VASILE PÂRVAN ?I CULTURA SLAVĂ (I)

Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2013

Un episod puțin cunoscut din biografia savantului dispărut, în plină glorie, incontestabilă, națională ?i mai ales internațională, la numai 44 de ani, savant a?ezat de posteritate, cu deplin temei, în galeria ctitorilor culturii române moderne, alături de profesorul său, Nicolae Iorga, alături de predecesorii acestuia întru erudiție ?i enciclopedism, Bogdan Petriceicu Hasdeu ?i Dimitrie Cantemir, dar devenit, ca profesor, la rândul lui, model pentru un George Călinescu ?i Tudor Vianu, ni-l înfăți?ează, la sfâr?it de octombrie 1909, pe când abia împlinise 27 de ani, într-o ipostază percepută ulterior, de către contemporani, ca emblematică, dacă nu cumva de-a dreptul simbolică pentru tânărul studios numit de colegii săi doctoranzi din Germania (de unde se întorsese de puține luni) „micul Mommsen” (der kleine Mommsen). Dispariția profesorului Grigore Tocilescu, titularul catedrei universitare de la Bucure?ti de istorie antică ?i epigrafie, cu o lună mai înainte (18 septembrie 1909), vacantase amintita catedră tocmai în împrejurările în care proaspătul doctor în filosofie (după formularistica oficială a vremii) de la Universitatea din Breslau (Wroclaw de azi), Vasile Pârvan, întors în țară, îşi căuta un loc de muncă potrivit cu înalta ?i rara lui specializare (istorie antică ?i filologie clasică). Aflând de dispariția fostului său profesor, tânărul se hotără?te să candideze pe postul rămas vacant. Mai exista, din punctul de vedere al Facultății de Litere ?i Filosofie – în denumirea ei de atunci – ?i o altă soluție: aceea a suplinirii postului de către colegii de specialitate din Facultate. Procesul-verbal al ?edinței Consiliului Facultății, din care Al. Zub citează un fragment edificator, înregistrază exemplare aprecieri, reproduse de noi după cum urmează: „N. Iorga, în numele profesorilor de istorie, declară că dân?ii nu se simt destul de pregătiți ca să ia asupră-le suplinirea acestei catedre. D-l Pârvan, care o cere, a dovedit prin lucrările sale de până acum că e foarte competent în această materie ?i ar fi o nedreptate ca Facultatea să-l împiedice a se manifesta cu un moment mai înainte / ... /. În timpul nostru se petrec mari schimbări în modul de studiere a istoriei vechi. E un noroc că ne vine un tânar tocmai din focul luptei”. Repetăm, cel în fața căruia se retrăgeau de la suplinire în?i?i profesorii lui, de talia unui Nicolae Iorga sau Dimitrie Onciul, tocmai împlinise 27 de ani. Moirele îi deciseseră însă, probabil invidioase, nici două decenii în față, peste vârsta aceea.

Am putea spune că, practic de atunci fără întrerupere până azi, imaginea lui Vasile Pârvan s-a suprapus peste aceea a eruditului istoric, arheolog, epigrafist, filolog – într-un cuvânt, specialistul de cea mai adâncă ?i complexă autoritate în ?tiința globală a Antichității. Nu a Antichităților universale – desigur, totalitatea este, practic ?i teoretic, imposibil de atins azi în acest domeniu, un ideal utopic, o irealitate -, ci o ?tiință a Antichității mult mai restrânsă: Antichitatea lumii clasice, greco-romane, cu rădăcini în preistoria indo-europenității, dar ?i Antichitatea lumii barbare exterioare, cotangente cu prima Antichitate ?i, finalmente, confluente cu ea, mai ales pornind de la metamorfozele material-spirituale aduse de crepusculul evului antic.

Arcul de boltă al destinului acestui savant nu s-a suprapus, însă, nicidecum peste hotarele Lumii Vechi euro-indo-asiatice, având, cum spuneam, rădăcini înfipte adânc în mileniile preistorice. Pentru Pârvan, cunoa?terea faptelor ?i a sensului unei părți a totului devenirii umanității reprezenta doar o adâncire, ?i în nici un caz o exclusivitate a gândirii. Clasicistul Lumii Vechi, pre- ?i protoistoricianul Antichității greco-romane-barbare nu a fost, mai puțin, omul vremii sale, coborât de la început în câmpul de bătălie al ideilor pentru ameliorarea vieții sociale ?i redimensionarea idealului național. În felul acesta, perceperea semnificațiilor de ordin macroistoric, oferită de extinderea cunoa?terii de la Lumea Veche la Lumea de Mijloc ?i, de aici, la Lumea Prezentului s-a realizat, în cazul lui Vasile Pârvan, ca o necesitate intimă vitală a demersului său cognitiv ?i s-a concretizat prin multiple, dar complementare ?i unitare explorări ?tiințifice.

Un exemplu edificator – poate chiar cel mai grăitor, credem noi – în ceea ce prive?te integraliatea sau, dacă vrem, globalitatea viziunii pârvaniene asupra fenomenului (convențional numit) istoric, delimitat de arealul euro-indo-asiatic, îl constituie preocupăruile savantului, inițiate încă din perioada de formație universitară, față de ceea ce se poate numi lumea culturii slave. Pe aceasta din urmă, cercetătorul Antichității clasice – arheolog, epigrafist ?i istoric – nu a văzut-o niciodată ca pe un teritoriu-anexă al cunoa?terii greco-romanității, o variantă, imperfectă ?i particulară, a unui utopic model clasic. Pârvan percepea istoria, inclusiv cea culturală, în plină mi?care, un dat dinamic, să spunem, cultura slavă preluând o parte din mesajele fundamentale ale Lumii Vechi greco-romane ?i ducându-le mai departe, spre noi sensuri ?i semnificații, pe măsura profundelor schimbări cunoscute de realitatea însă?i a Istoriei: una, de la medietate la modernitate, ebuliționară, de un dinamism adesea contradictoriu până la incomprehensibilitate.

Ne-am propus să ilustrăm, în cele ce vor urma, interesul permanent manifestat de specialistul în antichități pre- ?i protoistorice ale Lumii Vechi ?i Clasice față de vârstele ?i formele culturii popoarelor slave – am îndrăzni să spunem, ale slavității, ca un concept cultural-istoric generic, diferențiat în forme specifice concrete, însă opozabil altor tipare culturale macro-istorice, ca elenitatea, romanitatea, germanicitatea, iudaismul, indianitatea, orientalitatea sino-niponă etc. –, prin inventarierea sistematică a tuturor mărturiilor pe care le deținem cu privire la preocupările, încă din epoca studiilor, ale lui Vasile Pârvan pentru lumea culturii slave. Bazându-ne pe informațiile oferite de speciali?tii operei ?i vieții savantului – între care Al. Zub se distinge cu maximă strălucire-, am deosebit, la rândul nostru, trei categorii importante de forme pe care cercetarea raporturilor culturale cu slavitatea le identifică, în cazul lui Pârvan, din anii studenției (1900-1904) până în preajma dispariției savantului (iunie 1927).

Este vorba, în primul rând, desigur, de studiile, publicate ca articole de diferite dimensiuni, fie în periodice cultural-literare şi politice, fie – într-un singur caz – ca o contribuție specială, dedicată unui volum independent, al cărui coeditor a fost. În al doilea rînd, avem în vedere recenziile, cronicile, dările de seamă şi notele critico-bibliografice pe care studiosul şi permanentul cititor avizat le publica anual, ca rezultat al unei niciodată oprite lecturi critice în dialog cu texztele de specialitate şi autorii lor. În sfârşit, nu putem ignora nici intervențiile orale, de tipul conferințelor şi rapoartelor, consemnate în presa vremii sau în periodice de specialitate, uneori însoțite şi de un concis rezumat.

Acestor trei direcții principale li se poate adăuga, separat, una cu totul aparte, întrucât nu mai avem de-a face cu produse finalizate, cu rezultate concrete ale cercetării, ci doar cu „proiecte”, identificate sau identificabile pe varii căi, de la însemnări pe foi autografe izolate, de o pagină sau câteva, până la sinteze monografice la care savantul alude epistolar sau în cuprinsul altor studii publicate în volume ori periodice.