MARIA STUART LA BACĂU

Bref, Maria Stuart , cu a cărei premieră s-a deschis stagiunea la Teatrul „George Bacovia” din Bacău, la câteva zeci de metri de admirabila ?i azi statuie a poetului, realizată de sculptorul Constantin Popovici ?i instalată cu un fel de bataille d’Hernani, acum 43 de ani, este o creație a dnei Inna Sokolova-Gordon, care ?i regizează spectacolul. După cum m-au informat oficiali ai teatrului, s-a păstrat circa 10 – 12 la sută din textul lui Friedrich Schiller. Astfel încât a rezultat un spectacol de vreo două ore, la care nu te prea uitai la ceas ?i nu-ți venea să ca?ti. Pentru cei care uitaseră sau nu ?tiuseră niciodată istoria aceasta, Maria Stuart, fostă regină a Scoției, este închisă în Turnul Londrei de sora sa vitregă, spune textul piesei, veri?oara sa, spun alte surse, deoarece Elisabeta, regina Angleie, se teme că aceasta îi va lua tronul la care, conform tradiției, ar fi avut dreptul. I se înscenează un proces, în urma căruia verdictul este pedeapsa capitală. Pentru că pe vremea aceea, căci ne aflăm în anul 1587, viața valora foarte puțin, iar pedeapsa capitală se distribuia cu o generozitate demnă de cauze mai drepte. Aici este nucleul piesei, cel păstrat de textul dnei Sokolova-Gordon, ?i anume cele câteva întâlniri ale întemnițatei cu oameni care-i declară fidelitate ?i îi promit eliberarea, după care i se alătură reginei de fapt a Angliei, susținând verdictul curții ad-hoc. Toată această fo?găială de declarații într-un sens ?i în sens opus, după cum se fac în fața uneia sau a alteia dintre cele două figuri regale, aminte?te de intrigăraia de la curțile britanice din piesele lui Shakespeare. De altfel chiar Schiller a învățat mult de la marele său înainta?, încercând să-l imite rămânând original. 

Regizoarea Inna Sokolova-Gordon a ales cinci personaje, principale, din piesa lui Schiller, păstrându-le pentru digestul său, digest destul de cuprinzător, pentru că reu?e?te, în nu prea multe cuvinte, să redea atât atmosfera acelei lumi, cât ?i principalele momente de până la execuția reginei care se refugiase, de fapt, în Anglia, fiind respinsă de poporul său, în speță scoțienii. Dintre acestea, cei trei bărbați îi sunt favorabili întemnițatei, în vorbe, ?i doar unul singur se văde?te a fi alături de ea până la sfâr?it, generalul Paulet, îmbrăcat într-o destul de nepotrivită uniformă de camuflaj, a?a cum vedem azi pe toate ecranele mici de pe la toate intervențiile trupelor europene ?i americane în Europa sau pe alte continente. (În paranteză fie spus, celelalte personaje sunt îmbrăcate, cu excepția unei apariții a Elisabetei, în taior ?i foi, cum se zicea pe vremuri, în costume cu aspect vag de epocă.) Ceilalți doi oscilează, se exaltă sau se feresc de ea, dar declarându-i cu jumătate de gură fidelitate. Spectacolul are ritm ?i – trebuie să o recunoa?tem – este unul foarte sugestiv mai ales prin expresia corporală, la care se pare că regizoarea ține mai mult decât la cuvinte. Încă de la prima apariție a personajului Maria Stuart, interpretat cu intermitențe valorice de Daniela Vrânceanu, care figurează ?i ca traducătoare a textului (probabil a celui al regizoarei coautoare), se remarcă atenția la ținuta fizică, actrița fiind îndrumată să pară o statuie vivantă, opțiune plauzibilă, spune chiar George Banu într-o carte recent apărută în române?te, pentru un regizor. Sigur, în anii no?tri de democratizare a gustului, asemenea  opțiuni par mai degrabă ni?te imprudențe, fiind preferată de regulă cea pentru personajul „omenesc-prea omenesc” (citez tot din G. Banu), mai aproape de sufletul omului de azi, se presupune. De fapt, semnalul pentru prezența foarte accentuat fizică a personajelor fusese dat de la prima apariție a personajului Paulet, interpretat de Adrian Găzdaru, directorul teatrului, personaj care, în prima sa apariție, a?a îmbrăcat în uniforma aia de camuflaj, pare un robot sau o marionetă în mărime naturală, care execută mi?cări ritmice ?i rupte, ca la break dance, deduci abia mai târziu că este a?a deoarece este silit de slujba sa, un fel de suprapaznic al închisorii, să spună lucruri cu care nu este de acord. Dar asta se observă abia mai târziu, când el î?i dă frâu liber adevăratelor sale convingeri, deplângând, în final, enorma gre?eală care s-a făcut prin executarea prizonierei. Este deci o evoluție bine marcată de regizoare ?i de actor de la supusul fără drept de opinie, la supusul emancipat, care spune ce are de spus, indiferent la consecințe. Astfel privite lucrurile, personajul lui Adrian Găzdaru se susține ?i are consistență. Mi-a fost greu să înțeleg, însă, trecând la celălalt rol feminin din spectacol, de ce trebuia Elisabeta, interpretată cu nuanțe cam îngro?ate de Florina Găzdaru, să fie beată în prima sa apariție, când î?i dezvăluie ?i ura ?i îndoiala față de soarta rudei sale, pe care tot ea o pregătise, încercând să facă crima cu mâna altuia. Ai fi în Shakespeare, dacă n-ai fi în Schiller-Sokolova-Gordon. Mai puțin consistent este personajul Mortimer, un tânăr care apare ca să o susțină pe Maria Stuart, dar ?erpuie?te ?i el mai târziu, aflat în fața Elisabetei, semn că bărbații din jurul celor două regine, una en titre, cealaltă ex, nu au aceea?i tărie sufletească ?i de caracter precum femeile. Dumitru Rusu are o prezență oscilantă în acest rol, iar gulerul prea ascuțit al bluzei sale ro?ii îi joacă feste în timpul evoluției destul de nesigure pe rol. În fine, Lester, în persoana lui Bogdan Buzdugan, nu mi s-a părut la înălțimea pe care i-ar fi conferit-o cuvintele rolului său, el fiind cel care trece de la o regină la alta, dar în final pare că, totu?i, îi era fidel celei condamnate. Parcă rostea cuvinte străine de el, e drept e foarte greu să te transpui într-o lume de acum câteva sute de ani, cu atât mai mult cu cât, se pare, aceasta este prima încercare pentru actorii teatrului băcăuan. Încercare care se văde?te dificilă ?i pentru ceilalți, mai toți având momente când declamă pur ?i simplu un text, de parcă ei în?i?i ar fi acea „străină gură” despre care vorbea poetul. Străine guri avem deseori în momentele mai grele ale acestui spectacol, chiar momentul cheie al piesei, întâlnirea celor două femei, este pe punctul de a fi ratat tocmai din cauza unei acute lipse de naturalețe a interpretării. Îmi veți spune că, într-un asemenea spectacol, cu tragedia unui autor preromantic spre romantic, nici nu se pune problema naturaleței, dar a? putea ?i eu răspunde că, dimpotrivă, aici trebuie să fii, ca actor, cât de cât natural, ca să nu omori ni?te replici care, oricum, nu mai atrag, ca atare, spectatorii de azi, pu?i în fața unor intrigi ?i unor fapte complet străine. 

La toate acestea se adaugă scările ?i scărițele pe care le-a plasat regizoarea-scenografă împreună cu colaboratoarea sa Cristina Ciobanu, pe scenă, tot spectacolul fiind un joc, de la o vreme previzibil, cu aceste scărițe, cele scurte devenind când gratii de închisoare, când altceva, nu se ?tie exact ce, dar oricum, ocupând mâinile actorilor. E drept, intenția este de modificare a spațiului de joc, unic, în care aveam când interiorul temniței, când palatul, când un fel de grădina vastă, când e?afodul. Cele trei scări fixe ?i lungi ce rămân constant în prim planul scenei slujesc urcu?ului ?i coborârii personajelor, dar nu sunt sigur că întotdeauna în momente corespunzătoare. Se fac multe cu scările pe scenă, dar nu mi s-a părut că întotdeauna regizoarea însă?i ar fi  în cuno?tință de cauză asupra rolului lor. Oricum, ?i aceste scări slujesc obiectivul spectacolului, ?i anume  mi?carea, ritmul, expresia cât mai pregnantă corporală, căci ?i scările sunt ni?te corpuri, fie ?i artificiale, oricum prelungiri ale corpurilor actorilor, care le fac pe acestea din urmă să-?i dezvăluie valențele ?i poate de aceea replicile au fost lăsate adesea pe seama unui model perimat, fapt ce vine în contradicție cu pretențiile de postmodernitate exprimată prin decor ?i mi?care. Ceea ce a derenjat, însă, fără îndoială a fost muzica, adusă de regizoare, care a   acoperit adesea replicile actorilor, lăsând sala, destul de goală pentru o premieră, să deducă despre ce era vorba. Spectacolul poate fi perfecționat, aspectul uneori figé al prezenței pe scenă ?i replicile rostite pe un model învechit ar putea fi aduse la un nivel mai apropiat publicului de azi.