MIRACOLUL PROPORȚIILOR

În jurul lui Mircea Ivănescu (1931-2011) se crease încă din timpul vieții o aură de mit. Ar fi putut să ocupe prim-planul. Îl propulsa o operă remarcabilă (de poet şi de traducător), îl ajuta o biografie ale cărei determinări contextuale şi motivații afectiv-intelectuale o făceau cel puțin interesantă. Dar Mircea Ivănescu fusese întotdeanua retractil. Refuza cu obstinație interviuri, evita intervenții la radio sau apariții la televiziune. Pe scurt, îi displăceau ieşirile la rampă. Prefera să rămână în perimetrul lui familiar – cu cărți (multe, dar niciodată îndeajuns) şi prieteni (nu mulți, dar mai întotdeauna suficienți). Se încăpățâna să păstreze un echilibru igienic al vieții lui lăuntrice. Să se angajeze mental în poezie şi filosofare, lăsându-şi oricând la îndemână regrupări întremătoare. 

Apariția în acelaşi an (2012) a două cărți de interviuri a spart bariera dincolo de care se situase vreme îndelungată Mircea Ivănescu: Măştile lui M.I. (Editura Humanitas) şi Interviu transfinit: Mircea Ivănescu răspunde la 286 de întrebări ale lui Vasile Avram (Casa de editură Max Blecher) – două demersuri care par să nu aibă prea multe în comun. Întrebările pe care Gabriel Liiceanu i le adresa lui Mircea Ivănescu, cu câteva luni înainte de moartea acestuia, sunt incisive şi provocatoare. Tensionate. Ale lui Vasile Avram (1940-2002), respectuoase şi încurajatoare. Relaxate. După cum mărturiseşte, Gabriel Liiceanu era interesat de oamenii-monument, de la care s-ar recupera memoria unui anume timp. El venea din afara lumii ivănesciene, în timp ce Vasile Avram o cunoştea dinăuntru. Primul era (o instanță din publicul) dislocant, al doilea – (prietenul) iradiant. 

Prima ediție a Interviului transfinit a apărut în 2004, la Editura Ecclesia de la Nicula, însă a circulat  aproape exclusiv printre prietenii poetului. O a doua ediție, aşadar, era necesară. Şi a apărut datorită unor tineri scriitori, apropiați de Mircea Ivănescu: Claudiu Komartin şi Radu Vancu (de altfel, autorul unei meritorii monografii dedicată poetului şi semnatarul unei postfețe la Interviul transfinit). Dialogul dintre Vasile Avram şi Mircea Ivănescu nu este o replică la Măştile lui M.I., ci completează portretul creionat în volumul apărut la Humanitas. Îl echilibrează. Dacă Măştile... îl arătau pe Mircea Ivănescu iremediabil căzut sub timp, la vârsta disoluțiilor (trupului, memoriei şi racordării la prezent), Interviul transfinit recuperează plenitudinea ivănesciană. Unei imagini erodate de finitudine i se alătură decupajul fluxului vital. Unde se află adevăratul Mircea Ivănescu? E limpede că nu doar într-un segment al existenței sale, ci în cursivitatea desfăşurării ei. Refractarul, discretul Mircea Ivănescu se dezvăluie lumii evoluând (mental, spiritual, afectiv) şi involuând (sub inevitabilitatea sfârşitului). Nu e un mit. E – şi el, M.I. – trecător. Are strălucire şi paloare naturală, nu o solaritate vidă, de împrumut, fără temei real.

Cu temei a fost provocarea la care s-a gândit Vasile Avram în 1986. Într-o împrejurare cum nu se poate mai aridă (o şedință de partid sau de învățământ politic), i-a propus lui Mircea Ivănescu, coleg la revista „Transilvania”, să răspundă la 286 de întrebări, câte una pentru fiecare zi lucrătoare a anului. După câteva luni, a primit răspunsurile la 13 întrebări. Dialogul a continuat iar în 1994 Vasile Avram a început să-l publice, în serial, în săptămânalul sibian „Opinia publică”. Nu toate cele 286 de întrebări şi-au găsit răspunsul. După câțiva ani, Mircea Ivănescu a renunțat la acest joc, dar, din dialogul de până atunci, se conturează limpede nu atât o biografie (ca în Măştile lui M.I.), cât un cod de viață. Observa Radu Vancu în postfață că „în vreme ce Liiceanu îi chestionează lui Mircea Ivănescu memoria (s. a.), Vasile Avram îi va chestiona imaginația (s. a.). Grundul biografic va mai conta numai în măsura în care constituie cauză a poeziei; subsecvent, întrebările nu vor fi niciodată indelicate, aşa cum se întâmplă câteodată la Liiceanu – şi adevărul e că astfel pierd din tensiune. [...] – dar ce se pierde în tensiune se câştigă, pe termen lung, în coerență.” (p. 197-198) Ceea ce prinde contur în dialogul cu Vasile Avram este mecanismul generator de creație poetică. Sau modul în care codul de viață al lui Mircea Ivănescu a absorbit, defintiv şi reverberant, poezia.

Dinspre litere/literatură venea şi Vasile Avram. Avea o formație clasică, studiase Filologia la Timişoara şi Cluj, frecventase şi cursuri de Filosofie. A scris poezie, proză, teatru, a făcut traduceri, a fost redactor la revista „Transilvania” şi redactor-şef la „Opinia publică”, a ținut cursuri de antropologie şi a publicat studii de imagologie şi etnologie. Era neistovit. Îl evocă impresionant Mircea Ivănescu: „Cred că am simțit dintotdeauna că exista în el, dincolo de ochii lui – de care-mi amintesc cel mai bine acum -, acea intensitate sinceră a pasiunii, pe care convențiile obişnuinței ne-o tot ascund, făcându-ne să uităm că de fapt fiecare clipă de comunicare cu o altă ființă îşi are rostul ei, constant adăugându-se celor dinante, celor care-i urmează [...]. Rămâne însă faptul – pe care nădăjduiesc mult că nici intenția mea atât de reală, nici neputințele vieții mele actuale nu-l pot şterge – ca am fost şi sunt prietenul prietenului meu Vasile Avram, şi că acea comuniune dintre noi mi-a însemnat viața, luminând-o şi îndurerând-o acum, şi rămâne prezența ochilor lui, aşa cum mi-i amintesc oprindu-mă locului”...  (p. 5-6). 

Pe M.I. Vasile Avram l-a oprit locului (mai ales) prin întrebările la care l-a provocat să răspundă. Fără să-l direcționeze spre un drum dinainte cunoscut. Fără să-i impună un anumit sens al parcurgerii lui. Dar intuind că un drum sigur există şi că el se contura distinctiv, în funcție de răspunsul la întrebări – directe, suplimentare şi de „potențare a logosului”, după cum însuşi inițiatorul interviului le grupează. Terminologia noiciană (influentă la mijlocul anilor ’80)  este uşor de sesizat. Vasile Avram o împrumută şugubăț uneori, parodiind-o, sau o preia solemn alteori, exploatând-o. În succesiunea interogărilor (precedate câteodată de largi expuneri), e delicat şi afectuos, emfatic şi prețios. Registrele se schimbă în conturul egal perceptibil al discreției, însă strategia intervievării se păstrează. După o întrebare directă, o alta virează discuția spre o altă zonă pregătită parcă pentru invazia nelimitatului. De pildă, interogarea care fixează cronotopul naşterii (când, unde, din ce părinți) e urmată de „dar dacă nu v-ați fi născut?”. Inițial, Mircea Ivănescu lasă impresia că nu intră în joc, dar răspunsul se converteşte, surprinzător, într-un exercițiu de filosofare pe linie noiciană („dacă eu nefiind să fi fost – ce v-ați fi făcut dv., cu aceste întrebări?” – p. 13), îmbogățit cu elemente de acrobație culturală (ideograme chineze, Ulise, Pound şi Joyce) şi cu insolite redresări logice.

Ceea ce iese uşor la suprafața interviului acceptat în anii ’80 de Mircea Ivănescu e ambitusul emoțional de care dă dovadă poetul. Situarea lui afectivă – nu atât în câmpul real (biografie şi interval istoric), cât în relieful sensibil al poeziei. Acolo se simte, cu adevărat, în largul lui. De acolo prind formă, direct sau prin ricoşeu, toate stările lui sufleteşti – nostalgii, candoare, tristeți, (auto)ironii, entuziasm descriptiv şi avânturi ludice. Sau chiar afectare. Însă deloc ridicolă, pentru că se naşte din alunecarea fireasă a digresiunilor şi din schimbarea rapidă a concentrației discursului, care face ca enunțul să intre imperceptibil în paradigma poetizării. Iar peste toate acestea tronează, impasibile, bunul-simț şi modestia.

„Am fost un om care a învățat greu – şi târziu – să gândească”... (p. 17). „N-am avut calități deosebite, intelectuale sau de sensibilitate, dar cred că nici nu s-ar putea spune că eram un individ cu o dezvoltare întârziată, chiar dacă, în realitate, asta s-a petrecut cu mine. Țin minte bucuria cu care am citit ceva mai târziu în Jurnalul lui Gide o însemnare în care acesta mărturiseşte că a avut o dezvoltare întârziată [...] şi că până pe la douăzeci şi ceva de ani a fost literalmente un idiot. Mi s-a părut că am şi eu o justificare citind asta.” (p. 48) Sinonimă cu detaşarea, cu delimitarea de viață publică, idioțenia lui Mircea Ivănescu (despre care a scris pertinent Raluca Dună) însemna desprinderea de lume. Desfacerea de rest. Esențial era conturul inconfundabil al individualității sale, nu relația cu exteriorul. „Îmi vedeam de treaba mea” sunt cuvinte care revin de-a lungul interviului. „Treaba” putea fi derizorie (o băutură la bufet, materiale ideologizate pentru Agerpres etc.), dar era susținută de o luciditate şi de o claritate a vederii/înțelegerii care îi echilibrau periodic situarea între hotarele biografiei/poeziei sale. Însă nu şi aşezarea în lume – unde nu era luat în serios „în ce priveşte eficiența vieții – şi, probabil, şi operei – proprii.” (p. 54). Se vedea, cu bucurie, „un ipochimen asemănător” celui din Orbirea lui Canetti. Căci între biografia personală şi biografiile ficționale Mircea Ivănescu aruncă fără încetare ancore. Acolo, în literatură, e perimetrul stabil. Acolo îşi găseşte sprijinul – fiindcă pârghiile care îl leagă de viața reală au fost, din copilărie, casante. Aşa cum o percepe Mircea Ivănescu, vitalitatea (sau realitatea) vieții coincide cu faptul artistic. 

Poezia încropită în copilărie alături de fratele lui, versurile blecheriene scrise în preajma reîntâlnirii cu Alexandru George, sonetul imaginat împreună cu acesta, sonete franțuzeşti scrise pentru colege şi piesa de teatru (pierdută, din nefericire) dăruită Marthei, cărțile (binecunoscute) de poezie dedicate doamnei Stela punctează stări şi fixează sentimente. Sunt, toate, expresii ale unui anume tip de iubire, care se decantează şi se substanțializează în creație. 

Un anume tip de iubire se lega de nostalgia prieteniei, încercată încă din adolescență. Iar în definiția unei prietenii trebuia „să intre neapărat comuniunea întru lectură, şi întru ceea ce face să existe lectura” (p. 95) Prieten a fost Alexandru George, o vreme coleg la „Şcoala Silvestru”, „... încă de pe atunci extrem de evoluat pentru vârsta lui, cu lecturi definitive, cu o siguranță de sine admirabilă, deloc un adolescent, fără a fi în acelaşi timp un bătrânicios, un tânăr deplin format. [...] Alexandru George m-a învățat, cu adevărat, româneşte.” (p. 51) S-au reîntâlnit peste ani, moment care a constituit, pentru M.I., deschiderea ochilor. Prieten a fost Matei Călinescu, cel care i-a dat impulsul definitiv pentru trezirea conştiinței lui de poet. Cu un cult real al prieteniei, Matei Călinescu a sprijinit o serie întreagă de tineri scriitori, însă, în legătură cu generația lui Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, Mircea Ivănescu atrage atenția asupra unei necesare revalorizări. „Dacă Nichita şi cei din jur au fost lansați şi sprijiniți activ de Matei, sigur, cu un succes imediat, impus prin propria lor valoare, şi probabil tolerat de dregătorii literari şi de altă natură  ai vremii, contribuția acestui grup la Renaşterea poetică inițiată şi impusă de Baconsky prin revista «Steaua»  a început şi s-a continuat o vreme datorită lui Petre Stoica. Se uită probabil că de fapt  renovarea  poeziei lirice în acea perioadă a început prin debutul lui Petre Stoica [...] În orice caz, la ora debutului lui Nichita, Petre Stoica avea două volume tipărite şi care erau mai elocvente pentru adevăratul lirism poetic [...] decât imensa maculatură rareori presărată cu vreun vers mai «interesant» a pletorei de versificatori ai aşa-zisului proletcult [...].” (p. 107) 

Dintre reflecții asupra creației, observații legate de lecturi, diminuarea calităților lui de traducător şi evocările unor colegi sau vecini din copilărie (care s-au înscris pe traiectorii imprevizibile), Mircea Ivănescu desprinde un şir de spații privilegiate. Fundamentale pentru evoluția poetului, bibliotecile şi anticariatele marchează câte un locus amoenus, dar poartă, totodată, şi semnul unui adăpost în fața turbulențelor istoriei. Printre cărți, lui M.I. i se confirmă realitatea lui. Cealaltă, deghizată uneori sub un chip feminin întâlnit în bibliotecă, pare mai degrabă o fantasmă.