VIRTUȚILE PROZEI SCURTE

Încă de la primele sale povestiri, datând din urmă cu patruzeci de ani, Viorel Dianu îşi marchează cu pregnanță stilul care-l va caracteriza, mişcându-se între orizonturile unui realism magic, de mult consacrat, căruia îi va aduce însă contribuția sa originală. Dar, vorbind despre acest realism-magic putem observa la Viorel Dianu felul său specific, absolut personal şi, aş zice, seducător, de a se înscrie, în majoritatea cazurilor, în această modalitate de abordare a temelor şi a subiectelor sale, în care mijloacele folosite deformează într-un fel sau altul realitatea nu pentru a-i epata pe cititori, ci pentru a le arăta ce se ascunde cu adevărat în miezul lucrurilor, dincolo de orice aparențe. Rezultă de aici „o lume a lui”, „o realitate a lui”, în care pătrundem pe neştiute, după ce am crezut o vreme că ne mişcăm în „realitatea noastră”, aşa cum o ştiam, aşa cum o percepem clipă de clipă. 

Şi astfel, fără să ne dăm seama, lunecăm, odată cu eroii povestirilor sale, în acea lume în care nu ne mai mirăm că oamenii zboară aşa cum merg (Când a zburat Bolovanu), şi admitem ca pe o axiomă faptul că o întoarcere în copilărie poate vindeca un cancer în fază terminală (Duioasa revelație) ori că se poate construi o gară în toată regula, cu personal, casă de bilete şi peron, într-un loc fără cale ferată (Bastardul) ori că o insulă naturală, dintr-un faimos lac bucureştean, poate naviga pe neaşteptate ca un yaht maritim (Croazieră pe lac) ori că doi tineri îndrăgostiți, năpăstuiți de părinți, se pot arunca, de mână, de pe acoperişul blocului, fără să aibă nimic de suferit (Dragoste la înălțime), ori că-ți poți găsi într-un parc, cu toate actele-n el, portofelul pe care l-ai piedut în urmă cu patruzeci de ani (Şipotul Fântânilor) etc., etc. 

Dar, aşa cum spuneam, departe de a-l îndepărta de realitatea cea mai concretă şi, uneori, cea mai cruntă (Judecătorul din turn), Viorel Dianu se dovedeşte a fi un atent observator al mediilor de viață pe care le traversează, un subtil cunoscător al sufletului omenesc, surprins în cele mai felurite ipostaze, dar şi mânuitorul unei spade cu o mie de tăişuri îndreptate împotriva unor moravuri pernicioase (Până la ultimul strop).

Dar să aruncăm o privire mai atentă asupra uneia dintre cele mai ingenioase şi mai ofertante povestiri ale sale (Când a zburat Bolovanu), pentru a încerca să demonstrăm în chip convingător cele afirmate mai sus. Ne aflăm, aşadar, în gospodăria plutonierului de poliție Ilie Bolovanu, şef de post în comuna Căpățâna. E dimineață. Ca să-şi alunge nălucile somnului, printre care visul că zboară, pe care nu-l mai avusese din copilărie, omul legii, dezbrăcat până la brâu, se bărbiereşte „doi milimetri sub piele” şi se răcoreşte apoi cu o găleată de apă, scoasă de consoartă direct din fântână, mai înainte de a porni către centrul satului, în ținuta regulamentară, pentru a-şi intra în atribuții. Ceea ce nu se întâmplă fără un oarecare efort. Ca să fie sigur de succesul de mai târziu şi, mai ales, pentru a-i dovedi primarului cine e „adevăratul grangure în comună”, îşi alege „un loc viclean, unde cădeau şoferii în cursă ca şoarecii: o trecere de pietoni între şcoală şi biserică, de o parte, şi crâşmă şi şcoală, de cealată parte”. Aşteptând, aşadar, „să-şi creeze dispoziția”, „să dobândească starea aceea de grație, dulce şi viguroasă”, schimbă câteva vorbe cu crâşmarul Ploscaru, un „îmbogățit de război”, căruia îi refuză, arogant şi ranchiunos, invitația la o „cinste”: „Mai bine m-ai invita la fie-ta, speculantule... Îți asmut eu Garda financiară pe cap”, îşi spune el în gând. Aşadar, câte gânduri, tot atâtea complexe la acest om mărunt la suflet, al cărui vis de zbor din noaptea precedentă se născuse ca o revanşă la uriaşul său complex de inferioritate, pe care, după cum vedem, încerca zi de zi să şi-l atenueze prin groaza pe care ştia că poate s-o răspândească oricând printre şoferi şi, în general, printre cei care-i picau într-un fel sau altul în mână. Complex care atinge punctul său culminant chiar în momentul prezent al povestirii, în frumoasa şi promițătoarea dimineață de vară, când, antrenat în conversația cu crâşmarul, plutonierul Ilie Bolovanu abia are timp să fluiere după un insolent şi vijelios automobil Espero grena, exact ca acela după care zburase cu atâta succes în visul său de noapte. Şi iată că se petrece minunea! Paşii lui către bolidul oprit ceva mai încolo nu mai sunt paşii unui om obişnuit, ci mai degrabă un început de zbor. Fapt observat şi de conducătorul contravenient, din nefericire nimeni altul decât comandantul poliției rutiere județene, care pusese la încercare vigilența şefului de post comunal! Un exercițiu de rutină din care Ilie Bolovanu ieşise cu o scărmăneală zdravănă şi cu un motiv în plus de a se simți un nimeni.  În logica povestirilor sale, Viorel Dianu relatează astfel cu lux de amănunte şi cu un umor convulsiv toată această nebunie care, privită din unghiul de vedere al bietului plutonier, devine dintr-o dată atât de credibilă, de parcă s-ar petrece aievea. Dezvăluind astfel aspirațiile, dar şi marginile unei lumi care, departe de a zbura, aşa cum unora le place să-şi imagineze în momente de grave apăsări existențiale, trăieşte mai degrabă târându-se.

Tot un fel de zbor, chiar dacă nu atât de explicit ca acela al şefului de post Bolovanu, trăieşte şi tânărul scriitor Marian Tarna, la apariția primei sale cărțulii de versuri (Cum a devenit M.T. VIP). Zbor născut din povara numelui său moştenit de la părinți şi rectificat de un binevoitor redactor de editură. „Domnule, poeziile sunt bune, ți le publicăm, dar numele – îi spusese acesta – categoric nu merge! Şi Marin, şi Târnă! Te umflă râsul. Târnă sună ca Traistă. Ce eşti dumneata, neam de traistă?... Uite cum facem, retuşăm puțin: în loc de țărănescul Marin, sau Mărin, zicem Marian, iar în loc de Târnă, Tarna. Şi capeți dintr-o dată alt fason”. Strâns astfel cu uşa, tânărul aspirant la gloria literară acceptase, chinuit însă o vreme de aspre mustrări de conştiință: „Nu comisese oare un regretabil act de trădare? Şi pentru ce? Pentru o carte? Care, să fim serioşi, era asta carte... O plachetă prizărită, acolo, tip lamă de ras (...) Iată prețul pentru care îşi renegase numele părinților şi pe cel dat de părinți”. Aşadar, din complexul inițial de inferioritate, se născuse acest complex de vinovăție, din care va izbucni însă, triumfător, un complex irepresibil de superioritate, generator de iluzii amețitoare, de plutire, de zbor. Din acest moment, povestea nu mai curge pe terenul realității obiective, ci pe acela imaginat de aspirantul la nemurire, uluit şi el de tot ce i se întâmplă (un fel de „vis al unei nopți de vară” al oricărui novice). 

Cu toată unitatea lor remarcabilă de orizont şi de stil, povestirile lui Viorel Dianu cunosc o vizibilă evoluție, o remarcabilă distilare şi maturizare de-a lungul timpului. Astfel, dacă în prozele de început, mai ales în cele din ciclul Revelație în Do minor, avem de-a face mai mult cu o lume de ciudățenii şi de ciudați – un tată, a cărui fată murise într-un accident feroviar în urmă cu doisprezece ani, alunecă şi el sub roțile trenului tocmai în clipa în care i se pare că-şi zăreşte fiica, vie, la fereastra unui vagon, o doamnă dintr-un compartiment mărturisind apoi, ca pe un fapt banal, că ea ar fi chiar fata aceea (Fiica lui Iair), un cetățean trăieşte fatalitatea unei anumite zile din lună, când „banii se risipeau atunci singuri, împuținându-se cu iuțeală, fără putință de reținere, în cele mai ciudate locuri şi împrejurări” (Risipitorul), un vizitator inocent al unei localități oarecare nu poate scăpa de suspiciunea că ar fi venit acolo cu gânduri necurate (Jumătate de pedeapsă), un proaspăt îndrăgostit îşi pierde brusc, prin acest simplu fapt, darul divinației (Fascinație) etc. –, treptat, treptat, se instalează acea stare de „plutire”, despre care vorbeam mai înainte, concretizată, după cum am văzut, chiar dacă uneori în mod ironic sau sarcastic, până la zborul propriu-zis. 

Trebuie să remarcăm, de asemenea, naturalețea, subtilitatea şi, dacă vreți, arta lui Viorel Dianu de a radiografia cele mai obişnuite sau cele mai neaşteptate aspecte ale relației dintre un bărbat şi o femeie. De altfel, unul dintre capitolele de maturitate ale antologiei sale este intitulat chiar Iubiri alese. Fiecare dintre povestirile acestui ciclu pare – ca să parafrazăm titlul acestei cărți – o „fantezie iluminată” de focul mistuitor al iubirii, fie că este vorba de febra halucinatorie provocată de vizionarea unui portret dintr-o expoziție de fotografie (Indescifrabila Aurora), fie de apariția unei femei misterioase care strică pentru o vreme echilibrul unui cuplu solid (Reverie), fie de zbaterea creatorului între obiectul creației sale şi chemarea unei iubiri mistuitoare (Poruncile iubirii), fie de flirtul unui bărbat părăsit (Întâlnire pe plajă), fie de fericirea unei fete bătrâne de a-şi fi aflat, în sfârşit, adoratorul (O bucurie întârziată), fie de-o iubire de tabără, platonică, virginală, încheiată cu un sărut dat în grabă şi cu o concluzie amețitoare: „Mai mult decât atât... Ce, cât să fi fost? Fusese cât pentru totdeauna” (Serenissima) etc. 

Cu siguranță că fiecare dintre povestirile acestui volum merită o lectură atentă, fiecare în parte filigranând cu rafinament şi cu un relief aparte fapte de viață dintre cele mai diverse şi mai neaşteptate, tratate într-o manieră proprie, cu insolite sugestii filosofice, psihologice, sociologice ori moralizatoare, pentru a configura în final statura unui autor dăruit să scrie o proză cu înțelesuri adânci, atractivă, plină de prospețime. Autor care probează încă o dată, în modul cel mai convingător, alesele virtuți ale prozei scurte. 

Parcurgând această carte, cititorii vor fi încântați să-l urmeze pe Viorel Dianu în „iluminările” sale, descoperindu-şi astfel propriile „iluminări”.