduiască lumea. Enumerându-i tautologiile. Pe toate – nici una nu lipseşte. Nu mai e loc nici cât să arunci un ac. Şi nu-ți dai seama dacă te afli la început ori la sfârşit. 

Dar mie îmi pare că orice tautologie dezvăluie pudoarea unui lucru. Nu vreun simbol sau concept sau mit. Dar pudoarea da. Ceva ca o reținere deloc încordată, ceva cast şi aşezat, cu dorințele ca o pereche de mănuşi puse alături. Grijuliu să existe strict ca el însuşi, dar şi să se viseze ca orice altceva. Mă uit atent la cum e formulată: primul ei cuvânt accentuat, aşadar, cu un umăr uşor în afară, cu bărbia ridicată oblic, indică un punct nevăzut (la întâmplare, s-ar zice). Al doilea, însă, nu e acelaşi. E grav, dar abia cu vreo superstiție ce planează deasupra lui – lent şi nocturn. 

Superstiția sexului tăinuit.  

Poartă un veşmânt simplu; o pânză de sete neostoită. 

Crăpătura din pământ e crăpătură a tălpii – între ele şuieră vestea.

 

*

 

Preluăm înregistrările şi pielițele. 

Şi nu ştim ale cui sunt. 

Le împărțim unul cu altul. 

Nefericit şi blestemat se socoteşte cel ajuns la hotarele trecutului unde a dat de vreo concluzie!...

Cei aflați acolo au înfăptuit un act indus către ecou. Coşcovit pe muchii. Improbabil în stânga, de partea inimii. 

Moartea nu-i un eveniment, ci o tuşă (omului ăstuia îi stă pe cantus, ție – pe un deget). Şi nici măcar cea de pe urmă – ci prima după care ne orientăm aproximările. Printr-o aromă – de ochi, de auz, tactil şi întomnat. 

Un simț îşi dublează verbul printr-un gerunziu – facem făcând – care întotdeauna răsună asemenea acelei albii atinse de mica scăpărată. 

Precum călcâiul meu diagonal pe rezonanța ei. 

 

*

 

Cu timpul am învățat să caut doar instantaneul lucrurilor. 

Ca pe un fruct pe care să-l dezmierzi în palme, fără a muşca din el, ghicindu-i treptat gustul. 

M-am aşezat sub ramurile pomului oprit ca lângă un vechi prieten. Poate singurul. 

Împreună, putem tăcea, fiecare în dezolarea lui. El, pentru că închide în sine dinainte totul. Eu, pentru că mă închid numai pe mine acum. El, pentru că încă nimeni nu i-a spus ce va să fie. Eu, pentru că îi ştiu povestea. 

E după-amiază, când ne adăpostim leneş la umbra viciilor visate. 

*

 

Un om s-a înfățişat Morții cu două liste întocmite conştiincios – una pentru tot ceea ce-a cucerit, iar alta cu înfrângeri şi nedreptăți. 

Moartea şedea precum un Sfinx: leu, pasăre şi om. 

Şi nefericitul a întrebat: unde este adevărul? 

În balanță, listele lui se aflau la egalitate. Moartea tăcea. 

Leu, pasăre şi om, pe talerele în echilibru. 

 

*

 

Istoria e zar şi e zare. 

Fiecare are un crez – străzile se umplu de crezuri ciocnite între ele.

Oamenii îşi petrec explicațiile – ca pe un fir – prin ochiul unui ac cu care să-şi cârpească lumea. Şi lumea le atârnă precum un ciorchine de zdrențe, precum pielea buhăită şi măcinată de vreo molimă.

Cenuşiul comun argintat într-o monedă – cu el răscumpără ei frica. 

Solda de frică plătită fiecărui guri. 

Încă multă vreme după un război, natura e un izotop al fierului. 

Seminția celor ce ciocănesc în solzi. 

Soarele ne multiplică, timpul ne împrăştie. 

Vremea soldei – va durea şi va îndura

va îndurera şi va dura. 

 

*

 

Păcănitul pieselor pe tabla de lemn. 

Oamenii se culcă într-o rână. Îşi amintesc grozăvii. 

Unul povesteşte: „Se spune că un soț înşelat l-a jupuit de viu pe nefericitul amant, i-a îmbrăcat pielea şi s-a strecurat aşa noaptea în patul frumoasei soții – Ia-mă! Doreşte-mă la fel ca pe acela! – i-a zis. După penetrarea violentă, biata femeie a înnebunit”. 

Hm! – se aude din dreptul cuiva. Din dreptul unuia dintre noi, deşi toți îl împărtăşim. 

Pe urmă: „Nu era vina sa” – a cui? 

A amantului, a soțului sau a soției? 

Uităm până şi cine a spus-o – am simțit-o toți. Pesemne că, de fapt, n-a spus-o nimeni. Dintre cei doi care joacă, cel cu negrele exclamă: „M-ai luat ca pe pui!”, privind cum adversarul îi strânge piesele încercuite şi le lasă deoparte. 

Afară, a început să plouă – cine ar ieşi în prag, s-ar găsi pe sine unul cu toți ceilalți. Şi asta ne tulbură.  

*

 

Jucătorul simți că nu mai are moarte. Îşi turnă un pahar cu rom. 

Urmă coridorul care pornea din salon până într-o parte lăturalnică a vilei sale. O uşă împinsă şi coborî scara ce dădea într-o grădină. 

În dreptul salonului, pereții se împărțeau în panouri acoperite cu desene creionate în violet de mangan: câteva peisaje din secolul al XVIII-lea, cu trei personaje – doi bărbați şi o femeie – înveşmântate după tot dichisul epocii, care se alergau printr-o pădure. 

De-a lungul coridorului, în întuneric, desenele îşi modificau conduita, personajele renunțau, una după altul, la piese de îmbrăcăminte, încât, pe cele patru panouri ce se continuau în grădină, în locul inocentei plimbări, licăreau orgii. Desfrâul Luminilor. 

Tricornurile pleoştite, perucile pudrate, cizmele din picioare, coapsele femeii. 

 

Şi el – epuizat – sprijinit de balustradă. Romul – pe terminate. 

Un triunghi al lui Marte ciugulea isoscelul triunghi al lui Venus. 

Dar Jucătorul era bătrân: „Am încercat din tinerețe să mă mențin la suprafața lucrurilor”. De sub o perucă, i se replică sardonic: „Dar care anume este această suprafață a lucrurilor?”, „…pentru a nu fi înghițit, pentru a nu fi sufocat, gândeam că trebuie să mă situez pe marginea vâltorii!”, „Dar unde este marginea?”. 

Aşa ceva nu se cădea. Se închega totul precum acea supă primordială, pe care o teoretizează oamenii de ştiință. Şi nu e nimic înaintea ei, iar după ea, când lucrurile şi corpurile se despart în fine, în ele recidivează încă aceleaşi vechi miasme.

Bătrânul întinse degetele către figura femeii din ultimul panou şi o mângâie lin. 

Ca şi cum i-ar fi alinat vreo suferință.

Personajele juisau.