COINCIDENTIA OPPOSITORUM

Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2013

Stilul celui de-al Doilea Imperiu (francez) nu este extrem de bine cunoscut în afara arealului său de răspândire (care cuprinde, tangențial, ?i edificii din țara noastră, dar ?i din lumea nouă, de la New York la Buernos Aires, cum ne spune subcapitolul de la pagina 189). Este meritul dlui Gabriel Badea Păun, istoric de formație, de a fi propus lumii francofone un album cu acest titlu (Le style Second Empire), dedicat în întregime arhitecturii, decorurilor ?i artei de a trăi (cum sună subtitlul volumului). Opulent ilustrat, apărut la Ed. Citadelles & Mazenod, în 2009, albumul ne vorbe?te despre oscilațiile între confort ?i nostalgia aristocratică (e chiar numele unui alt capitol), despre scara urbană care a sistematizat Paris-ul prin intermediul binecunoscutului Baron Haussmann, dar care a ?i revitalizat preocupări luxoase (cele cărora le datorăm intarsiile ebeni?tilor, materialele textile, prețioase, de tapiserie ?i de tapițerie sau mobilierul). Detalii flamboiante, referințe la trecutul eroic francez ?i somptuozitatea sunt doar câteva dintre trăsăturile stilului acestuia atât de dependent de politica vremii sale.

Autorul a produs un volum pe măsura stilului pe care îl descrie. Nu întrevăd o ediție autohtonă a acestei cărți frumoase, din nefericire; sau nu – cât timp nici măcar manifestările autohtone ale stilurilor nu sunt ilustrate într-acest chip. Autorul este un biograf al primei noastre regine – Elisabeta de Wied – căreia i-a alcătuit de curând ?i o antologie a scrierilor (Fluturi sărutându-se, Ed. Curtea Veche, 2013). Cum o lucrare cu caracter exhaustiv, dedicată Castelului Pele?, a apărut deja sub semnătura drei Ruxandra Beldiman la Ed. Simetria, mă gândesc că, poate, istoricul nostru ar putea fi interesat de stilurile defilând sub cei patru regi, dintre care cel mai puțin cunoscut ca patron al artei organizării spațiului este, nemeritat, Regele Ferdinand.

***

Am primit, din partea editorului ?i redactorului prof. dr. Ioan Godea, volumul arhitectului Constantin N. Popescu Satul ?i ora?ul în arhitectura românească veche (Ed. Etnologică, Bucure?ti 2011). Povestea acestei cărți este istorisită de redactor în prefață: se pare că e un manuscris sugerat spre publicare de către profesorul Ioan Opri? ?i că aparținea unui arhitect decedat în 1988. Nu e întâmplător că volumul este precedat de o Apreciere semnată de arh. Constantin Joja, patriarhul studiilor autohtoniste dedicate arhitecturii vernaculare (urbane ?i rurale) ?i promotorul unui discurs naționalist ?i autarhic în această disciplină, de dinainte de 1940. Desenele aparțin, de asemenea, autorului Constantin T. Popescu ?i prezintă o valoare documentară deosebită.

Fire?te, am dintru bun început de făcut aceea?i remarcă cu privire la caracterul… românesc al arhitecturii neolitice de pe teritoriul actual al României, pe care am mai făcut-o aici când am discutat o carte anterioară, chiar a profesorului Godea. Nu putem vorbi de arhitectură românească înainte de a putea vorbi despre România ca entitate politică ?i subiect de drept internațional. Ceea ce o califică drept românească nu poate fi decât efortul deliberat, explicit, de a crea o arhitectură de sinteză a celor două, ulterior, după 1877 ?i 1918, mai multe provincii istorice.

Dincolo, însă de acest nod problematic, avem aici o amplă ?i folositoare colecție de plan?e, de relevee ?i de reconstrucții ipotetice ale unor clădiri zise civile, multe ale unora care nu mai există – sau, oricum, nu în starea relevată de autor. Este, a?adar, un instrument util de cercetare iconografică, dacă nu luăm prea în serios minorele încercări de teoretizare a materialului de studiu.

Iată, prin urmare, două volume complet diferite, scrise la diferite momente istorice de doi autori români, având ca pretext arhitecturi complet diferite. Le recomand pe amândouă. Fire?te, din motive ?i ele, de asemenea, complet diferite… Coincidentia oppositorum!

Pentru comparație ?i echilibru, însă, merită să ne uităm ?i peste hotare. Venită la o ?coală de vară a grupului Arhiperra, care se ocupă de arhitectura de urgență în zona Bărăganului, Klaske Havik, arhitectă ?i asistentă la TU Delft, în Olanda, a dăruit studenților no?tri, de la UAUIM, volumul co-editat de dânsa împreună cu Tom Avermaete ?i Hans Teerds, pentru SUN Publishers, în 2012: Architectural Positions – Architecture, Modernity and the Public Sphere. Este o crestomație de texte clasic-moderniste, dacă îmi este permis acest oximoron, semnate de 36 de arhitecți celebri ?i (nemeritat) mai puțin celebri. Studenții care cercetează fenomenul modernității, în relația sa cu modernismul incipient, clasic sau târziu, găsesc în această crestomație, savant – ?i modernist! – paginată ?i ilustrată, un instrument de învățare extrem de eficient, în ciuda regulilor sale mai degrabă de?irate de agregare. Da, e vorba despre tema amplă a sferei publice (termenul e habermasian), dar, pentru arhitecți, asta înseamnă mai degrabă spațiul ?i locurile publice decât, să zicem, tema libertății.

A?a se face că temele par să trimită mai degrabă la textele găsite, decât invers: definiții, percepție, monumentalitate, temporalități, imagine ?i practici. Chiar ?i a?a, culegerea de texte este utilă la modul superlativ. Nu mai vorbesc despre diferența de cel puțin o epocă istorică între grafica acestei cărți ?i cea a lui Constantin T. Popescu. Pentru volumele de arhitectură cel puțin, grafica de carte a înaintat atât de mult din punct de vedere vizual, încât uneori poate să oculteze, dacă nu să blocheze de-a dreptul accesul la textul propriu-zis, de parcă un volum de arhitectură este ?i el un obiect de contemplat, nu un vehicul neutru; aici, se vede mai evident (nu mai clar…) ce-a vrut să spună Marshall McLuhan, când clama că mediul e mesajul.

Din fericire, nu e cazul cărții olandeze, unde textul e mesajul, iar mediul doar îl pro-pune, mai expresiv ?i mai nou – dar tocmai de aceea e interesant ?i important pentru editorii de carte de profil, vai, atât de puțini la noi! – să aducă la zi măcar expresia vizuală a cărților pe care ni le propun.