Cronica filmului
Călin Stănculescu
LIMBA ROMÂNĂ ŞI FILMUL ROMÂNESC
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2013
Urma?ilor mei Văcăre?ti,/ Las vouă mo?tenire/Cre?terea limbei române?ti?-a patriei cinstire! Să vedem, foarte concis, cum s-a respectat acest testament al lui Ienache Văcărescu, peste secole, de către slujitorii artei fără muză, arta a ?aptea. Cum primii 35 de ani din istoria filmului românesc s-au petrecut fără cuvinte, acest lucru nu i-a îndepărtat pe cei mai avizați profesioni?ti ai limbii române, scriitorii, de misterele filmului. Chiar perioada denumită Marele Mut oferă ?i azi satisfacții estetice de prim rang, dar ?i surse de inspirație, chiar dacă nostalgia, candoarea ?i amatorismul primează (vezi Războiul Independenței, inspirat copios din ciclul Osta?ii no?tri de Vasile Alecsandri, dar ?i, o fastă consecință, remake-ul lui Caranfil, Totul e tăcere, apoi, Manasse, dar ?i din perioada sonorului Trenul fantomă, O noapte de pomină, Se aprind făcliile etc.).
Fără a porni de la plebicist (adică referendum, noțiune pe larg vehiculată ?i azi), adică de la modelul O noapte furtunoasă, care a fost prima ecranizare a comediilor lui I.L. Caragiale (1943), regia Jean Georgescu, mă reîntorc în timp, pentru a enumera doar câteva dintre marile voci ale limbii române ( ?i aici îi subînțeleg pe scriitori, istorici, teoreticieni, esteticieni, slujitori consacrați ai limbii materne), care au contribuit la edificarea ?colii naționale de film.
?i anume, Victor Eftimiu, scenarist ?i autor de omagiu liric adus filmului (1912), Alexandru Macedonski, autor de scenarii, Liviu Rebreanu, probabil, primul autor de scenarii de film, dar ?i cronicar, mulți ani mai târziu fiind ?i în comisia de cenzură a filmelor, Tudor Arghezi, care publică, în 1912, primele considerații estetice despre film în revista Viața Românească, scenari?tii Emil Gârleanu ?i Corneliu Moldovan (primul pre?edinte al SSR), Ion Marin Sadoveanu, N.N. ?erbănescu, Isaiia Răcăciuni, Nicolae Porsenna, N.D. Cocea, comentatorii Felix Aderca, Mihail Sorbul, G. M. Zamfirescu, Camil Petrescu, scenarist, cu multe ghinioane, teoretician, cronicar care va ocupa ?i funcții în organismele de stat ale cinematografiei, Zaharia Stancu, Tudor Mu?atescu, Dan Botta, George Călinescu, Ion Minulescu, Sa?a Pană, Eugen Ionescu, Mihail Dragomirescu, Tudor Vianu, Constantin Noica, poetul avangardist B. Fundoianu/Benjamin Fondane, totodată scenarist, teoretician al filmului ?i regizor, Emanoil Bucuța, Sa?a Pană, Hortensia Papadat-Bengescu ?i foarte mulți alții. Nu toți favorabili filmului. Ca artă.
Scenariile ?i dialogurile filmelor nu puteau fi despărțite de limba română. Primul element tinde a deveni chiar un gen literar, al doilea rămâne la latitudinea fanteziei scenari?tilor ?i regizorilor. Cum componentele lingvistice ale filmului nu deveneau un gen, la începutul istoriei filmului, acestea prevesteau, totu?i, sâmburele de formă filmică în expresia literară regăsită în roman, nuvelă, schiță, epopee, dramaturgie, comedie, poezie. Influența filmului asupra limbii s-a materializat prin eforturile de vizualizare a prozei, prin ritmul inspirat de montajul filmic, prin aspirația scriitorilor de a nu rămâne simpli comentatori ai noii arte, ci ?i teoreticieni sau chiar legislatori, sau implicați direct în producerea filmului prin elaborarea de scenarii, sau direct în munca de creație pe platouri. După cum astăzi, sinopsisul, story-boardul, rezumatul, draftul au in nuce capacitatea de a deveni genuri.
Nu intenționez să în?ir cohortele de scriitori (câteva sute) care au ales cinematografia, fie ca hobby, fie ca izvor pecuniar, fie dintr-o subtilă aliniere la universul unei arte ce promitea faimă ?i avantaje, fie din autentică credință de reflectare a propriului crez despre societatea românească, în cei aproape 45 se ani de regim comunist. Sunt scriitori care au dat opere de referință, acum mă refer doar la contemporani ?i nu la clasici, ecranizați, fiind comozi pentru cenzura ?i ideologia timpului, în cantități industriale, în diferite formate. Horia Pătra?cu este unul, cu Reconstituirea lui Lucian Pintilie, Mihnea Gheorghiu cu Zodia fecioarei a lui Manole Marcus, dar ?i Tănase Scatiul (după Duiliu Zamfirescu), Geo Bogza cu Iacob de Mircea Daneliuc, dar ?i cu documentarul Tăbăcarii, regia Mirel Ilie?u, Zaharia Stancu cu Prin cenu?a imperiului, după Jocul cu moartea, film semnat de Andrei Blaier, Marin Preda cu Moromeții, regia Stere Gulea, Bujor Nedelcovici cu Faleze de nisip, de Dan Pița, subiect de scandal ideologic, cu consecințe nefaste pentru cinematografia ?i cultura românească. După cum au fost scriitori-regizori, scenari?ti, istorici, teoreticieni, actori sau critici de film, iar exemplele sunt bine cunoscute.
Îndrăznesc o paranteză pentru a omagia pe câțiva dintre autorii care s-au ocupat mult mai serios decât subsemnatul de relația limbii române (patria noastră, cum spunea Nichita Stănescu) cu cea de a ?aptea artă – doctorul Ion Cantacuzino, D.I. Suchianu, Mihnea Gheorghiu, Bujor Rîpeanu, Tudor Vlad, regretata Adina Darian, Ioan Lazăr, Romulus Rusan, Dana Duma ?i încă mulți alții.
Cred că mottoul lui Ienache Văcărescu s-ar putea comenta astfel pentru cele trei mari perioade ale istoriei cinematografiei naționale, după opinia mea (de la începuturi până la sfâr?itul celui de-al Doilea Război Mondial, perioada 1948-1989, ?i din 1990 până astăzi). Este vorba de cre?tere ?i cinstire.
Suport decisiv al filmului românesc, limba română s-a regăsit în special, la valorile ei curente, în opera cinea?tilor care au ecranizat opere literare, intrate în con?tiința publicului cu marjele de respect diferite față de original. Nu mai puțin opera comentatorilor, anali?tilor, teoreticienilor a conferit un statut destul de riguros începuturilor reflectării filmului în oglinda unei abordări distincte ?i specifice pentru o artă ce abia cucerea norme, clasificări ?i teorii. Asta pentru prima perioadă, când o anumită atitudine pentru cinstirea ?i cre?terea limbii materne era evidentă.
Pentru cea de-a doua perioadă, descre?terea este marcată în edificarea limbajului de lemn al ideologiei totalitare, care s-a reflectat în mare măsură ?i în filmul românesc, chiar sub pana unor apreciați scriitori, contaminați de mirajul realismului socialist. După cum alții, clasici, au virat de la valorile tradiționale la cele de import (cazul Sadoveanu, de la comentariul la ?ara Moților, filmul lui Paul Călinescu, premiat la Veneția, la Mitrea Cocor, nu mai puțin Arghezi ?i Bogza ).
Într-o replică, poate involuntar programatică, opera cinea?tilor din ?coala documentarului românesc a încercat să reflecte, în limitele genului, valorile limbii române în monografii , eseuri, portrete ale marilor clasici Alecsandri, Creangă, Eminescu, dar ?i Nichita Stănescu, Marin Sorescu sau alți poeți contemporani. Nu mai puțin trebuie evocată ?coala sociologică a lui Dimitrie Gusti, care a inspirat multe opere majore ale documentarului românesc, cu accente evidente pe conservarea valorilor limbii române. După cum operele cinea?tilor din animație n-au ocolit omagiul adus marilor scriitori, mai ales poeților, dar să nu-l uităm pe Caragiale, prezent ?i în a şaptea artă, prin originale ecranizări, tratate cu multă fantezie plastică.
Trecând la cea de-a de a treia perioadă istorică evocată, putem spune că limba română a cam ajuns într-o dublă fază, poate deloc paradoxală de descre?tere, ?i cre?tere, iar cinstirea ei se cam face uitată din preocupările cinea?tilor de toate vârstele. Din nefericire, fenomenul descre?terii este generalizat la presă, televiziune, evenimente a?a-zis culturale sau artistice, dar ?i în discursul agramaților politicieni contemporani, ce proliferează în viața țării. În cinematografie excepție face documentarul pe format clasic sau de televiziune. Nu cred că intruziunea limbajului golănesc, marcat de jargoane de ultimă oră poate deveni marca, atributul primordial al cinematografului național. Aceste limbaje aparțin unor autori ?i culturii lor. Unde nu ESTE cultură, cam nimic nu e. Contraexemplele nu lipsesc, ?i acest lucru mă face optimist. Cât prive?te exemplificările, cred că le cunoa?te toată lumea. Ori cre?terea limbii române în această perioadă se traduce ?i prin mulțimea de aprecieri internaționale ale filmului românesc din ultimii 23 de ani, adică zeci de premii prestigioase obținute la cele mai importante festivaluri internaționale.
Fără a porni de la plebicist (adică referendum, noțiune pe larg vehiculată ?i azi), adică de la modelul O noapte furtunoasă, care a fost prima ecranizare a comediilor lui I.L. Caragiale (1943), regia Jean Georgescu, mă reîntorc în timp, pentru a enumera doar câteva dintre marile voci ale limbii române ( ?i aici îi subînțeleg pe scriitori, istorici, teoreticieni, esteticieni, slujitori consacrați ai limbii materne), care au contribuit la edificarea ?colii naționale de film.
?i anume, Victor Eftimiu, scenarist ?i autor de omagiu liric adus filmului (1912), Alexandru Macedonski, autor de scenarii, Liviu Rebreanu, probabil, primul autor de scenarii de film, dar ?i cronicar, mulți ani mai târziu fiind ?i în comisia de cenzură a filmelor, Tudor Arghezi, care publică, în 1912, primele considerații estetice despre film în revista Viața Românească, scenari?tii Emil Gârleanu ?i Corneliu Moldovan (primul pre?edinte al SSR), Ion Marin Sadoveanu, N.N. ?erbănescu, Isaiia Răcăciuni, Nicolae Porsenna, N.D. Cocea, comentatorii Felix Aderca, Mihail Sorbul, G. M. Zamfirescu, Camil Petrescu, scenarist, cu multe ghinioane, teoretician, cronicar care va ocupa ?i funcții în organismele de stat ale cinematografiei, Zaharia Stancu, Tudor Mu?atescu, Dan Botta, George Călinescu, Ion Minulescu, Sa?a Pană, Eugen Ionescu, Mihail Dragomirescu, Tudor Vianu, Constantin Noica, poetul avangardist B. Fundoianu/Benjamin Fondane, totodată scenarist, teoretician al filmului ?i regizor, Emanoil Bucuța, Sa?a Pană, Hortensia Papadat-Bengescu ?i foarte mulți alții. Nu toți favorabili filmului. Ca artă.
Scenariile ?i dialogurile filmelor nu puteau fi despărțite de limba română. Primul element tinde a deveni chiar un gen literar, al doilea rămâne la latitudinea fanteziei scenari?tilor ?i regizorilor. Cum componentele lingvistice ale filmului nu deveneau un gen, la începutul istoriei filmului, acestea prevesteau, totu?i, sâmburele de formă filmică în expresia literară regăsită în roman, nuvelă, schiță, epopee, dramaturgie, comedie, poezie. Influența filmului asupra limbii s-a materializat prin eforturile de vizualizare a prozei, prin ritmul inspirat de montajul filmic, prin aspirația scriitorilor de a nu rămâne simpli comentatori ai noii arte, ci ?i teoreticieni sau chiar legislatori, sau implicați direct în producerea filmului prin elaborarea de scenarii, sau direct în munca de creație pe platouri. După cum astăzi, sinopsisul, story-boardul, rezumatul, draftul au in nuce capacitatea de a deveni genuri.
Nu intenționez să în?ir cohortele de scriitori (câteva sute) care au ales cinematografia, fie ca hobby, fie ca izvor pecuniar, fie dintr-o subtilă aliniere la universul unei arte ce promitea faimă ?i avantaje, fie din autentică credință de reflectare a propriului crez despre societatea românească, în cei aproape 45 se ani de regim comunist. Sunt scriitori care au dat opere de referință, acum mă refer doar la contemporani ?i nu la clasici, ecranizați, fiind comozi pentru cenzura ?i ideologia timpului, în cantități industriale, în diferite formate. Horia Pătra?cu este unul, cu Reconstituirea lui Lucian Pintilie, Mihnea Gheorghiu cu Zodia fecioarei a lui Manole Marcus, dar ?i Tănase Scatiul (după Duiliu Zamfirescu), Geo Bogza cu Iacob de Mircea Daneliuc, dar ?i cu documentarul Tăbăcarii, regia Mirel Ilie?u, Zaharia Stancu cu Prin cenu?a imperiului, după Jocul cu moartea, film semnat de Andrei Blaier, Marin Preda cu Moromeții, regia Stere Gulea, Bujor Nedelcovici cu Faleze de nisip, de Dan Pița, subiect de scandal ideologic, cu consecințe nefaste pentru cinematografia ?i cultura românească. După cum au fost scriitori-regizori, scenari?ti, istorici, teoreticieni, actori sau critici de film, iar exemplele sunt bine cunoscute.
Îndrăznesc o paranteză pentru a omagia pe câțiva dintre autorii care s-au ocupat mult mai serios decât subsemnatul de relația limbii române (patria noastră, cum spunea Nichita Stănescu) cu cea de a ?aptea artă – doctorul Ion Cantacuzino, D.I. Suchianu, Mihnea Gheorghiu, Bujor Rîpeanu, Tudor Vlad, regretata Adina Darian, Ioan Lazăr, Romulus Rusan, Dana Duma ?i încă mulți alții.
Cred că mottoul lui Ienache Văcărescu s-ar putea comenta astfel pentru cele trei mari perioade ale istoriei cinematografiei naționale, după opinia mea (de la începuturi până la sfâr?itul celui de-al Doilea Război Mondial, perioada 1948-1989, ?i din 1990 până astăzi). Este vorba de cre?tere ?i cinstire.
Suport decisiv al filmului românesc, limba română s-a regăsit în special, la valorile ei curente, în opera cinea?tilor care au ecranizat opere literare, intrate în con?tiința publicului cu marjele de respect diferite față de original. Nu mai puțin opera comentatorilor, anali?tilor, teoreticienilor a conferit un statut destul de riguros începuturilor reflectării filmului în oglinda unei abordări distincte ?i specifice pentru o artă ce abia cucerea norme, clasificări ?i teorii. Asta pentru prima perioadă, când o anumită atitudine pentru cinstirea ?i cre?terea limbii materne era evidentă.
Pentru cea de-a doua perioadă, descre?terea este marcată în edificarea limbajului de lemn al ideologiei totalitare, care s-a reflectat în mare măsură ?i în filmul românesc, chiar sub pana unor apreciați scriitori, contaminați de mirajul realismului socialist. După cum alții, clasici, au virat de la valorile tradiționale la cele de import (cazul Sadoveanu, de la comentariul la ?ara Moților, filmul lui Paul Călinescu, premiat la Veneția, la Mitrea Cocor, nu mai puțin Arghezi ?i Bogza ).
Într-o replică, poate involuntar programatică, opera cinea?tilor din ?coala documentarului românesc a încercat să reflecte, în limitele genului, valorile limbii române în monografii , eseuri, portrete ale marilor clasici Alecsandri, Creangă, Eminescu, dar ?i Nichita Stănescu, Marin Sorescu sau alți poeți contemporani. Nu mai puțin trebuie evocată ?coala sociologică a lui Dimitrie Gusti, care a inspirat multe opere majore ale documentarului românesc, cu accente evidente pe conservarea valorilor limbii române. După cum operele cinea?tilor din animație n-au ocolit omagiul adus marilor scriitori, mai ales poeților, dar să nu-l uităm pe Caragiale, prezent ?i în a şaptea artă, prin originale ecranizări, tratate cu multă fantezie plastică.
Trecând la cea de-a de a treia perioadă istorică evocată, putem spune că limba română a cam ajuns într-o dublă fază, poate deloc paradoxală de descre?tere, ?i cre?tere, iar cinstirea ei se cam face uitată din preocupările cinea?tilor de toate vârstele. Din nefericire, fenomenul descre?terii este generalizat la presă, televiziune, evenimente a?a-zis culturale sau artistice, dar ?i în discursul agramaților politicieni contemporani, ce proliferează în viața țării. În cinematografie excepție face documentarul pe format clasic sau de televiziune. Nu cred că intruziunea limbajului golănesc, marcat de jargoane de ultimă oră poate deveni marca, atributul primordial al cinematografului național. Aceste limbaje aparțin unor autori ?i culturii lor. Unde nu ESTE cultură, cam nimic nu e. Contraexemplele nu lipsesc, ?i acest lucru mă face optimist. Cât prive?te exemplificările, cred că le cunoa?te toată lumea. Ori cre?terea limbii române în această perioadă se traduce ?i prin mulțimea de aprecieri internaționale ale filmului românesc din ultimii 23 de ani, adică zeci de premii prestigioase obținute la cele mai importante festivaluri internaționale.