REZISTENȚA PRIN CULTURĂ

Lista oamenilor prezentați nu este foarte mare, numărul relativ mic constituind de fapt un indicator al durității regimului, dar veți găsi nume deja celebre precum Ana Blandiana, Corneliu Baba, I. D. Sârbu, Gabriela Adameşteanu, Ion Lucian Murnu, Mircea Zaciu, Dinu Pilat, Constantin Noica sau Nicolae Steinhardt. Desigur că subiectele sunt mult mai multe, iar acest serial are legături strânse cu altul, care ar fi obligatoriu de văzut mai ales de către tinerii ce nu au prins infernul comunist. Mă refer la Memorialul Durerii.

Uneori lucrurile par a fi destul de moi, dar problemele aduse în vederea publicului sunt mai subtile, pentru că arestul la domiciliu sau interzicerea de a fi publicat sunt fapte destinate încovoierii conştiinței artistice în primul rând, canalizării ei pe drumul pierzător al directivelor Partidului şi, de ce nu, al trecerii artistului cu „arme şi bagaje” în marea gaşcă de loc onorantă a colaboratorilor Securității. Necesitatea unui creator de a ieşi în lume cu operele sale este vitală, puțini sunt cei care-şi acceptă singularizarea sau marginalizarea în speranța unui viitor ce-i va scoate la lumină. A vedea cu ochii tăi impactul asupra publicului este cumva cheia de boltă, fără de care puțini, chiar foarte puțini, rezistă. Ana Blandiana povestea că nu mai ieşea din casă, iar când cel care avea grijă de încălzirea blocului i-a bătut la uşă şi ea a apărut, bătrânul a izbucnit în lacrimi pentru că el credea un zvon, venit nu se ştie de unde, cum că ar fi fost ucisă, tăiată-n bucăți şi aruncată la gunoi. Era foarte dificil să rezişti unor presiuni făcute de indivizi ce nu pricepeau arta, dar care aveau misiunea de a strivi voința de liberă exprimare, poate cea mai devastatoare pentru un regim dictatorial. Politica partidului, ce pavoaza faptele-i întunecoase cu lozinci despre democrație, era una care nu permitea devierea, modernitatea sau irumperea unei voci creative. Dacă în democrațiile occidentale din acea vreme libertatea de expresie era legiferată, aici regimul impusese canoane, iar cei care nu se supuneau lor deveneau imediat nişte paria cunoscuți cel mult doar în cercuri restrânse, controlate la rândul lor de organele de „ordine” comunistă. Excepțiile erau cultivate cu grijă, băneşte mai ales, pentru că făcuseră temenele la timp, iar regimul avea nevoie de exemple de dat în străinătate.

Dacă în anii 1965-1971 a existat o umbră de-ndoială privind duritatea regimului comunist, odată cu tezele de la Mangalia, unde realismul socialist era unica formă de manifestare artistică posibilă, dacă ea se putea numi aşa, şi începând mai ales cu aşa-zisa eliminare a cenzurii prin introducerea auto-cenzurii, posibilitățile de a exprima ceva contra încarcerării actului artistic devenea mult mai dificilă. Foarte puțini redactori şefi mai lăsau să scape vreo presupusă neîncolonare, pentru că frica păzeşte bostănăria, iar scaunele lor trebuiau păzite cu grijă. Debutanții, de regulă, erau periați de absolut orice urmă de posibilă verticalitate, iar consacrații trebuiau să lupte pentru creațiile lor spre a dovedi o nevinovăție inutilă. Cuvinte schimbate, paragrafe eliminate, picturi ascunse, sculpturi de pe care era scos numele autorului, pentru că fugise în Occident şi aşa mai departe erau armele cu care Partidul îşi impunea voința. Pentru cazuri mai rebele existau arestul la domiciliu, interogatoriile nesfârşite şi mai ales eliminarea posibilității de a putea fi publicat.

Cum la noi lista celor ce se opuneau regimului era mult mai scurtă decât în alte țări din Pactul de la Varşovia, iar turnătorii, conform celor spuse de maestrul Baba, erau foarte mulți, „prieteni buni” de altfel, poate ar fi fost necesar să îi descriem şi pe aceştia, mai ales că unii au făcut în epocă cariere celebre. Evident că le aducem omagii celor care nu s-au lăsat copleşiți de vicisitudinile vremii şi au refuzat să-şi toarne mentorul sau profesorul, dar pentru o completare a tabloului poate ar fi bine să-i cunoaştem şi pe cei care, de dragul carierei lor, au făcut acel pact cu diavolul. Spun aceasta nu pentru a da jos neapărat de pe piedestaluri pe cei care n-au rezistat, dar pentru a avea o cuprindere mai bună a timpului respectiv şi pentru a înțelege mai clar ce s-a întâmplat cu acest „popor vegetal”. Poate ar fi cazul să discutăm şi despre autori ce au început drumul cu comuniştii şi s-au despărțit de ei după ce au văzut că visurile lor nu coincid cu calea „victorioasă” a socialismului. Sunt destine ale unor oameni care au fost măcinați de îndoieli şi care merită a fi aduse în fața marelui public. Evident că serialul poate continua foarte mult şi în foarte multe planuri, dar asta depinde de voința televiziunii publice de a produce asemenea emisiuni educative, pentru a nu perpetua jumătăți de adevăruri sau chiar minciuni elogioase. Istoria are ca scop în principal nerepetarea greşelilor avute, neproliferarea lozincilor, indiferent de originea lor, şi mai ales o privire matură asupra ta ca popor pentru a deveni. Atâta timp cât mai trăim cu „românul e născut poet” sau cu „românul e tolerant” riscul de a perpetua greşelile trecutului în alte forme este imens, iar puțini dintre tinerii de astăzi ştiu cât de neomenos a fost comunismul la noi, „genial” în a asmuți frate contra frate.

Tot ce am scris până acum s-a voit a fi o serie de argumente pentru a urmări, cel puțin pe internet (http://www.tvrplus.ro/emisiune-rezistenta-prin-cultura-351), a acestui serial şi în acelaşi timp pentru a da un impus realizatorilor lui în a continua. Dar nu sunt singurele argumente. Profesionalismul e şi el unul dintre lucrurile ce m-au determinat să-l urmăresc şi vreau să felicit aici pe cei care l-au făcut: Alexandru Munteanu, producător, Roxana Chiriță, realizator, Mariana Ioniță, redactor, Sorin Chivulescu, imagine, şi Stejărel Olaru, moderator. Măcar pe atâția am reuşit eu să- extrag din seria de pe site-ul emisiunii, pe care l-am dat mai sus. Plecând de la invitații de marcă (Ana Blandiana, Gabriela Adameşteanu, Georgeta Dimisianu, Manuela Cernat sau Alex Ştefănescu) şi ajungând la excelenta realizare a documentarelor, nesărind peste prestația foarte bună a moderatorului, Stejărel Olaru, iată trei argumente principale, din punct de vedere al profesioniştilor implicați, pentru a face din această emisiune una de vârf printre multe altele ce sunt doar pentru a umple timpul unei televiziuni ce nu-şi mai găseşte locul în telecomanda românilor. Nu ştiu dacă emisiunea s-a difuzat şi pe TVR Internațional, ar fi mare păcat să nu, dar existența ei în peisajul cultural românesc este o necesitate vitală, iar continuarea – un imperativ sine qua non pentru noi ca popor.