ISTORIA ŞI FASCINAȚIA POVESTIRII

În ciuda acestei mărturisiri, însă, Felix K. poate fi comparat şi cu eroul din Procesul, dar şi cu cel din cartea lui Thomas Mann, ba chiar – cel puțin în unele privințe – şi cu Joseph Knecht, din Jocul cu mărgele de sticlă, de Hermann Hesse. Căci recentul roman al lui Koneffke, publicat de curând la Humanitas Fiction în excelenta traducere a Anei Popa, este, deopotrivă, un subtil roman istoric (cu cheie chiar, au spus unii critici!), un consistent Bildungsroman, dar şi o narațiune simbolică şi parabolică, având, de asemenea, notele caracteristice ale prozei de atmosferă. De altfel, titlul în limba germană al romanului este chiar Die sieben Leben des Felix Kannmacher, numai că autorul a ales, pentru tălmăcirea românească, varianta mai scurtă – şi, fără îndoială, voit sau nu, mai sugestivă. Mai mult decât atât, cartea aceasta este, oricât de neobişnuit ar putea părea, un roman despre România interbelică – scris de un autor german contemporan. Foarte interesant exercițiu (cu note de tratat de imagologie, pe alocuri) cu privire la modul în care suntem văzuți înțeleşi de alții şi, deopotrivă, un demers necesar de reevaluare a raporturilor stabilite între imaginarul anilor dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial şi resorturile interpretative ale zilelor noastre.    

Felix Kannmacher, tânăr german, ajunge în România anului 1935, venind din Germania nazistă. Şi are şansa de a-l întâlni pe pianistul Victor Marcu, cel care îi va facilita obținerea de acte false – dar credibile. Se va numi, deci, de acum încolo, Johann Gottwald, chipurile, sas din Transilvania sosit dincoace de Carpați, fost pianist a cărui carieră muzicală a fost întreruptă de un stupid accident. În schimbul acestui ajutor, Marcu îi cere lui Felix să se ocupe de fiica sa, Virginia, o adolescentă răsfățată şi nestăpânită de treisprezece ani, căreia tânărul îi devine profesor de germană şi... guvernantă. Dar Virginia se va dovedi a nu fi chiar atât de imposibil de stăpânit, cheia ce duce spre sufletul ei fiind poveştile pe care i le cere mereu lui Felix, iar acesta, pentru a-şi face viața mai uşoară, i le spune. Iar atunci când îşi termină arsenalul, începe să le inventeze, descoperindu-şi o neaşteptată vocație de Şeherezadă – imagine deloc întâmplătoare, câtă vreme orice poveste care se deapănă în anii ‘30 stă sub semnul morții, într-o Europă în care istoria parcă şi-a ieşit din matcă: „Eram şantajabil, iar cea care mă şantaja era o fetiță răzgâiată. O puştoaică ahtiată după basme. Aşa că n-aveam de ales. Trebuia să născocesc noi şi noi poveşti pe care, lucru încă şi mai greu, trebuia să le traduc în română, ca să n-o necăjesc pe Virginia.” Cartea lui Koneffke pune, astfel, aproape pe nesimțite în discuție, fără să teoretizeze şi fără ca autorul să transforme textul în discurs arid, modul în care marea istorie influențează existența oamenilor obişnuiți şi felul în care destinele se văd spulberate de consecințele unor decizii care nu au nimic de-a face cu resorturile profunde ale umanității, ci cu jocurile politico-strategice.

Iar acesta va continua să rămână cadrul determinant pentru majoritatea personajelor romanului, cel puțin, la nivel aparent. Căci, dincolo de aparențe, cititorul va descoperi mereu adevăruri la care, inițial, e greu să te gândeşti. Cele şapte vieți ale lui Felix K. tratează, astfel, şi eterna temă a diferenței dintre aparență şi esență, mai ales în ceea ce priveşte intențiile personajelor şi rolurile pe care acestea le joacă în situațiile – adesea limită – în care sunt puse. Căci, influențat, de pildă, de lectura Jurnalului lui Mihail Sebastian, Koneffke aduce în discuție problema antisemitismului şi formele de manifestare a acestui periculos fenomen. Plecat din Germania tocmai ca să scape de nazism şi de prigoana dezlănțuită, Felix K. ajunge să fie luat, din cauza numelui (Gottwald!), drept evreu în România – în cel mai nepotrivit moment cu putință, şi să se simtă cel puțin la fel de amenințat aici, în iluzoriul paradis pe care credea că-l găsise, ca şi acasă, în mijlocul nebuniei belicoase dezlănțuite de Hitler. În felul acesta, romanul de față se transformă în subtil studiu cu privire la complicatele aspecte ale identității, ale relațiilor şi ele foarte complicate care se stabilesc între ființele umane în vremuri de restrişte – a relației cu Celălalt în general. Dar, în egală măsură, destinul lui Felix K., deşi pare al unui veritabil personaj picaresc, confruntat cu cele mai diverse provocări, depune mărturie despre modul în care omul răspunde iubirii, singurătății sau amenințării morții. Adică vorbeşte, pornind de la pretextul oferit de realitățile epocii interbelice din România, despre oamenii de pretutindeni şi de oricând, despre sentimentele, spaimele şi bucuriile dintotdeauna. Şi, desigur, despre salvarea prin poveste.

Tocmai pentru a face toate astea, naratorul din roman, Felix K., va încerca să recompună, după ani de zile, din fragmente aparent disparate, trecutul. Tot trecutul – al său şi al unor spații de care a rămas întotdeauna legat. Şi care, în paranteză fie spus, sunt şi locurile de care Koneffke însuşi este legat: Viena, Bucureştiul şi Balcicul, Valea Prahovei, subtextual Roma. Protagonistul cărții sale nu întreprinde acest demers doar din nevoia de a restabili adevărul, privit ca fundament al existenței umane, ci mai ales pentru a încerca să înțeleagă de ce totul s-a întâmplat aşa cum s-a întâmplat şi cine este el, la urma urmei; ce e adevărat în propriul său trecut şi ce se ascunde în spatele măştilor pe care, după cum ajunge tânărul să fie convins, le-au purtat toți cei din jurul lui mult prea multă vreme. Fascinația pentru măşti şi roluri nu este, în fond, nimic nou în proza lui Koneffke, cartea sa anterioară, O iubire la Tibru (2004), mizând mult pe aceleaşi strategii ale dublei intenții, ale deghizării şi travestirii. Ce se află în spatele măştii, ce animă cu adevărat personajul (de teatru sau nu), acestea sunt întrebări la care oamenii au căutat mereu răspunsurile potrivite, aşa cum va încerca să facă, la rândul său, naratorul din Cele şapte vieți ale lui Felix K. Pe de altă parte, la sfârşitul cărții lui Jan Koneffke, cititorul va fi silit să constate că, în cazul acestui roman, e nevoie de o a doua lectură, care să pună cap la cap detaliile din care se compune adevărul existenței protagoniştilor şi să reinterpreteze semnele – textului şi pe ale vieții personajelor deopotrivă – de natură a creiona ceea ce a rămas neclar(ificat) prima dată.

În studiile sale asupra prozei, Jacques Dubois pornea de la mai vechea concepție asupra romanului privit ca „vastă entitate organică”, dar nu uita să atragă atenția asupra devenirii, de cele mai multe ori imprevizibile, datorită numeroaselor mutații şi metamorfoze, a acestei specii care se dovedeşte atrasă de refacerea, „până la forme de-a dreptul paradoxale, a complexității şi pluralității lumii.” Căci romanul contemporan nu redescoperă doar resursele utopiei sau fantasticului, ci, deopotrivă, pe acelea ale reflexivității şi recursului la mecanismele povestirii, aşa cum se întâmplă şi în romanul lui Jan Koneffke. Dovadă – dacă mai era nevoie – că realismul de un fel sau altul (cartea de față fiind considerată de unii critici drept o inedită formulă de realism magic) renaşte în fiecare epocă, dar sub forme noi, care revoluționează viziunea şi înțelegerea cititorului asupra realului, precum şi poetica însăşi a operelor. În acest fel, va fi reconsiderat – chiar reevaluat – însuşi universalul, dar nu neapărat, aşa cum s-ar putea crede, în dauna individualului. Cele şapte vieți ale lui Felix K. depune mărturie în sensul acesta, deoarece în paginile cărții tensiunea ideatică se identifică, adesea, cu noile modalități de asumare a lumii şi de proclamare a rolului unui narator lucid, dar care, totuşi, trebuie să poarte, cel puțin în anumite momente, şi măştile indicate de toate regulile prozei contemporane. Astfel că privirea romancierului pune alături, în vechea sa calitate de creator de lumi, cu şi mai vechile atribute de sensibilitate acută şi condamnată să surprindă totul, raporturile temporale, spațiul narativ, profunzimea observației şi planurile narative multiple. Iar mai presus de toate se găseşte dorința, devenită, pe alocuri, o adevărată nevoie, de raportare la Istorie, sau, dacă nu, măcar de reconstituire şi recompunere a unei istorii personale credibile – de aici multiplicarea perspectivelor şi adevărurilor, o istorie, altfel spus, a ființei proiectate pe fundalul experiențelor sau pe acela al urmărilor acestora la nivelul individului şi, implicit, al conştiinței colective. Privind lucrurile din acest punct de vedere, putem spune că romanul lui Koneffke încearcă – şi reuşeşte – să se constituie, din punctul de vedere al lui Felix, ca narator, într-un soi de inedită biografie, nu doar una personală, ci şi colectivă, plasată la diverse locuri din România, şi într-un timp bine definit al evocării, perioada interbelică mai ales, cu numeroase note trimițând la imaginea unei (altfel de) vârste de aur, cel puțin până în clipa când se va vedea distrusă de mult prea brutala realitate. Din această biografie vor face, astfel, parte numeroase alte personaje, unele episodice sau secundare, însă niciodată neglijate din punctul de vedere al construcției ori al semnificațiilor, de la Bubi Giurgiucă la Margarete ori Marieta şi de la elegantul Haralamb Vona la cârciumarul Avram; dar mai cu seamă Victor Marcu şi Virginia, în primul rând Virginia cea frumoasă, cea ştrengară şi atât de amatoare de poveşti, iar fiecare în parte îşi vede recompuns – şi reconstruit – în acest fel, trecutul, după cum, reîntâlnindu-se după ani de zile, Felix şi Virginia vor constata ei înşişi: „Ne-am cufundat cu pasiune în trecut, până când ni s-a părut că-l putem atinge cu mâna. [...] Mă simțeam iarăşi contaminat de spiritul ei jucăuş şi frivol, acea dezinvoltură care nu era nicidecum superficială şi acel răsfăț care te făcea să te simți liber. S-a insinuat între noi o apropiere mai pură şi mai simplă ca oricând.” Astfel, Jan Koneffke tinde să devină un scriitor capabil să întruchipeze ceea ce Wayne C. Booth numea „ideal al creditabilității şi al omniscienței atins în acelaşi timp”; dar şi în cadrul aceluiaşi impuls creator.

Critica literară de limbă germană, care a primit foarte bine romanul de față, a accentuat adesea intenția scriitorului de a construi, prin intermediul lui Felix, cel aflat în rolul de narator, un nou exemplu de personaj fascinat de adevăr, asemenea lui Sebastian Wieland, din O iubire la Tibru – de aici şi aplecarea acestuia spre istorie şi nevoia sa de a reconstrui trecutul sub forma unui demers autobiografic. Dar nu trebuie să uităm că orice biografie nu este, pur şi simplu, un efect mimetic al vieții, ci ia ființă numai în condițiile în care viața personală, acea variație existențială din jurul temei fundamentale a eului întâlneşte activitatea scrisului, graphia. Sau, dacă nu, e nevoie măcar de dorința irepresibilă de a povesti a celui ce începe o astfel de acțiune (exact ceea ce face Felix), precum şi de permanenta meditație asupra trecutului, care să poată afecta mai multe personaje implicate. Iar dacă, de exemplu, Konrad Menzig, personajul cărții anterioare a lui Koneffke punea problema în alți termeni, întrebându-se oarecum retoric: „Dar ce-i plauzibil în istorie? Ce aş avea eu, în calitate de istoric, în comun cu trecutul?”, Felix K. afirmă de la bun început: „Privind în urmă, amintirea mea îmi pare o poveste născocită.” Însă, aproape imediat, se întreabă, la rândul său: „Eu să fi fost acela care ajungea în Golful Balcic înr-o zi de iulie pe la mijlocul anilor ‘30, sau e doar o închipuire sosirea asta? Eu să fi fost acela care priveam marea în lumina zorilor cu ochii cârpiți de somn, un tânăr care s-a îndepărtat de mine şi pe care, privindu-l acum de la distanță, abia dacă-l mai recunosc?” Cu toate acestea, Koneffke, ca autor, n-a ales să practice simpla aventură a scriiturii (înțeleasă ca textualism postmodern), ci altceva, şi anume introducerea aventurii scriiturii în cadrele generale şi solide ale scriiturii aventurii, proprii romanului tradițional. Căci, în Cele şapte vieți ale lui Felix K., a scrie aventura înseamnă a coagula, din desfăşurarea acțiunii pe mai multe planuri, un adevărat ritual al semnelor, esențiale atât pentru personajele implicate în povestire sau în desfăşurarea efectivă a acțiunii, cât şi pentru condiția naratorului. Doar în felul acesta, existența – şi niciodată cea strict şi exclusiv personală – poate fi transformată în literatură. 

Dar esența romanului lui Jan Koneffke nu se reduce la atât, el fiind, fapt mai puțin remarcat, şi un bun exemplu pentru proza de atmosferă. Atmosfera apare, în literatură, numai după ce evenimentul care i-a dat naştere s-a încheiat, după ce lumea pe care acesta  a dominat-o a dispărut sau a devenit inaccesibilă. Sau accesibilă, totuşi, dar numai prin actul rememorării: Cele şapte vieți reprezintă adunarea laolaltă a unei serii de amintiri ale naratorului ce recompun o epocă în ansamblul ei, în ceea ce are ea mai semnificativ şi mai personal (să nu uităm, în sensul acesta că una din funcțiile literaturii este, după cum a demonstrat Octavio Paz, „reprezentarea existenței umane şi a pasiunilor”, iar titlul însuşi al acestui roman e o dovadă – dacă mai era nevoie! – în acest sens), precum şi un spațiu cultural, cel românesc, cam prea adesea surprins, de alți autori, poate chiar de către cei români, doar în datele sale exterioare, ale unei aşa zise „culori locale” specifice perioadei interbelice. Scrierea unui astfel de text este, dacă ne gândim bine, constitutivă modului istoric de înțelegere, iar punerile în intrigă – explicative sau narative – ale evenimentelor trecute constituie un construct cu adevărat esențial. Dar spre deosebire de aceia care susțin că adeseori realitatea istoriei este mai neverosimilă decât ficțiunea, Koneffke pare a spune la tot pasul că o consideră pe cea dintâi ca fiind un fel de „grad zero” al ficțiunii, sau, alteori, o ficțiune cu grad suficient de înalt de verosimilitate, deoarece evenimentul petrecut e la fel de verosimil pe cât e şi de adevărat. La fel ca şi pentru alți scriitori contemporani, pentru Jan Koneffke, ambele constituie adevărate „sisteme de semnificații”, ca să repetăm o sintagmă a Lindei Hutcheon, prin care se poate făuri un adevărat sens al trecutului readus în actualitate, deoarece, fapt important, semnificația şi forma nu sunt de găsit doar în evenimente. Iar ceea ce îşi propune cartea aceasta să provoace cu toată hotărârea sunt toate vechile concepte realist-naive ale reprezentării. Şi reuşeşte perfect în această îndrăzneață inițiativă. 

 

Jan Koneffke, Cele şapte vieți ale lui Felix K. 

Traducere de Ana Popa, prefață de Ioana Pârvulescu, 

Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2013