ÎNGERI CU GEOMETRIE VARIABILĂ

Cu toate acestea, se poate scotoci prin cotloanele hazardului, în căutarea urmelor de premoniție. Ele există. De pildă, întâlnirea cu un spirit puternic, copleşitor – chiar dacă întâmplătoare – te poate îndrepta discret înspre epifanie. Te poate bate uşor pe umăr, ca să-ți atragă atenția că ai „prizat” un pic de sacru. De aceea, te-ai simțit aşa de bine.

Am stat într-o dimineață, din acest început de toamnă, la o tacla înmuiată în mirare şi apoi înecată în caimacul gros al unei cafele adevărate, cu unul dintre aceste spirite rare, peste care dăm foarte greu. Nu le găseşti chiar la capul străzii. Nu le vezi oriunde Nu ne sunt chiar la îndemână. Şi a căror întâlnire e, fără îndoială, mereu o sărbătoare. Pictorul Marin Gherasim. Care, cu o bunătate liniştită şi cu voce molcomă – amândouă, deduse din „ceasul” zămislirii sale în dulcea Bucovină – mi-a vorbit despre „geometria internă a unui stol de îngeri”. Însă asupra spunerii dumisale, voi mai reveni!

Imediat după aceea, răgazul petrecut cu maestrul mi-a provocat, ca un spasm, o constatare bruscă şi iute ca o nălucă. O revelație, adică. Şi anume, senzația că niciun anotimp nu e mai priincios întru a vedea îngerii şi a viețui cu ei, ca toamna! Acum, toamna, noi, oamenii, devenim parcă mai concesivi, mai buni, mai moi, mai calzi, mai plastici, mai curați, mai nedăunători. Probabil că melancolia şi răceala instinctivă resimțită de pericolul iminent, ce va să vină foarte curând – cel al extincției naturii – ne turteşte zdravăn excrescențele orgoliului şi ne raşchetează sever toate asperitățile aparentei noastre măreții. Şi tot acum, toamna, ni se ascute şi vigilența angelotică. Atenția la îngeri!... Acum, putem să-i amuşinăm temeinic şi să-i simțim cel mai bine. Acum, ne permitem să-i tragem nonşalant de mânecă... pardon! de aripă, ca să fie atenți la câinii fără stăpân. Acum, e momentul cel mai potrivit să-i ajutăm să treacă strada, spre a ocoli haitele de hipsteri interesați în revoltă ori să se descurce printre crengile tot mai golaşe ale copacilor. Acum, toamna, ne e dat să-i vedem plutind printre rugurile de fum, melancolici şi leneşi cu privirea-n sus sau zbenguindu-se copilăreşte prin văzduhul încărcat de parfumurile pârgului. Acum, toamna, le sesizăm, abia le auzim – mai ales, atunci când oraşul doarme şi, în sfârşit, tace – le auzim, aşadar, fâlfâitul uşor şi eteric ca o părere. Atât de bine şi, totodată, atât de nedesluşit, atât de clar şi, în acelaşi timp, atât de imprecis, încât, dimineața, nu e cu putință să aflăm dacă a fost aievea sau doar un crâmpei de vis. 

Toate cetele de îngeri sunt suma reprezentărilor particulare ale fiecăruia dintre noi. Sunt imaginile noastre personale. De toate culorile şi staturile. Poza. Fotograma. Stop-cadrul. Alter ego. Care se desprind, virtualmente, din noi. Astfel că ei, până la urmă, sunt precum noi, oamenii. Unii sunt mai frumoşi, alții mai nereuşiți, unii mai aşezați, alții mai şturlubatici, unii mai meditativi, alții mai repeziți, unii stau locului intervale lungi, în timp ce alții forfotesc mai abitir ca furnicile, unii sunt mai generoşi, alții mai scârțari, unii mai conservatori, alții mai versatili, unii mai sănătoşi, alții mai instabili, unii mai voinici, alții mai firavi... Şi tot aşa, până când ajungem de ne confundăm, de fapt, în totalitate, cu ei. Ba chiar am putea spune, la fel ca Nichita, că omul e tot Unul cu îngerul lui! Adică, aşa cum spunea R.M. Rilke: „...ființa prin care se operează trecerea de la vizibil la invizibil”.

Dintre toți visătorii lumii, Artistul pare să fie cel mai aproape de Îngerul său. Cu care se sfătuieşte, se iubeşte, se drăgăleşte sau, câteodată, dimpotrivă, se sfădeşte. Oricum, însă altminteri nu se poate: Îngerul e musai să stea de-a dreapta Artistului. Să-l îmbie cu băuturile sale (n.n. George Călinescu spunea, odată, despre îngeri că nu beau decât nectar şi ambrozie şi că ei nu dispun de un aparat digestiv, ca oamenii, ei n-au înăuntru decât o rețea complicată tubulară, prin care circulă tării parfumate... dar, fundamentul bibliografic, cel mai util plăcerii curioase despre îngeri rămâne fabulosul studiu al lui Andrei Pleşu!). Să-i mistuiască îndoielile, pe care, apoi, să le ascundă printre penele moi ale aripilor sale. Să-i coasă rupturile şi sfâşierile lăuntrice. Să-i îngreuneze alunecarea spre păcat sau să-i micească neplăcerea. Să-i şoptească la ureche tandreți neauzite niciodată. Să-i lipească la loc încrederea şi să-i hrănească năzuința... Totul, într-o armonie netrufaşă, fără lăcomie. 

Artistul este aidoma ursitei sale: un înger cu geometrie variabilă. 

 

MARIN GHERASIM – Inepuizabilul propriului ascuns

 

Notează maestrul, la 4 mai 2002: Toate lucrările mele sunt studii, pregătiri pentru o lucrare care va veni cândva sau poate nu va veni niciodată... Apoi: „Când nu mor de moarte violentă, oamenii mor de epuizarea propriului ascuns, la fel ca şi civilizațiile” (H.-R. Patapievici, Omul recent, p. 362). „Epuizarea propriului ascuns”, o imagine (posibilitate) teribilă pentru creator! – mai constată pictorul. Un pictor care scrie. Dincolo de binecunoscutele sale „înscrisuri” de pe pânză, şi-a descoperit plăcerea şi înțelepciunea de a scrie de-adevăratelea. Cuvinte. Fraze. Gânduri. Rațiuni. Adică, motive (de pildă: Pentru artist, nu atât lucrurile au importanță, cât atitudinea față de lucruri!). Or, atitudinea față de opera sa, față de propriul său sistem filosofic şi existențial este una de cooperare. De împletire. Adică, se ia de mână cu judecata sa, cu socotința sa, cu chibzuința sa. Vorbim, aşadar, despre o carte. Un jurnal. Scris de o manieră simplă, dar îmbelşugată. Ziua, anul, notația, aprehensiunea, anxietatea, convingerea, bucuria, extazul, maxima, apoftegma sau citatul. Totul, într-o profunzime de invidiat până şi de către scriitorii „profesionişti”, amatori de panseuri recoltate la kilogram de pe răzoarele minții universale! Iată, de pildă, o teamă: Un pericol al artei moderne: căderea în ficțiune, în arbitrar, în imaginarul incontrolabil. Dispărând scara valorilor, criteriile, totul este posibil, totul este îngăduit în arta de azi. „Totul este îngăduit, dar nu totul este de folos” (Sfântul Pavel) (18 septembrie 1988). Sau, vă rog, primiți din partea maestrului darul unei constatări de o adâncime tulburătoare, la o cotă de percepție la care nu ne gândim prea des: În România, ideile au avut mereu coloratura dramatică a apologiei. Mereu a fost o urgență, mereu a fost câte ceva de apărat, mereu s-a pus problema supraviețuirii morale (Cronicarii, Eminescu, Mircea Vulcănescu ş.a.). Un străin mă întreba: de ce tot pictezi scuturi şi armuri? Nu cred că a înțeles exact răspunsul meu... (Mai 1989). Aici, în aceste două note – ca şi în altele de dinainte de 1989, într-un ritm din ce în ce mai alert, cu cât se apropia „termenul” schimbării – transpare vibrația pornind dinspre componenta civică, să zicem aşa, a Artistului (căruia, în general, aşa cum o ştim mulți chiar de pe propria noastră „piele”, Ceauşescu îi asasinase Îngerul!). Pare cumva paradoxal că un ins molcom şi firav ca Marin Gherasim (care până şi vocea şi-a acordat-o la diapazonul sotto, aidoma existenței sale înseşi!), cu o aparițe discretă şi o prezență plăpândă în Cetate, un artist eteric, diafan şi vaporos, enervant de zăbovitor în modestie, abstras total din creuzetul istoriei (acolo unde, de regulă, se nasc la foc pripit marile porniri demolatoare şi devastatoarele pasiuni revoluționare ale Cetățeanului!), deci pare curios cum un asemenea suflet dispune de uriaşe resurse de a palpita şi umoral, nu numai moral. Dar, în acelaşi timp, nu este de mirare. Fiindcă, pe sub aripile sale, ca nişte elitre, aparent cheratinoase, Îngerul îl trage de mână afară pe Artist. Ține morțiş să-l facă martor. De altfel, conştiința aceasta etică (pe care o extinde cuminte, până la dimensiuni antropologice!) aproape că-l va obseda. Iată, spre exemplu, o notă din 13 octombrie 2002: Din nou despre noi, românii (ca orice iubire, este obsesivă şi adesea irațională): Ion Barbu considera drept caracteristică definitorie a universului românesc acel „la mijloc de rău şi bun” (să fie o alternativă la „dincolo de bine şi de rău” al lui Fr. Nietzsche?). Or, acest „la mijloc” este expresia tipică a mediocrității, a situării suficiente, călduțe, laşe. Marile fapte ale Spiritului, marile fapte ale Istoriei s-au făcut „în exces” şi „la limită” (uneori, la limita bunului-simț comun”, vezi piramidele, catedralele gotice, muzica lui Wagner şi Bruckner, astăzi zborurile cosmice etc.etc.). Nu câştigă marile bătălii decât cel care riscă... Fantastic de condimentată, de necruțătoare şi de dreaptă judecată din partea unei conştiințe pe care mulți o credeau întoarsă molatec spre propriul ascuns! Sigur, volumul Geometria magmei, jurnal de pictor, apărut la Editura Paralela 45 (pictorul este la a doua reuşită, după cartea din 2003, de eseuri şi jurnal, A patra dimensiune, scoasă la aceeaşi editură) este ca punguța cu diamante de la brâul unui neguțător din Anvers(!). Fiecare notație despre artă, fiecare gând despre morală, fiecare însemnare despre civilizație, fiecare opinie despre un muzician sau un scriitor, fiecare dilemă asupra unei frământări religioase, fiecare scrutare a propriilor mistere ale alcătuirii interioare – fiecare reprezintă, în sine, o piatră prețioasă. A cărei strălucitoare rază de lumină ne străpunge retina şi ni se fixează pe scoarță. Precum acea memorabilă aserțiune, care de fapt, a inspirat atât de miraculos observațiile de azi ale cronicart-ului. De felul ei, o notă datând din ziua de 30 martie 2007 şi care sună fabulos: Geometria internă a unui „stol de îngeri”. Jurnalul maestrului Marin Gherasim (unul dintre vârfurile generației anilor ’60-’70, din care mai fac parte Horia Bernea, Teodor Moraru, Florin Ciubotaru, Iliescu-Călineşti, George Apostu, Florin Mitroi ş.a.) poate fi interpretat şi ca o parafrază la pictura sa original de profundă şi spiritualizată, desprea a cărei menire autorul face o reflecție cât o maximă: Pictez ca să nu se uite. Credința şi bucuria responsabilă de a trăi şi renaşte doar prin creație sunt reazemul ce a ținut şi ține în continuare Îngerul maestrului Marin Gherasim. Acolo. La locul sigur, binemeritat. De-a dreapta curată a domniei-sale. 

 

MIRCIA DUMITRESCU – O demonstrație la Dalles

 

Cu el prezent, adică viu, evenimentul ar fi fost deplin. Cu el, printre vorbitori, ar fi dat cuvântului strălucirea aparte – serioasă, rece, analitică, lapidară, dar, în egală măsură, sprințară, dinamică, derutantă şi hâtră – cu care ne învățase de atâta vreme, atunci când vorbea la vernisajul vreunei expoziții. Era foarte serios şi când era neserios, avea un umor morocănos, dar iute ca un bici. Era omul care făcea cele mai grave glume din câți am întâlnit vreodată. A fost ultima expoziție la care este trecută în dreptul său calitatea de curator. Pentru reuşita căreia s-a îngrijit de tot, de la panotaj şi până la tematica lucrărilor. A prevăzut toate detaliile, de la lumină şi până la locul fiecărei sculpturi. A mitocosit toate amănuntele, de la proiecțiile video şi până la ighemoniconul de prezentare. Bref, a făcut tot ceea ce face un „producător” de evenimente fulminante, al căror succes dinamitează prejudecata simplă (ba chiar grobiană, estetic vorbind!) că o expoziție de artă plastică nu este altceva decât suma brutală a unei grămezi de lucrări alese la întâmplare din opera unui artist. Mihai Oroveanu – căci despre el este vorba – a fost, totuşi, la Dalles, în ziua de 12 septembrie (la ora 14.00!!). A participat, paradoxal, însă totodată, justificat şi legitim, dincolo de nedreapta sa dispariție de pe această lume, la vernisajul expoziției prietenilor săi, Mircia Dumitrescu, Horia Mureşian şi Eugen Suciu. L-am văzut ținându-i pe după umeri pe îngerii săi, artiştii. Sau rătăcind meditativ printre academicienii vorbitori de elită, era acolo. Era acolo, mi-l imaginam cu drag, parcă schițând o piruetă grațios-elefantină pe reflexiile de aur veritabil ale flautului lui Ionuț Ştefănescu (care a asigurat intermezzo-ul muzical atât de necesar!). Era acolo, amestecat cu toți oamenii din publicul (scriitori, plasticieni, critici, oameni de televiziune, editori, cronicari, ziarişti, studenți, curioşi etc.) ce a umplut realmente a doua incintă a Sălii Dalles. Era salutat. Era venerat. Era admirat. Era melancolic precum un înger cu o singură aripă. Chiar aşa, el era prezent. Acolo... Intitulată Dialog, expoziția depăşeşte limitele semantice general admise ale unei simple prezentări de lucrări de artă şi intră, discret şi fără orgolii, în categoria unui event. Devine performance. Două sunt semnele care ne susțin această constatare. Primul ar fi subtitlul de pe afiş (adică, de fapt, ce se expune!), uşor sesizabil, dar extrem de complex – sculptură, gravură, desen, fotografie, poezie, fiber art, la care adăugăm noi: proiecții video. Iar, al doilea, ce decurge din parcurgerea programului însuşi: timp de aproape o lună, cât durează „expoziția”, ea este dublată de câte două evenimente publice conexe, în fiecare săptămână (întâlniri, şuete, lecturi de poezie, comemorări, conferințe, prezentări, lansări de carte). Aceste două „extracții” inedite fac, de fapt, ca expoziția să capete mai mult atributele unui festival de arte. Care îl au în centrul lor, într-un fel sau altul, pe Mircia Dumitrescu. Lansarea volumului de traduceri din Fernando Pessoa (la Editura Humanitas), Ora absurdă, ilustrat de Mircia Dumitrescu, în prezența traducătorului, poetul Dinu Flămând şi a editorului, Denisa Comănescu. Apoi, In memoriam Mihai Oroveanu, comemorarea fostului director al Muzeului Național de Artă Contemporană şi curatorul acestei expoziții, dar care a rămas acum doar o amintire îndoliată – o fotografie mare aşezată pe un şevalet – la intrarea în Sala Dalles. Lansarea volumului Bucuria anonimatului, de Eugen Suciu, unde poetul îşi invită prietenii. Conferința Povestea unei inimi..., susținută de doctorul Horia Mureşian, în fața invitaților săi. Prezentarea antologiilor de poezie ale Editurii Tracus Arte, ilustrate de Mircia Dumitrescu. Din nou, un In memoriam, dar, de astă dată, închinată centenarului naşterii artistului şi profesorului Vasile Kazar, părintele graficii româneşti. Conferința Despre desen şi gravură, susținută în fața prietenilor şi invitaților săi, de către acelaşi Mircia Dumitrescu. Şi, în fine, festivalul se încheie cu lansarea volumului II al albumului aceluiaşi artist. Câteva cuvinte despre conținutul acestei uluitoare expoziții, ce uimeşte atât prin diversitatea aproape strivitoare, cât şi prin profunzimea reflexivă a fiecărei secțiuni de lucrări în parte. Sigur, maestrul de ceremonii este, indubitabil, Mircia Dumitrescu. Cu grafică susținută pe cicluri (unele binecunoscute, retrospectiv!) şi cu seria de halucinante sculpturi în lemn (năluci şi viziuni christice, Sf. Gheorghe, țipătul de copil, portrete: Schileru, Suciu, autoportret, apoi, faimoasele sale studiile de ovine „laminate”). Secondat de poetul Eugen Suciu – într-o surprinzătoare scenografie a poeziei, cu versuri ce curg, naturale şi uriaşe, ici-colo, de pe tavan, pe papirusuri lungi de hârtie (ca, de pildă, Arta: „Intonații subtile ale fricii / şi / entuziasmul abstract / al unui nod în gât // două ipoteci / pe o singură respirație”). Şi de doctorul Horia Mureşian (medic chirurg de felul lui, la bază, dar dublat de un artist îmbolnăvit incurabil de „estetica” oribilului!), cu fotografii şi fiber art, care, toate, au în centrul lor o singură temă: inima. Inima aceea adevărată, organul, nu simbolul ei. Inima văzută pe toate părțile, fotografiată aşa cum nu există în tratatele de anatomie sau pe planşele şcolare (cu aderențe, îngălată în grăsimi, ciumpăvită de infarcturi, diformă, respingătoare ca un borcan de untură), reconstituită apoi, analizată şi la lume iarăşi dată... În concluzie, într-o aşezare caldă, într-o sală istorică şi într-un timp propice – o demonstrație grandioasă de autor, despre prieteni, îngeri, proporții, metafore. O grandoare ce năuceşte printr-o copioasă polifonie a iubirii de arte.

 

ILEANA ŞTEFĂNESCU (Ile Ştefi) –  Recursul la instigare savuroasă

 

O reală plăcere, dar şi o surpriză, expoziția de la Căminul Artei, care atrage nu numai prin titlul imposibil, Quinquinala (vom reveni asupra acestuia, citând din statementul artistei!), ci şi prin propunerile de gen de pe afiş (recup-art, assemblage, obiect, instalație), ce parcă derutează mai abitir decât lucrările înseşi. Recup-art, adică artă recuperatoare? Arta recuperării? Recuperarea „rămânerilor în urmă” (vorba politrucilor de odinioară!) văzută ca artă? Sau ce?... Poate recuperarea artei?! Greu de rezolvat această şaradă terminologică! Sigur, păstrând tonul de bună dispoziție – pe care-l procură chiar expoziția – remarcăm că singurul element artistic expus ce-ți creează realmente dependență (adicție, cum se spune în limbajul hipsteric al zilelor noastre!) este merdeneaua „împăiată” (le gâteau figé!). Acest faimos produs-foietaj de sațiu patisier (real, veritabil!) a intrat în centrul unei opere, adică în mijlocul unui tablou cu fond, cu ramă, cu tot dichisul şi a devenit o bijuterie de artă recuperatorie. În rest, toate celelalte sunt artefacte pentru „minte, inimă şi literatură” – necesare reconstruirii acestei lumi – ce dau serios de gândit privitorului, spre bucuria neuronilor care încep să zbârnâie de satisfacția muncii de a măcina. Trei sunt palierele pe care „aleargă” în zig-zag artista (înțeleg că ingineră la bază, după care, absolventă de Arte Plastice(!), pictură, la clasa Florin Ciubotaru!), deocamdată, într-o singurătate confortabilă. Fiindcă originalitatea ei n-are încă rival. Textile (extraordinară seria de „assemblage” în forme coronare, dedicate prietenelor sale, fiecare conținând un mesaj formal şi cromatic propriu, sugerând o explicație, un joc subtil de afecte, bref, o dedicație!). Apoi, metal special (adică, de fapt, corzi de chitară întinse perfect pe o suprafață de lemn, creând un nou ciclu, „Acustyc” şi o nouă semantică, de la răstignirea şi disecarea muzicii – gândiți-vă că fiecare coardă a dăruit, cândva, o notă a muzicii universale – până la tensiuni...cromato-calorice!). Şi, în fine, un material ciudat, nu ştiu cum se numeşte, ceva ca o plasă ipsosată sau impregnată cu resturi de celuloză, folosit de artistă în provocatorul ciclu de instalații intitulat „Falsă pudoare” (trupuri de femeie într-o „disecție” originală, în fapt, veritabile manifeste pentru un „dépouillement” de pe trupul mentalității publice al ipocriziei şi falsei candori!). De unde, însă – ne întrebăm – această prospețime a bizareriei? De unde, aceste odihnitoare derapaje? De unde, acest histrionic raccourci? Aflăm dintr-o „notă explicativă” că aici se află bilanțul artistic a cinci ani, câți au trecut de la absolvire şi de la, practic, „devenirea ei întru artistă”. (Doar că termenul de „Quinquinală”, din titlu, este folosit într-o deviație nefericită: în mod sigur, autoarea a vrut să sugereze „etapa de cinci ani” – ceea ce în franceză se spune „le quinquennat”, cu planul său de tristă amintire, „le plan quinquennal”; artista foloseşte însă, nepotrivit, „quinquinala”, care este, tot în franceză, de fapt, adjectivul la feminin de la „quinquina”, care înseamnă...„arborele de chinină”!!). Dincolo însă de acest „quiproquo”(!), rămâne intactă certitudinea de a fi participat, vizitând această expoziție, la un eveniment artistic incitant, savuros şi subtil instigator. 

 

PAUL GHERASIM – Un patriarh în toamnă

 

O potrivire de nume fabuloasă. Marin şi Paul. Amândoi pogoară peste neam, tot de acolo, dinspre Septentrion. Marin Gherasim, din Bucovina. Paul Gherasim, de la Suceava. Ultimul, cu 12 ani mai devreme. Însă, oricum, remarcăm o altă coincidență, destinul celor doi e strâns legat de aripa de înger. La cei aproape 90 de de ani, lui Paul Gherasim i-a cântat timp de o jumătate de oră – într-o joi seară a acestei toamne, la Galeria Curtea Veche, în deschiderea vernisajului expoziției sale – corul Mânăstirii Stavropoleos. Căruia, de acolo, de pe scaunul unde era imobilizat, i-a ținut isonul. Nu întâmplător, fiindcă binecunoscutul aşezământ bisericesc i-a fost venerabilului artist adăpost, dar şi loc de slujbă şi de bucurie a zidirii (precum şi scena unei întâmplări exemplare, despre care vom aminti mai la vale!). Acolo, în tinerețe, a cântat la strană, a fost epitrop şi a participat la amenajarea spațiilor mânăstirii, care, astăzi, sunt un exemplu de frumusețe, gospodărire şi respect sacrosanct pentru trecut. Aşadar, corul de la Stavropoleos a cântat pentru patriarhul Paul Gherasim şi pentru ceata de îngeri ce-i ocrotesc strădania, vârsta, harul şi priceperea. Pentru care, astăzi, artistul se teme pentru ele. Zice într-un interviu: Pictura a ajuns în zilele noastre la un prag-limită. Nici nu mai este vorba de un chip al omului, de o vedere a naturii ca frumusețe, ca poezie. Astăzi, chipul omenesc e schimonosit(...). S-a născut la 25 iunie 1925, la Boteşti, Suceava şi a studiat, la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, între 1943 şi 1947 (o perioadă de ani grei ai României, cu o istorie contorsionată şi frântă nemilos!), desenul cu Nicolae Dărăscu, iar pictura cu Jean Steriade. Din anul 1946, este „recunoscut”, participând la expoziții de grup oficiale. Însă, cu toate acestea, prima personală o are abia peste două decenii, la Galeria Galateea. De atunci şi până astăzi – activitatea sa cunoaşte alte câteva bune zeci de expoziții. La 60 de ani, în 1985 (iarăşi, o perioadă grea a României!), întemeiază, împreună cu Horea Paştina, Mihai Sârbulescu, Christian Paraschiv şi Constantin Flondor  faimosul Grup Prolog (ce debutează cu expoziția Floarea de măr, la Căminul Artei şi căruia i se adaugă, mai târziu, Horia Bernea şi apoi, cu prilejul altor expoziții, Ion Grigorescu şi Matei Lăzărescu). Ceea ce caracterizează arta Grupului Prolog, în toate variantele sale, este spiritualitatea (...) indefinită şi, totuşi, strălucitoare, cu sugestii religioase, care parcă învăluie imaginea, emanând din ea. – scria, atunci, Livius Ciocârlie. De-a lungul activității sale, Paul Gherasim a primit numeroase premii, ordine şi medalii din partea statului român, a Academiei şi a Patriarhiei Române. Revenind la expoziția sa de la Galeria Curtea Veche – şi intitulată atât de melancolic Urme de pictură – merită, fără îndoială, redate câteva dintre vorbele (scrise cu litere mari, pe o foaie!) citite de către venerabilul artist cu o voce slabă, pierdută parcă în Timp. Mai degrabă un poem, decât un discurs. De o solemnitate simplă, caldă, tuşantă. Cuvântul se oglindeşte în viață, iar viața îşi are oglindirea în Cuvânt. (...)Suntem călători pe o bucată de țărână... O anecdotă cu ştaif dureros, de fapt, o întâmplare tristă şi adevărată. În 1953 (ce vremuri vitrege, ce timpuri aspre!), Paul Gherasim a organizat, în curtea Mânăstirii Stavropoleos, o expoziție cu lucrările prietenilor săi, având ca punct de plecare câteva pânze ale lui Ion Andreescu. O expoziție în care toate lucrările căutau „lumina”. Spiritul. Dar, înainte de vernisaj, a venit comisia de cenzori de la UAP care, constatând deviațiile nesănătoase de la „linia oficială”, a închis expoziția. Chiar înainte de a fi deschisă. Imediat, organele de anchetă l-au chemat pe organizator, care, cunoscând obiceiul epocii şi cum se terminau, de regulă, aceste anchete, îşi pregătise deja bagajul pentru detenție. Norocul lui că n-a fost cazul! În anul 2010, la mai bine de o jumătate de secol după, Paul Gherasim a repetat inițiativa, în semn de omagiu pentru acea expoziție „avortată”. A adunat lucrări ale prietenilor pictori şi admiratori ai lui Ion Andreescu, pe care, sub binecuvântarea Părintelui Marchiş, le-a expus tot acolo, în grădina cu îngeri de la Stavropoleos. Şi pe care a ținut-o deschisă doar două ore şi jumătate, adică până la căderea serii. Nici nu se putea un omagiu mai răscolitor pentru întemeietorul picturii româneşti moderne. Venit din partea unui alt patriarh-întemeietor al spiritului, cu care avem privilegiul de a fi contemporani!