UN FLORILEGIU FILOCALIC

Origen (185-254/25) este, după Clement Alexandrinul (150-215), primul teolog ?i exeget biblic important. Tatăl său, fiind cre?tin, a avut, în vremea persecuției lui Septimiu Sever, un sfâr?it martiric. Înzestrat cu o sagacitate ie?ită din comun, a devenit la o vârstă timpurie succesorul lui Clement la conducerea renumitei ?coli catehetice din Alexandria. A ales, pentru viața sa, asprimile ascetice: postea, dormea puțin, umbla desculț, era dezinteresat de bunurile materiale. Excesul devoțional l-a determinat să se emasculeze, gest regretat mai târziu. Datorită lipsei de integritate corporală nu putea fi hirotonisit. Cantitatea scrierilor sale este impresionantă, între o mie ?i cinci mii de titluri. Excomunicat în Alexandria, pentru concepții socotite eretice ?i pentru că acceptase să fie hirotonisit, se stabile?te în Cezareea Palestinei. În 553, la Sinodul al V-lea Ecumenic, a fost condamnat pentru erezie. Ca urmare, multe dintre scrierile sale au fost distruse. S-au păstrat traduceri în latină făcute de Fericitul Ieronom, Rufin, Sfântul Ilarie de Pictavium. Se pare că în aceste texte sunt numeroase inserții străine care denaturează ideile inițiale.

Domeniile de cercetare ale lui Origen au fost, în secolul al II-lea, inaugurale: exegeza, apologetica, dogmatica, mistica, morala. Hexapla este o scriere exegetică în care se încearcă restabilirea textului originar al Bibliei, comparând pe ?ase coloane forma ebraică a Vechiului Testament, cu cinci traduceri grece?ti (între care ?i Septuaginta). Exegetica lui Origen, constând în scholii, omilii ?i comentarii, s-a bazat pe descifrarea sensului alegoric, socotit predominant în Sfânta Scriptură. De altfel, textul sacru este considerat în integralitate insuflat. Din apologetică s-a păstrat Contra lui Celsus, scriere amplă, în care este combătut cu scrupulozitate un filozof epicureic, din secolul al II-lea, cu poziții vehement anticre?tine. Principala operă dogmatică este Despre principii (Peri Arhon, în greacă, De Principiis, în latină), păstrată în traducerea lui Rufin. Este o lucrare sistematică. Autorul susține căderea materială a creației, apoi, respiritualizarea prin sacrificiul Fiului, urmând o altă cădere, ?i a?a mai departe, în succesiuni nesfâr?ite, teorie susținând preexistența sufletelor. Mai crede în mântuirea finală a tuturor făpturilor (apocatastază). Există în opera dogmatică elemente predominant cre?tine, dar ?i heterodoxii, contaminări din filosofia timpului ?i din gnosticism. Origen este primul care nume?te deoființialitatea Tatălui ?i a Fiului (homoousios). De asemenea, pe Fecioara Maria o define?te drept Teotokos, iar pe Hristos, Teantropos. Dintre scrierile cu conținut moral s-au păstrat  Despre rugăciune ?i Exortație la martiriu. În efortul de mântuire, sacrificându-Se, Iisus Hristos ia asupra Sa păcatele oamenilor. Totul însă depinde de voința acestora de a conlucra. Trebuie fructificat harul credinței prin fapte bune ?i prin virtuți. În mistica sa, primează gnoza, adică rațiunea ?i ?tiința, care pot consolida opțiunea pentru credință. În privința Sfântului Duh, Origen susține că vine din Tatăl prin Fiul, motiv pentru care a fost acuzat de prefigurări arianiste.

Despre Creație, o consideră eternă. Spiritele au existat dintotdeauna, având libertatea credinței, în funcție de care au devenit: îngeri, suflete, demoni. Spiritele, însă, au vocația restaurației, putând să dea ființă unei noi lumi. Această teorie, despre preexistența sufletelor, a fost dintre cele mai condamnate. Consideră că nu există mântuire în afara Bisericii, fiindcă aceasta este trupul lui Hristos. Origen crede în izbăvirea de păcate prin mărturisire ?i prin ispă?ire, datorită infinitei bunătăți a lui Dumnezeu. Modul de interpretare a eshatologiei,vorbind despre un foc purificator al sufletelor, care le va mântui, în final, pe toate, inclusiv pe demoni ?i pe Satana, i-a adus numeroase critici.

Filocalia lui Origen (Editura Herald, Bucure?ti, 2013, traducere ?i îngrijire a ediției de Silvana Avram), alcătuită în secolul al IV-lea, a păstrat (a salvat) în limba greacă fragmente din omilii, din comentarii la pasaje biblice, din marile tratate (în special din Contra lui Celsus). Constituie astfel o sursă nemijlocită de cunoa?tere a stilului ?i gândirii teologice a marelui părinte alexandrin. Sunt totu?i suspectate interpolări care au denaturat-o din punct de vedere doctrinar.

De la început, Origen susține infailibilitatea Sfintei Scripturi, socotită dumnezeiască. Providențiale sunt, în primul rând, legea lui Moise ?i învățătura mântuitoare a lui Iisus Hristos, adresate ?i îmbrăți?ate de toate popoarele. Propovăduirea Cuvântului în întreaga lume, realizată într-un timp scurt ?i în pofida prigoanei sângeroase, dovede?te o lucrare peste puterile omene?ti: „este limpede că însu?i Dumnezeu s-a întrupat în firea noastră ?i a transmis oamenilor învățătura mântuirii” (p. 15). Iisus împline?te, cuvânt cu cuvânt, toate profețiile, ceea ce dovede?te „insuflarea dumnezeiască a Scripturilor care Îl proslăvesc” (p. 18). Motivul pentru care unele părți din Scriptură par contradictorii ori de neînțeles îl constituie citirea ei literală ?i nu duhovnicească. Pentru a înțelege gânduri văzute ca printre zăbrele este nevoie de a deține cheia cunoa?terii, pe care au avut-o învățătorii legii. Astfel, citirea Sfintei Scripturi se poate face la trei niveluri: cel al cărnii, adică al literei, cel al sufletului ?i, în chip desăvâr?it, prin legea duhovnicească, tainică, arătând umbra lucrurilor viitoare: „După cum omul este alcătuit din trup, suflet ?i duh, tot a?a sunt ?i Scripturile care au fost date de Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor” (p. 26). A rămâne la înțelesul literei înseamnă a nu trece dincolo de trup. Acolo unde există, parabola trebuie dezlegată, trebuie pătruns duhul textului. În acest sens, Noul Testament este duhul Vechiului Testament, care ar constitui litera preînchipuirii. Tăierea împrejur, din legea veche, nu este decât partea formală, trupească. Chiar oamenii sunt văzuți dual, ca suflete întrupate, teză a preexistenței sufletelor, energic condamnată. Cunoa?terea lui Dumnezeu, a Fiului, a întregii Creații nu se poate face decât prin vedere duhovnicească. Pentru a face mai accesibile aceste mari taine, Duhul a îmbrăcat doctrinele în forma blândă a unor povestiri. Cu toate acestea, există părți în Vechiul ?i Noul Testament greu de pătruns, al căror înțeles trebuie căutat neîncetat. Pasaje biblice, spune Origen, greu de crezut, uneori absurde, folosesc mijloacele istorice ale povestirii, pentru a ascunde sensuri spirituale. Textul sacru întrețese evenimente istorice cu fapte închipuite. Pentru asemenea afirmații îndrăznețe, punând la îndoială litera Scripturii, provocate ?i de formația sa filosofică, puțin raționalistă, dar, în realitate, țintind o mistică adâncă, a suportat condamnarea excesivă a Bisericii. Origen a sancționat adesea formalismul, interpretarea literală limitată, susținând o credință bazată pe cunoa?tere. Recunoa?te însă că există în Scriptură locuri în care sensul literal este evidențiat ?i este indiscutabil. Textul origenian dezvăluie frumuseți de gândire cu adevărat inspirate: Hristos este Părintele sufletelor, în timp ce Adam este părinte după trup. Exegetul consideră că textul sacru este numai un suport material, o alveolă a sensului spiritual. Interpretarea anagogică ?i cea alegorică sunt căi ale înțelegerii, a?a cum „nevăzutele lui Dumnezeu se văd cu limpezime de la crearea lumii prin cele văzute” (p. 47). Atribuind Scripturii un trup văzut, un suflet ?i un duh, consideră trupul adresat celor de dinaintea lui Hristos, sufletul celor de acum, iar duhul celor ce vor urma, care vor mo?teni viața ve?nică.

Origen nume?te Sfânta Scriptură carte pecetluită, pe care o înțeleg numai cei care au cheia, carte „care este fără îndoială plină de ghicitori, parabole, înțelesuri nelămurite ?i alte lucruri greu de deslu?it pentru omul ale cărui urechi abia dacă pot percepe slabe ecouri ale cuvintelor Sfinte” (p. 49). Crede în semnificația sacră a numerelor (din dezlegarea căreia Maxim Mărturisitorul a făcut o adevărată învățătură). Există însă un singur Cuvânt, iar cei patru evangheli?ti scriu o singură Evanghelie. Sfânta Scriptură este, fără îndoială, cartea unică a deplinei armonii. Obscurizarea, ascunderea sensului (sunt locuri în Biblie în care par a exista gre?eli gramaticale) se fac prin folosirea echivocului, prin vorbirea figurată, prin adecvarea înțelesului la un anumit context. Totu?i, „nimic în Scriptură nu este întâmplător sau nefolositor”, de aceea, „mai degrabă căutați vina în voi în?ivă, ?i nu în Sfintele Scripturi, atunci când nu sunteți în stare să înțelegeți ceea ce stă scris.” (p. 78). Exegeza biblică presupune, mai întâi, credință, apoi depă?irea literei ?i, în fine, înțelegerea spiritului.

Un capitol amplu (de fapt, mai multe), excerptat din tratatul Contra lui Celsus, explică diferența dintre discursul filozofic (retoric, ornamentat, sofisticat, fascinant) ?i stilul simplu, duhovnicesc al Scripturilor, care sunt texte recepte (insuflate), având în ele puterea lui Dumnezeu. Origen susține natura dublă a lui Iisus (teandria), corporală ?i dumnezeiască. Acuză reaua-voință a lui Celsus care nu înțelege ?i care denigrează Scriptura. Aceasta nu poate fi înțeleasă decât de oameni înălțați, precum Pavel, purtat până în al treilea cer, care aude cuvinte de nerostit. Întâlnirea cu Dumnezeu nu poate avea loc decât prin urcu?, până la transfigurarea lui Iisus. Înțelegerea Sfintelor Scripturi se face pe aceea?i cale. În privința numelor sacre, acestea nici nu pot fi transferate în altă limbă, nici nu pot fi echivalate cu numele zeităților, a?a cum face Celsus, pentru că î?i pierd harul. Origen susține că filosofia (înțelepciunea) nu duce la credință, fiindcă, citându-l pe Apostolul Pavel, „înțelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu”. Propovăduirea, care s-a răspândit uimitor, nu s-a realizat prin forța rațiunii Apostolilor sau datorită excelenței oratorice a acestora, ci prin har. Dovada puterii harului este faptul că ucenicii lui Hristos au fost oameni obi?nuiți, nu neapărat învățați. Totu?i, înțelepciunea nu este nicidecum condamnată, reprezentând o virtute cre?tină.

Natura compusă a lui Hristos se deduce din comportamentul Său uman ?i prin manifestările Lui dumnezeie?ti. Destinul Său pământesc a fost tot timpul unul natural, firesc, fără intervenții ale Providenței. Origen combate argumentat atacurile lui Celsus împotriva cre?tinilor, acuzați cu aroganță de simplism ?i de ignoranță: „Noi suntem mânați de dorința de a face cunoscute tainele Cuvântului lui Dumnezeu tuturor oamenilor, altminteri decât voie?te Celsus, astfel încât să le putem da adolescenților încurajările care li se potrivesc, ?i să le arătăm sclavilor cum pot ei fi înnobilați prin Cuvânt dacă î?i eliberează mintea. Iar avocații cre?tinătății declară răspicat că ei datorează la fel de mult elinilor ?i barbarilor ?i învățaților ?i neînvățaților [...]” (p. 152). Combătând idolatria, susține că imaginile nu sunt zei. Ele pot fi, cel mult, opere de artă. Firea omenească a lui Iisus Hristos a îndumnezeit trupul ?i sufletul omenesc, prin părtă?ie: „A? vrea totu?i ca acuzatorii no?tri să ?tie că Cel despre care noi credem ?i suntem încredințați că a fost de la început Dumnezeu ?i fiul lui Dumnezeu, este Cuvântul însu?i ?i Înțelepciunea însă?i ?i Adevărul însu?i. ?i noi susținem că trupul muritor ?i sufletul omenesc legate de Acesta au căpătat o înaltă cinstire nu numai prin legătura cu El, dar ?i prin unirea ?i amestecul intim cu El, ?i pentru că astfel s-au împărtă?it din Firea Dumnezeiască, au devenit ?i ele dumnezeie?ti.” (p. 159). În continuare, Origen vorbe?te despre transcendentalitatea trupului lui Hristos.

Epicureicul Celsus susține, absurd, că lumea nu a fost creată pentru om, ci, fără deosebire, ?i pentru creaturile fără rațiune. Or, omul este cel care se folose?te de întreaga creație, primită în administrare. Sofismele lui Celsus neagă caracterul vigilent al Proniei, susținând funcționarea hazardului în numeroase cazuri. Credincio?ii, însă, sunt convin?i că nimic nu este făcut fără scop. Datorită trebuințelor sale, omul este obligat să-?i exerseze rațiunea, descoperind astfel măreția creației. Celsus crede, chiar, că există rațiunela ființelor inferioare (la furnici, la albine), că unele animale dețin o ?tiință a prezicerii, că pot fi mai înțelepte decât oamenii, că au o legătură subtilă cu Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu reflectat în oameni înseamnă însă?i rațiunea dumnezeiască. Abandonând argumentarea strictă, Origen î?i demonstrează simțul ironic ?i umorul fin, imputându-i ridicolului filosof că se situează sub nivelul făpturilor fără rațiune. El arată că, în cazul unor animale socotite divinatorii, este vorba de manifestarea unor demoni, nicidecum de profeții. Celsus se întrece în absurdități, proclamând ființele iraționale deasupra oamenilor, capabile să comunice direct cu Dumnezeu, înzestrate cu harul divinației, iubite de Creator mai mult decât oamenii, adunându-se în soboruri magice, posedând limbaje secrete. Origen, însă, sancționează aceste elucubrații, susținând interesul preeminent al lui Dumnezeu față de om: „pentru creaturile raționale a fost creat totul” (p. 192), Creatorul având pentru fiecare în parte un plan soteriologic, dus la împlinire de Mântuitor. 

Un capitol (XXI) se ocupă de ceea ce stă în puterea noastră, adică de liberul arbitru, explicând pasaje aparent contradictorii din Biblie. Dacă în activitatea animalelor funcționează instinctul, în cazul ființelor raționale, alegerea se datorează propriilor voințe. Hotărârile luate vin din interiorul fiecăruia ?i nu sunt, decât în mică măsură, influențate de factori din afară: „Rațiunea ne arată prin urmare că lucrurile exterioare nu sunt în puterea noastră, dar că este de datoria noastră să ne punem rațiunea să cerceteze ?i să judece cum anume ar trebui să întâmpinăm o anume combinație de împrejurări, ?i să o determinăm să aleagă într-un fel au altul” (p. 198). De?i, în Biblie, există pasaje dificile în care se spune că Dumnezeu a împietrit inimile unor păcăto?i, sau că le-a înlocuit pe cele de piatră cu altele de carne, Dumnezeu nu influențează hotărârile lor, ci, ca un medic, îi tratează după sufletele lor, având pentru ei îndurare, răbdare, ie?indu-le înainte pentru a-i sprijini, dar numai cu încuviițarea lor. Dumnezeu aplică o discretă terapeutică duhovnicească pentru cei pierduți. Tot ceea ce face omul se împline?te sub paza Providenței. Origen afirmă pre?tiința lui Dumnezeu cu privire la evoluția fiecărui om, lasă să se înțeleagă preexistența sufletelor (creația ab aeterno) care, prin unirea cu trupurile, contactează păcatul, dar susține categoric liberul arbitru (realizat numai în cuno?tință de Dumnezeu). Acest lucru face ca vase modelate din acela?i lut, de acela?i olar, să fie de cinste sau de necinste, după voința fiecăruia, fără însă a exclude intervenția Harului.

Despre credința în destin ?i despre influența pe care astrele ar avea-o asupra vieții oamenilor, Origen arată că nu au vreun temei ?i că, dacă ar fi a?a, s-ar schimba radical meritul ?i responsabilitatea oamenilor, care ar fi simple marionete, venirea lui Hristos ar fi inutilă, s-ar instaura arbitrariul,  judecata de apoi ?i perspectiva eshatologică pierzându-?i sensul. Exegetul, însă, consideră astrele ca fiind spirite vii, apte să primească porunci de la Dumnezeu. Ele nu deternimă soarta oamenilor, dar au pre?tiința acesteia: „căci toate au fost întipărite din veac în cartea cerurilor, o carte vrednică de Dumnezeu” (p. 263). Iar în continuare: „?i nu vom gre?i dacă vom susține asemănarea între lucrurile spuse în Lege ?i ceea ce este scris în cer ?i în astre” (p. 264). ?i profeții au pre?tiința celor ce vor veni, fără să le poată influența. Acest har le este insuflat de Dumnezeu, pentru că „El cunoa?te ceea ce se va intâmpla, fără a fi însă cauza vreunui lucru ce urmează să se petreacă” (p. 247). Origen afirmă precaritatea previziunilor astrologice, care se dovedesc, cel mai adesea, confuze ?i inexacte.

 

Altă temă teologică, regizată sub forma unui dialog maieutic, se ocupă de relația dintre Dumnezeu ?i creație, adică dintre Principiul creator ?i materie, de primordialitate, adică de creația din nimic, de originea răului. Demonstrația este de mare finețe: „dacă a existat o vreme când materia nu era, dar nu a existat nici o vreme când necreatul să nu fi fost, înseamnă că materia nu poate fi necreată” (p. 80). Dumnezeu, pre?tiindu-i pe cei virtuo?i, le dă har. Modelul îl reprezintă chipul Fiului Său, Logosul sălă?luind într-un suflet virtuos, preexistând de la începutul lumii, devenit una în duh cu Fiul. ?i profețiile sunt efectul pre?tiinței, cei chemați iubindu-L pe Dumnezeu ?i având puterea de a hotărî binele, cum este cazul Apostolului Pavel, ales din pântecele mamei sale.

Despre bun ?i despre rău, comentariul este flexibil, bazat pe judecăți logice ?i teologice. Criteriul decisiv îl constituie respectarea poruncilor. Există un bine exterior (trupesc, social) ?i altul interior (duhovnicesc, moral). Cei drepți acceptă fără împotrivire prigoana sau constrângerile, socotindu-le venite de la Dumnezeu, „căci lumea întreagă cu bogățiile ei aparține credinciosului, ?i nimic nu-i aparține celui ce nu crede” (p. 296). Iov suportă cu răbdare toate asprimile, lăudându-L pe Domnul. Pentru că răsplata drepților este Împărăția cerurilor ?i nicidecum câ?tiguri materiale sau beneficii trupe?ti. Obținerea virtuților, zidirea interioară nu se pot realiza fără conlucrarea Proniei. Lucrul bun se face prin voința omului susținută de harul dumnezeiesc.

Se reia în finalul Filocaliei comentariul cu privire la împietrirea de către Dumnezeu a inimii lui Faraon, scoțându-se în evidență caracterul impecabil al lui Dumnezeu, dreptatea ?i bunătatea Sa. Privit ca un medic, Dumnezeu folose?te tratamente diverse, potrivite fiecărui caz. Uneori exacerbează boala (ca în cazul lui Faraon), pentru a o învinge, alteori, o pedeapsă anticipată smere?te ?i mântuie?te: „prin arta vindecării Sale, Dumnezeu scoate răul ascuns în adâncul sufletului, ?i îl face să se arate, pentru ca mai apoi El să poată dărui sufletului însănăto?ire” (p. 314).

Origen depă?e?te întotdeauna citirea literală, căutând-o pe cea în spirit, tainică. El este primul comentator biblic important, alegând, pentru a le pătrunde, pasajele cele mai neclare ?i mai controversate. El este inițiator în multe domenii teologice, Părinții care i-au urmat datorându-i mult. Din păcate, intransigența Bisericii, la începuturile ei, a văzut cu precădere gre?elile, neținând seama de marile merite. Cu siguranță, multe părți ale scrisului său au stat sub adierea directă a Duhului.