DE CE SĂ FILOZOFĂM, ?I TOTU?I, CUM SĂ NU O FACEM?

Vă veți întreba deja ce legătură au uitările şi amintirile mele cu ceea ce urmează să spun şi ce urmează într-adevăr să spun. Unde vreau să ajung? La concluzia că cel pasionat de idei nu are cum să nu filosofeze, nu are cum să nu iubească într-un fel sau altul, sau într-un timp ori altul al vieții sale, filosofia. Cu cât am, de fapt, mai puțină vreme pentru filosofie, realizez că „instinctul filosofic” (cel care, atunci când există, e mai puternic decât oricare alt instinct, cum credea Wittgenstein) există şi că dragostea pentru idei, o pasiune pur şi simplu, nu poate să moară. De câte ori numai m-am liniştit reflectând la propoziția lui Wittgenstein: „Logica trebuie să-şi poarte singură de grijă”. Ea funcționează ca o terapie, eficientă la fiecare aplicare, chiar şi dacă, în funcție de nevoia psihică, interpretarea ei diferă. În acest moment, îi simt logicii singurătatea, iar faptul că ea trebuie să-şi rămână sieşi fidelă, pentru că nimeni nu-i mai este alături, mă doare, aşa cum mă doare gândul că omul e, în esență, mereu singur.

Concluzia aceasta e împuternicită de cartea la care vreau să mă opresc astăzi, „De ce să filosofăm?” a lui Jean-François Lyotard (traducere de Ciprian Mihali şi Lelia Marcău, Editura Casa Cărții de Ştiință, Cluj-Napoca, 2013). La un titlu ca acesta, „instincul” se trezeşte! Pentru că numai a-ți pune o astfel de întrebare înseamnă deja a face filosofia să trăiască, a o valida. Răspunsul, oricare ar fi el, nu poate dezamăgi. Sunt patru conferințe pe care filosoful francez le-a ținut studenților de la cursul de Propedeutică, la Sorbona, în 1964, ca atare, patru răspunsuri la această întrebare, formulate clar, dar seducător, simplu, dar pasionant. Cele patru prelegeri se întrunesc într-o poveste frumoasă, în care întrebarea inițială, „de ce să filosofăm?”, se transformă spre final într-o altă întrebare, mult mai umană, „cum să nu filosofăm?”.

Însă pentru cel cu mintea liberă şi gândirea antrenată destul în discursurile şi speculația filosofice, cele două întrebări caută să îmbrace haina identității de la început. Căci a-ți pune întrebarea „de ce?” introduce deja o existență, o realitate. (Acest argument al absenței, lipsei, care duce în spate, fără să ştie poate, existența, pe care personal l-am descoperit la cursurile de metafizică din timpul facultății, copleşitor prin forța lui, vine deopotrivă cu o slăbiciune, cu un tertip mental ce stă mărturie faptului că unii gânditori nu pot cu nici un preț să o piardă, să o declare moartă, să semneze actul de deces filosofiei.) Nu poți să te întrebi de ce să faci ceva dacă acel ceva nu ar exista şi existența lui nu te-ar tulbura cumva. Întocmai acest lucru îl anunță şi Lyotard în prima dintre conferințele care alcătuiesc acest volum. Consideră că asta trebuie să fie întrebarea inițială, nu repetata „ce este filosofia?”, care miroase a „act ratat”, în sensul introdus de Freud, şi care ascunde o tendință „bolnavă” a filosofilor de a o lua mereu de la capăt.

Întrebarea „de ce să filosofăm?” vine aşadar cu un accent corect, cu o plasare a filosofiei în discontinuitate, cu o acceptare a realității că viețile celor mai mulți sunt duse în absența filosofiei şi, mai ales, cu a admite posibilitatea filosofiei de a fi absentă, cu a învăța că ea poate rămâne şi o lipsă. „De ce” este întrebarea prezenței şi absenței deopotrivă, a vieții şi a morții filosofiei. Filosofia în sine se hrăneşte din această contradicție, ea este şi nu este, se ascunde şi iese la iveală. Lyotard identifică dorința cu motorul filosofiei. Căci a dori înseamnă mişcarea către ceva ce nu ai, dar tânjeşti să ai, a funcționa după aceeaşi structură, a prezenței şi absenței. Dorința ține viața şi moartea laolaltă. Filosofia înseamnă a dori dorința, a te supune dorinței, a încerca totodată să o pricepi, fără să o părăseşti. În alte cuvinte, filosofia, ca oricare altă pasiune, este întoarsă spre sine, e o pasiune care se reflectă pe sine, o dorință care se doreşte. „Filosofăm pentru că se doreşte”, este propoziția ce încheie prima prelegere.

Cel de-al doilea răspuns al autorului francez este că filosofăm întrucât filosofia şi-a pierdut unitatea şi cu Unul, ea a pierdut şi sensul. La moartea unității s-a născut filosofia. Lyotard urmăreşte aici două perspective. Prima e cea a lui Heraclit, care afirmă că unul e în multiplu, că semnificația nu trebuie căutată în afara acestei lumi, ci în ea, că zeul nu se ascunde, el este un cod şi e prezent ca orice cod, în sensul că face semne din lăuntrul lucrurilor acestei lumi, care e diversitate.

Dacă privim însă filosofia prin prisma istoriei ei, originea interesează în înțelesul că filosofia are o istorie, o istorie a dorinței de Unu. Toți filosofii sunt, mărturiseşte Lyotard, în acest sens, la fel. Tot ce este şi a fost spus în filosofie validează o dorință comună, a tuturor, de a căuta şi regăsi unitatea. Faptul că există o istorie a filosofiei devine o atestare a absenței sensului din posesia noastră. Pierderea unității nu e aşadar un „eveniment”, ci chiar „motivul” istoriei filosofiei. Ca atare, originea filosofiei este în antichitate aşa cum este şi astăzi, o mişcare permanentă de căutare a unității, repetată cu fiecare gândire, cu fiecare filosof. Încercarea de a-i stabili filosofiei originea se dovedeşte de prisos atâta timp cât ceea ce trezeşte filosofia în noi, pierderea unității, a trezit filosofia dintotdeauna. Căutarea de ieri e căutarea de azi, răspunsul de ieri e şi cel de azi, iar şi iar.

În a treia conferință, gânditorul francez apropie filosofia de cuvânt despărțindu-se de ideea că gândirea e un res care precede vorbirea. „A gândi înseamnă deja a vorbi”, vorbirea conține în sine gândirea, declară Lyotard. Şi chiar dacă discursul filosofilor rămâne incomplet, cuvântul lor conține mai mult decât se crede, pentru că scoate la suprafață semnificații ascunse. Filosoful, asemenea poetului sau visătorului, dă deopotrivă în cuvântul său prea mult şi prea puțin. Cuvântul filosofului nu se închide în sine, discursul filosofic nu îşi este sieşi suficient, ci se depăşeşte, fie intrând   dincoace, fie trecând dincolo de ceea ce vrea să spună. Tocmai de aceea vorbirii filosofului nu trebuie să i se ceară totul. „De ce să filosofăm?” atrage astfel după sine întrebarea „de ce să vorbim?”, cum şi „ce vrea să spună vorbirea şi nu poate să spună?”.

În față cu cele trei răspunsuri, Lyotard presupune că nu e deloc mulțumitoare concluzia. Dacă discursul filosofic nu duce la nimic definitiv, dacă filosofia e condamnată să-şi poarte cu sine originea şi să funcționeze pe principiul lipsei, atunci nu i se poate accepta vreo utilitate. Ceea ce i s-a întâmplat lui Socrate, îşi continuă Lyotard ultima prelegere, otrăvirea, nu mai e posibil astăzi. Dar astăzi e posibil totuşi altceva: să fie omorâtă filosofia prin împiedicarea filosofului de a fi prezent în societate. El interpretează lumea stând la uşa ei, în afară, aşa încât nu deranjează şi nu participă.

Pornind de la teza lui Marx, aceea că filosofii nu au făcut mereu decât să interpreteze lumea, când important este a o schimba, filosoful francez demonstrează că a vorbi şi a acționa nu sunt atât de separate. Căci a spune înseamnă deja a transforma. O teză curajoasă, dar nu şi fără temei. „Realitatea filosofiei rezultă doar din irealitatea realității”, aşadar ea provine din lipsa care există în realitate, din dorința de altceva. A filosofa înseamnă a face din resimțirea unei lipse în realitate „o lume non umană, metafizică, un altundeva, un dincolo”, a construi un „vis armonios” din haosul realității. 

Nu dorim transformarea lumii fără ca ea să se transforme deja. E nevoie, în alte cuvinte, de teorie când lucrurile sunt în mişcare, e nevoie de exprimare când schimbarea e chiar în petrecere. Întotdeauna ceva din prezent face semn viitorului. Şi prezența acestei absențe dorite trebuie formulată. Aşadar, „cum să nu filosofăm”?